Mihai Stepan Cazazian

LITERATURĂ | EMANUEL BARON KAPRI : LA VÂNĂTOARE

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Partea a VII-a din romanul inedit al familiei Kapri

20 decembrie 1882.

Ieri am descris îndeaproape oaspeții noștri de vânătoare. M-am bucurat să culeg primele mele impresii despre acești oameni, dintre care unul sau altul ar fi chemat să joace un rol important în succesul planului meu. Mi s-a părut puțin prea târziu pentru a începe descrierea vânătorii în sine. Am întrerupt așadar cu intenția de a dedica o seară întreagă celei mai frumoase experiențe – prima mea vânătoare. Pot spune dinainte că acest eveniment atât de interesant și frumos pare să se fi îmbinat cu scopul urmărit. Sunt mulțumită și relaxată și pot să mă dedic acum reflecțiilor plăcute de ieri.

Gardienii și hăitașii ne așteptau în fața porții de nord de unde pornește drumul între parc și livadă, drum pe care vitele satului ajung în poiană. Hăitași apăruseră în număr impresionant, aproape prea mulți pentru a fi conduși eficient, după cum remarcă baronul Mihael,. Erau bătrâni, bărbați și adolescenți, îmbrăcați de sărbătoare în paltoane lungi de lână cafenie, cu pălării de blană neagră. Toți erau voluntari care, în afară de bucuria de a putea participa la vânătoare, nu așteptau decât un cuvânt prietenos de bun venit din partea gazdei și, după terminarea muncii, să fie ospătați cu pâine și tărie. Prin urmare niciunul dintre ei nu putea fi respins fără a-l ofensa.

Aproape în același timp cu noi, de pe drumul districtual, sosi o sanie cu cei întârziați, căpitanul de cavalerie Emser de la herghelia de stat din Rădăuți și locotenentul-major Hannenheim, care servea acolo într-un batalion de infanterie. Cei doi domni și-au cerut scuze pentru întârzierea cauzată de troiene de zăpadă la jumătatea drumului de la Rădăuți. Ambii, vânători pasionați, și-au exprimat bucuria că zăpada aici, dincolo de dealurile goale și măturate de vânt ale pârâului Horaiț, deși adâncă, era uniform așezată. Aceasta li se părea favorabil pentru că ne-ar face mai ușor și nouă, „doamnelor”, cărora ne-au acordat respectul cuvenit, să ne deplasăm. Erau de părere că în asemenea condiții puteam să ne așteptăm și la vulpi și poate chiar mistreți. Mai multă atenție însa nu ne-au acordat. Mai degrabă au intrat în vorbă cu gardienii. Mi s-a părut remarcabil că ambii se foloseau fără efort de limba română și ruteană. Domnul von Schnirch, mereu cocoșul în coș, ne-a tălmăcit întrebările lor privind populația vulpilor și de unde se putea aștepta mistrețul.

Conduși de gardieni, mulțimea densă de hăitași s-a desfășurat într-un lanț nesfârșit de siluete care mergeau tăcuți unul după altul prin zăpadă. Vânătorii și noi îi urmam, toți în rând, pe poteca îngustă, călcată zdravăn de înaintași. Oamenii încetaseră să mai vorbească. Numai ici și colo von Schnirch făcea câte o remarcă veselă, care era acompaniată de chicotele fetelor. Vântul nu bătea deloc. Parcă soarele, în spatele nostru, ne încălzea. Lumina lui strălucea și scânteia peste pătura de zăpadă înghețată care acoperea pământul și odihnea în straturi groase pe crengile copacilor. Ce minunat era sa colinzi așa liber prin zăpada adâncă pe o potecă îngustă, tocmai creată pentru noi de o mulțime de picioare viguroase.

Ne-am oprit scurt în fața unei rampe care bloca accesul în pădure. Hăitașii ajunseseră între timp la marginea pădurii încercând să se poziționeze ici și colo de-a lungul ei. Mai puteau fi văzuți doar câțiva. Baronul Mihael explică în câteva cuvinte direcția primelor goniri. Stabili apoi poziția fiecărui pușcaș în linia de tragere, lăsându-ne pe noi, însoțitoarele, să ne alegem locul în acord cu vânătorii. Mă invită să iau parte la prima raită alături de el și îi rugă pe căpitanul Emser, pe locotenentul Hannenheim și consilierul Plevinski să aibă grijă de fiicele lui, care încă nu aveau experiența vânătorii. Cu o privire piezișă plină de umor către von Schnirch, constată că tăcerea era deosebit de importantă în timpul acestei prime bătăi, deoarece se așteptau și vulpi, care știau prea bine să evite vânătorii vorbăreți.

Baronul Mihael împreună cu Buicliu și doi paznici înaintară prin zăpada. Nu-mi mai era așa de ușor să-i urmez. Pașii bărbaților nu lăsau nicio brazdă continuă în zăpadă. Așa că, dacă nu voiam să mă scufund până la genunchi, trebuia să țopăi sau mai bine zis să sar dintr-o gaură de cizme în alta. Era un mod dificil, dar adesea vesel, de a mă deplasa: Cerea multă atenție așa că după ceva timp nu mai vedeam decât zăpadă și în ea urme adânci de pași.

Prin urmare, îmi fu foarte plăcut când baronul Mihael se opri din nou. Așteptă sosirea primului pușcaș. Cu un gest prietenos îi indică poziția, arătă direcția de tragere, se înclină ușor cu mâna pe bordul pălăriei și înaintă. Același ceremonial tăcut fu repetat din nou și din nou până când ultimul oaspete fu aliniat și baronul Mihael își luă și el poziția în cea mai îndepărtată aripă a liniei pușcașilor.

În spatele unui molid care nu întrecea înălțimea unui bărbat, bătu zăpada pentru mine astfel încât să am un loc în care să-mi pot mișca liber picioarele. El însuși a luat poziție în fața mea. Apoi făcu un semn în direcția liniei puștii de unde căpitanul Emser își marca poziția cu brațul ridicat. În cele din urmă, se întoarse spre stânga, unde silueta puternică a administratorului Buicliu era vizibilă prin încrengături de trunchiuri de fag gri-strălucitoare și dădu semnalul începerii bătăii.

Se auzi sunetul lung al hornului de vânătoare răsunând larg în liniștea profundă. Mi se păru că văd pulberea zăpezii care se prelingea lin prin ramuri, mișcată de undele sonore. Apoi se lasă iarăși liniștea. Magia liniștii pădurii era atât de fermecătoare încât parcă trebuia să-mi țin respirația ca să nu o deranjez. Stăteam la marginea unei mici poieni. În spatele nostru, fagi falnici formau un fundal dens de pădure. În fața noastră molizi tineri stăteau singuratici ca și cum ar fi înghețat sub haina de zăpadă larg răspândită. Mi se părea că așteptam de ore întregi în această tăcere plină de mister. Fiind prima dată când participam la o vânătoare, mă uitam cu nerăbdare prin împrejurimi neputând să-mi găsesc o țintă. Cu cât dura mai mult această nemișcare, cu atât mai neliniștiți ochii mei căutau vânatul care trebuia să apară. Dar nimic nu clinti. Oare hăitașii nu auziseră apelul? Baronul Mihael,  după copacul din fața mea, stătea neclintit.

Niște zăpadă căzu dintr-un arbore apropiat. Vântul aduse un foșnet. Deodată, o împușcătură foarte aproape! Nervii mei încordați tresăriră. Priveam în jur confuză. Apoi din nou o împușcătură! Inima îmi bătea cu putere până în gât. L-am văzut pe baronul Mihael coborând pușca. Încă o împușcătură în depărtare. Baronul Mihael descărcă bucșa goală și suflă fumul de pulbere din țeava puștii. Mirosul pătrunzător de ars mă răscolea. Probabil că mă agitam prea mult. Baronul Mihael, întorcându-se, ridică degetul arătător în fața buzelor și spuse încet, aproape șoptit: „Vulpi!” Apoi, arătând înainte, ridică pușca gata să tragă. Uitându-mă în direcția indicată, mă așteptam să văd vreo mișcare, dar nimic. Au urmat alte împușcături în intervale. Tensiunea creștea. Departe, foarte departe începeam să aud țipetele și din ce în ce mai clar bătaia uniformă a hăitașilor pe trunchiurile copacilor.

„Ai văzut-o?” mă întrebă baronul Michael încet. „Ce?” „Vulpea noastră. – Acolo!” Și arătă din nou cu brațul în aceeași direcție ca înainte. Dar nici acum nu vedeam altceva decât o brazdă zbârcită în zăpadă. Nu am avut mult timp să mă uit pentru că bătăile începuseră din nou în succesiune mai rapidă. Ochii mei, cautând cu atenție, nu găsiră nimic.

Acolo! Dincolo de poiană, sub o ramură de molid îndoită de zăpadă, se agita ceva! Un iepure! Șchiopăta înainte, venind drept spre noi. Făcu câteva salturi scurte, se opri, se ridică pe picioarele din spate și se uită împrejur. Lingurile lui zvâcneau înainte și înapoi de parcă s-ar fi întrebat pe ce drum să o ia. Dintr-o dată se întoarse la jumătatea drumului pe care venise și făcu un salt lung. Baronul Mihael ridicase pușca. Cu vârful puștii urmărea iepurele. Împușcătura veni pe neașteptate! Animalul lovit se zbătea violent cu picioarele din spate, scufundându-se în zăpada care se înroșea.

Strigătele și bătăile hăitașilor erau acum foarte aproape. Baronul Mihael se apropiase de mine. Spuse că nu-i plăcea să împuște iepuri, deoarece iepurii din această regiune nu sunt atât de numeroși ca în zonele bine întreținute din Occident. Prefera să lase prioritatea oaspeților săi. Desigur, niciun iepure nu trebuia să scape.

Deodată, înnebunit de zgomotul bătătorilor, un iepure se năpusti direct spre noi cu salturi înalte. Un foc! Animalul părea să se legene în aer. O a doua lovitură! Și căzu întins, parcă lipit de zăpadă. Unul dintre bătători, un băiat amuzant cu o pălărie de blană enormă și o haină de lână târând în zăpadă, adună prada. Apoi veniră bărbații, căutând cu grijă pe covorul alb de nea. Unul dintre ei ridică o vulpe cu coadă stufoasă în locul unde eu nu văzusem nimic înainte. Altul aduse iepurele ucis prima dată. Nu vorbeau, dar expresiile și gesturile lor exprimau clar cât de mulțumiți, chiar mândri, erau că puteau fi părtași la această vânătoare.

Curând sosiră și vânătorii. Deloc tăcuți. Agitați de experiențele făcute, aveau multe de povestit, multe de discutat, dar mai ales de identificat vânatul răpus: în total patru vulpi și 16 iepuri. Două vulpi, ar trebui să-l auziți pe locotenentul-major Hannenheim lăudându-se pentru această faptă și una, n-ai crede, prin vorbărețul nostru von Schnirch.

Hăitașii se îndepărtaseră. Doar câțiva rămaseră în urmă ca să ducă vânatul răpus, atârnat de picioarele din spate, pe ramuri de fag în marea cămară. Baronul Ioan m-a invitat glumind să-l însoțesc la următoarea partidă. El rămăsese cu mâna goală și se gândi că ar putea să-și îmbunătățească șansele printr-o companie feminină. Remarcă că von Schnirch, nefiind un vânător de renume, însoțit de fiicele casei, avusese marele noroc de a răpune o vulpe. Von Schnirch o invită,  pe Marie să-l însoțească, Helene fu invitată de Marin și Valerie, cea mai mică, fu rugată de tatăl ei să vină cu el.

Din păcate, baronul Ioan se dovedi a fi și el un vânător destul de vorbăreț. Aceasta îl făcu să rateze o vulpe destul de sigură. Mai grav însă a fost că vulpea destinată lui a fost răpusă de fratele său Gheorg, cea ce deveni cauza unei cerți jenante între cei doi frați. La urma urmei, văzusem însa prima mea vulpe vie și de asemenea, iepuri care au scăpat fericiți tovarășului meu de vânătoare.

Stăteam lângă un trunchi puternic de fag, la câțiva pași de un șanț adânc. Baronul Ioan continua să vorbească până când Hannenheim care avea standul alături, îl avertiză făcându-i un semn cu mâna deoarece o noua bătaie începuse. Așa că tovarășul meu trebui să tacă o clipă. Am cercetat vârful movilei peste care trebuia să apară vânatul.

Apoi, dintr-o dată, m-am trezit față în față cu o grimasă diabolică. O față mică, îngustă, cu un nas negru în vârf și ochi strălucitori hipnotic privindu-mă dintr-o blană roșiatic – galbenă. – Un timp îndelung, mi-am ținut suflare. – Apoi deodată, baronul Ioan de lângă mine smuci pușca strigând – „Vulpe!” – O împușcătură căzu foarte repede. Nu de la baronul Ioan, dar vai, mai din spate, unde stătea fratele său Gheorg.

La vânătoare, nu totul este frumos și plăcut De prea multe ori vânătorii răneau iepurii fără să-i ucidă. Bietele animale, grav rănite, zvâcneau, se zbăteau și se târau prin zăpadă până când bătătorii cu o lovitură în ceafa puneau capăt suferinței lor. Era aproape de nesuportat auzind animalele care scânceau de frica morții ca niște bebeluși neputincioși.

Prin urmare, m-am bucurat să fiu de această dată alături de locotenentul-major Hannenheim, care era considerat un vânător cu experiență și un excelent trăgător. Pentru a avea brațul drept și umărul liber își atârnase haina scurtă de blană de șnururile de la gât peste umărul stâng și stătea bine implantat, dar elastic, în spatele unei tufe de trandafiri sălbatici acoperită de zăpadă. Mă îndrumase către o tufă asemănătoare.

Imediat după sunetul cornului apăru primul iepure. L-am văzut făcând două salturi lungi peste potecă. Hannenheim părea să nu-l observe. Privea concentrat pe un desiș de copaci. Acum l-am văzut și eu. Nu era iepure, nu era vulpe! Într-un trap calm pe picioare lungi venea spre noi. Parcă era un câine, un câine mare, gri și lățos. În mod ciudat, Hannenheim, fără să miște nici capul nici corpul, și-a deschis în tăcere pușca, a scos cartușul cu alice, l-a lăsat să cadă în zăpadă, bâjbâind caută alt cartuș mai puternic la centură, reîncărcă: – unul, – încă un glonte… În acel moment, în stânga noastră se descărcă o salvă. Hannenheim smuci pușca. Trase și trase din nou!

Fumul împușcăturii și o înjurătură aspră fu tot ce am perceput cu inima bătându-mi sălbatic.

Animalul atins a dispărut…! O succesiune rapidă de focuri din ce în ce mai îndepărtate de-a lungul liniei de foc marca ruta pe care o luase pentru a fugi. Ce contau câțiva iepuri în comparație cu o pradă atât de rară: lupul urât! Hannenheim așteptă cu nerăbdare ca bătaia să fie terminată pentru a putea cerceta urmele lupului. Între timp, mă asigurase în repetate rânduri că animalul era lovit mortal. Cautând aplecat în zăpadă găsi triumfător ceea ce căuta. Nu departe de locul în care animalul se întorsese, urma în zăpadă era roz și mai departe era marcată de stropi roșii – „sudoarea”.

Părerile erau împărțite. Unii susțineau că lupul, chiar lovit mortal, mai putea alerga kilometri, alții, în special Hannenheim credeau că, pe baza culorii și densității „sudorii”, era sigur că o urmărire va duce la răpunerea animalului. Așa că, după câteva controverse, s-a hotărât să renunțăm la ultima raită. Von Hannenheim și doi paznici au plecat în căutarea lupului. Noi ceilalți, hăitași și vânători, acum din nou într-o singură linie lungă, ne-am îndreptat spre zona de repaus.

Locul ales pentru gustarea de prânz fu excelent. Gheorghe ne aștepta în mijlocul pădurii într-o poiană cu tufe acoperite de zăpada. Masa era pusă și mâncarea aburea. Pe țăruși înfipți în pământ era așezată o largă placă de lemn brut. De ambele părți ale mesei bănci invitau la ședere. Boluri de lut verzi smălțuite, cu motive țărănești, și linguri de lemn lucrate de mână, precum și păhărele moldovenești de țuică erau așezate pe masă. Se servea cu un polonic mare dintr-un cazan care fierbea, agățat aproape de un foc ars până la cărbuni. Aici oamenii se îngrămădeau glumind încălzindu-și mâinile și picioarele, întinzând bolurile și primind o porție uriașă de varză murată cu o bucată de carne de porc. Baronul Mihael împărțea pâine de secară proaspăta și nu uita niciodată să cresteze o cruce cu vârful cuțitului pe spatele fiecărei pâini înainte de a o tăia, un gest pe care îl găseam fermecător și tipic pentru natura sa conservatoare. Administratorul Buicliu umplu păhărelele de țuică, puse două sticle pe masă și apoi se îndreptă spre hăitași, care așteptau la o distanță respectuoasă lângă sanie, pentru a fi ospătați și ei.

În timp ce mâncam, prada, constând din nouă vulpi și 48 de iepuri, fu întinsă în fața noastră. Un rezultat satisfăcător, cum spuse Hannenheim, care se întorsese între timp de la urmărirea lupului fără succes. Multe vulpi și chiar lupi în pădure decimau iepurii. Supraviețuiau doar cei mai rezistenți. Dar aceștia deveneau exemplare deosebite, mari și puternice, cum nu se vedeau la noi în occident. De altfel, zăpada adâncă contribuise mult la succesul vânătorii, îngreunând mișcarea animalelor și ușurând ținta vânătorilor. Pe această temă izbucni o dezbatere animată. Nu toți erau de acord că zăpada înaltă favorizează vânătoarea. Unii argumentau că iepurii rămân blocați în zăpadă, lăsând hăitașii să treacă și astfel apăreau mai puțini iepuri la linia de tragere. Această opinie era susținută, după impresia mea, de vânătorii mai puțin pricepuți, în special de von Schnirch, care, cum observam, era deosebit de dispus la țuică.

Baronul Mihael ne îndemnă să o pornim la drum. Lumina zilei scădea rapid înrăutățind condițiile vânătorii în pădure. Propuse deci să mai facem o haită pe câmpul deschis. Un număr corespunzător de hăitași plecase deja înainte și sania noastră era pregătită. Astfel, discuțiile amuzante și argumentele aprinse în jargonul vânătoresc fură încheiate la timp.

Săniile noastre alunecau aproape fără zgomot. Caii alergau fără clopoței. Li se auzea doar răsuflarea. Din când în când, bulgării de zăpadă aruncați de copitele lor loveau prora sănii. Baronul Michael, care mă rugase să mă așez lângă el, rămânea tăcut, și domnul Marin, care ședea lângă vizitiu, din fericire, nu încercă să pornească o conversație. Călătoria a continuat o vreme de-a lungul drumului larg care marca granița austriacă cu România și despărțea pădurile de fag bine întreținute de pe partea noastră de sălbăticia pădurii de pe partea cealaltă. Mi-au venit în minte povești despre bande de tâlhari care trăiau în aceste păduri jefuind moșii și sate și uneori făcând chiar ravagii de partea noastră. Această călătorie părea ireală – literalmente la marginea civilizației. Dar eram înfășurată într-o blană de oaie caldă, așezată confortabil într-o sanie elegantă și, totuși, în preajma lupilor și tâlharilor. Palpitant!

Și apoi, mai minunat era peisajul înzăpezit. Coborând încet o pantă largă și blândă, planând ca o pasăre în zbor, mă simțeam purtată peste întinderile albe ale acestui ținut deluros ușor ondulat. Umbre se așezau deja în văi, dar pe crestele colinelor zăpada strălucea încă, neatinsă de amurg. Fu ca o trezire când copitele cailor începură să scrâșnească din nou pe drumurile bine bătătorite.

Vânătoarea pe întinderile deschise acoperite de zăpadă nu mi-a plăcut. În pădure, șansele vânătorilor și ale vânatului sunt oarecum egale. În câmpia deschisă mi se părea brutal de a vâna animalele speriate care nu aveau nicio șansă de scăpare. Faptul că zăpada înaltă avantajează vânătorii era prea evidentă. Iepurii erau vizibili de la mare distanță. Puteau avansa numai încet, ceea ce ușura împușcarea lor. Din fericire, nu erau prea mulți și amurgul puse capăt acestui joc crud, spre ușurarea mea.

Acasă ne aștepta o încăpere caldă și ceai fierbinte. Stăteam sau ședeam la întâmplare, privindu-ne peste ceștile de ceai aburinde în fețele înroșite de ger, frecându-ne degetele degerate, fiind mulțumiți că nu trebuia să vorbim. Mai erau aproape trei ore până la cina de vânătoare, timp suficient pentru a face baie, a ne odihni și a ne schimba. Tocmai vânătorii experimentați păreau cei mai dornici să profite de confortul acestei relaxări plăcute. Acum, după ce gustasem această plăcere, îi înțeleg bine. Devenisem alți oameni când ne-am reunit la masa festivă de seară. Redingote negre, uniforme strălucitoare și toalete de seară elegante impuneau formalitate și transformau retrospectiv certurile și glumele de vânători într-o parodie veselă.

Baronul Mihael mi-a oferit locul „doamnei casei”. Mai mult decât de obicei, se străduia prin exemplul său personal să sublinieze statutul meu special. Astfel, nu era nevoie de un efort deosebit din partea mea pentru a menține o conversație degajată și buna dispoziție în cercul nostru. S-a făcut puțină muzică și chiar s-a dansat. Baronul Ioan m-a înlocuit la pian și a interpretat cu naturalețe și sensibilitate melodii țigănești și melodii populare românești. Fetele erau în extaz, Marie în al șaptelea cer! Căci von Schnirch, chiar dacă oarecum stângaci din cauza țuicii și a vinului, făcea primii pași precauți pe calea fericirii dorite.

Eu însumi mă simțeam puțin stranie în rolul de „stăpână demnă” și mamă grijulie. Atenția care mi se arăta, admirația care mi se oferea, nu erau spontane ci oarecum artificiale. Știam că aș trebui să fac doar un mic gest, un zâmbet jucăuș sau o provocare ușor obraznică pentru a stârni curiozitatea acestor bărbați. Dar asta ar fi stricat jocul și mi- ar fi pus în pericol planul. De altfel, nici nu ar fi meritat cel mai mic efort. Erau cu toții destul de obișnuiți și simpli.

Despre mine și poziția mea în casă aparent nici un oaspete nu își făcea gânduri. Schimbarea în comportamentul baronului Mihael ar fi trebuit să pară surprinzătoare pentru toată lumea. Mie însămi mi se părea greu de crezut. Se gândeau poate că a găsit în mine mai mult decât o tovarășă și o educatoarea a fiicelor sale? Mă respectau oare ca pe viitoarea lui soție sau doar ca pe o amantă? La început acest gând m-a enervat și apoi m-a neliniștit. Cât de ușor ar fi putut poziția pe care o aveam în această casă să mă lege permanent, să mă implice mai mult decât doream. Unde am ajunge, dacă acest om singuratic ar deveni din ce în ce mai dependent de mine, crezând în cele din urmă că are dreptul să ceară de la mine mai mult decât un sfat prietenesc și un ajutor benevol?

Deoarece rolul meu de doamnă a casei necesita doar puțin efort din partea mea, aveam posibilitatea să urmăresc aceste gânduri și, de asemenea, să-l observ pe Baronul Mihael. Era singura persoană din acest cerc care mă interesa. Caracterul său, cu o înclinație profund sentimentală și o perseverență neclintită, mă atrăgea și mă fascina. Dintre toți oamenii pe care îi cunosc este singurul în care a avea încredere necondiționată nu ar fi o aventură. Dragostea lui ar fi sigură și veșnică. Mie îmi place însă riscul, aventura. Ideea de a elibera un biet om din singurătatea sa, de al fermeca, prin sacrificiul persoanei mele, este mișcătoare. Dar a-mi lega viața permanent de a lui ar fi de neconceput. Niciodată nu aș putea renunța la tentațiile unui viitor liber, nici la dorința mea de a explora viața cu toate înălțimile și adâncimile ei. Da, îmi păre rău de el căci îi vreau binele, dar știu că nu-i voi aduce fericire. Îi pot fi fatală.

traducere din limba germană de Peter von Kapri, Corina Derla și Dr. Răzvan Anghel