Preotul Ter Nerses Shahnazaryan: “Îi învățăm pe copii să respecte tradițiile armene și să fie cetățeni care respectă legile Ucrainei”

Armenii de pretutindeni comemorează 100* de ani de la genocidul declanșat împotriva semenilor lor. Oriunde locuiesc, comemorează și se roagă. Diaspora armeană există pretutindeni în lume.
În fiecare zi, dimineața și mai ales duminica, aici la Cernăuți, se deschid mereu ușile bisericii de la întretăierea străzilor Armenească și Ucraineană (ca o coincidență simbolică a denumirii acestor străzi!). Căci biserica Sfinților Apostoli Petru și Pavel este o oază de armenitate pentru toți armenii din Bucovina.
După liturghia duminicală, oamenii se adună și copiii participă la școala de duminică: soția preotului, profesoară, îi învață armenește.

Preotul Ter Nerses Shahnazaryan, soția sa Louise și cele două fiice – Mane and Nare – sunt cetățeni cernăuțeni, deși aparțin celor două țări Armenia și Ucraina. Totuși, o dată pe an, merg în Erevanul natal, pentru ca fiicele să-și simtă mai bine rădăcinile.
Biserica armenească este singurul edificiu religios din Cernăuți care nu a fost transferat încă comunității. De-a lungul ultimilor ani, enoriașii parohiei și artiștii Ansamblului de Cameră din Cernăuți au conviețuit pașnic. Conversația noastră a avut loc în biserică și s-a încheiat când au veniti muzicienii pentru repetiție. “Am rămas prea mult,” zâmbește preotul, “căci va avea propriul program și va fi respectat. Atunci când se va întâmpla acest lucru, ne vom simți mai confortabil.” “De ce ar fi altfel?” zâmbește soția preotului, Louise, care predă la școala duminicală de la biserica armenească.

– Părinte Nerses, se pare că sunteți primul preot care activează în biserica armenească din Cernăuți de când s-a permis efectuarea liturghiei.
– Exact. Am venit la Cernăuți în anul 2008. Pe atunci nu era nimeni, iar biserica nu funcționa; fusese închisă de patruzeci de ani. Am sosit la 1 martie, iar, la 12 martie, o decizie emisă de consiliul regional Cernăuți ne-a permis să efectuăm sfânta liturghie în biserică. De atunci și până acum, în fiecare zi la orele 10 organizăm o mică rugăciune de dimineață. Duminică, la ora 11, oficiez sfânta liturghie, la care participă circa cincizeci de credincioși. Desigur, vin îndeosebi armeni (cei născuți aici, unii căsătoriți cu ucraineni), dar și mulți turiști și oameni curioși vin să asiste la ritualul nostru. Pentru noi, aceasta este biserica noastră, dar aici se află o orgă de bună calitate și se organizează frecvent concerte. Mulțumim lui Dumnezeu, nu sunt probleme sau neînțelegeri între noi și filarmonică. Respectăm programul, ne respectăm, căci suntem ca o familie.
Viața parohiei e în creștere. De curând, khacikar-ul a fost instalat în curtea bisericii noastre, dedicat comemorării de 25 de ani de la cutremurul din Armenia. Toată lumea își amintește că 30% din țara noastră a fost complet distrusă la 7 decembrie 1988.
– Printre altele, locuiesc în Cernăuți oameni din zonele afectate?
– Da, 26 de familii. S-au mutat aici după cutremur. Toți sunt recunoscători Ucrainei că le-a oferit armenilor un loc al lor. Copiii lor s-au născut aici. Noi nu ne învățăm copiii doar tradițiile armenești, ci să fie cetățeni care respectă legile Ucrainei. Acum avem două țări-mamă: Armenia natală și îndrăgita Ucraină.
– Poate participa oricine la Euharistia din biserica armeană?
– Desigur! Nu interzicem nimănui să intre în biserică. Nu contează cum fac semnul crucii, că e după rit latin sau ortodox. De fapt, armenii fac cruce precum romano-catolicii. La sărbătorile mari, chiar încerc să predic în limba rusă, pentru a fi înțeles și de cei care nu sunt armeni, pentru ca oamenii să ne descopere mai bine. Armenii au adoptat creștinismul ca religie de stat în anul 301, în timp ce alte țări au torturat și persecutat pe creștini. În decurs de 65 de zile, toți armenii s-au botezat în râul Aratsani!
– Este interesant că aparțineți Bisericii Armene Apostolice, iar biserica poartă inscripția construirii sale ca o biserică armeano-catolică.
– Important pentru noi e că au construit-o armenii. Biserica a fost clădită când preotul care deservea comunitatea de aici era armeano-catolic. Pe atunci, printre enoriași erau armeni, catolici și ortodocși.
– În ce măsură ați devenit un veritabil cernăuțean, de șapte ani încoace de când sunteți aici?
– Sunt un cernăuțean absolut. Fiica noastră cea mai mică s-a născut în Cernăuți, e cetățean ucrainean. Cea mare este născută în Armenia, are deja 11 ani. Am fost preot timp de doi ani în Odessa, înainte de a veni la Cernăuți. Anterior, de la absolvirea studiilor din anul 2003 în Armenia, am fost preot în diferite locuri din țara mea. Era o parohie mare – până la 80.000 armeni. Și aveam doar 24 de ani…
– Este dificil pentru un armean de a se adapta într-o țară slavă?
– Există o zicere: unde sunt cel puțin trei armeni, construiesc o biserică, deschid o școală și tipăresc un ziar. Suntem foarte uniți, prin biserică, prin școala duminicală. Pe lângă Cernăuți, sunt preot și în Kamyanets-Podilskyy, Shepetivka sau în alte orașe din vestul Ucrainei. Toți sunt la fel de uniți.
De exemplu, în Kamyanets-Podilskyy, după destrămarea Uniunii Sovietice, biserica armeană a fost oferită Patriarhiei Ortodoxe din Kiev, căci armenii erau puțini. Le-am solicitat să ne dea biserica înapoi și au acceptat, fără niciun conflict între noi!
În Shepetivka sunt 70 de familii armenești. Și acolo s-a deschis o școală duminicală, în școala obișnuită, unde se predă limba armeană. Da, noi, armenii, respectăm și transmitem tradițiile noastre către copii. Totuși, respectăm și iubim țara în care trăim. Astfel, îi respectăm legile și tradițiile.
Desigur că ne era dor de Armenia când am venit în Ucraina. Și vedem că ai noștri copii au uitat treptat limba armeană. Deși utilizăm mult limba armeană – liturghiile, școala duminicală -, este dificil pentru copii să scrie corect. De exemplu, fiica noastră cea mai mică, care are șase ani, folosește 50% cuvinte ucrainene când vorbește în armeană…
– Dumneavoastră și soția dumneavoastră proveniți din Erevan, capitala Armeniei.
Louise, soția preotului, se alătură conversației:
– Acolo l-am cunoscut pe soțul meu. Sunt profesoară. Când studiam la institut, am fost trimisă să-mi fac practica într-o tabără, când eram în vacanță. Soțul meu se afla în acea tabără cu prietenii săi de la seminar. Ne-am căsătorit în 2003, după patru întâlniri. Dacă un seminarist dorește să se căsătorească, atunci trebuie să o facă până la absolvire. Nerses se afla atunci în al treilea an de studii, iar eu aveam optsprezece ani.
Ter Nerses:
– După cum știți, preoțirea are loc după căsătorie. Apoi, în Biserica Armeană este cerința că nu poți deveni preot până nu se naște un copil. Ne-am căsătorit în catedrala din Echmiadzin, un loc sacru pentru armeni. Este reședința Catolicosului, capul bisericii armene apostolice, care nu se află departe de Erevan, iar catedrala este una dintre cele mai vechi biserici din lume, clădită în secolul al cincilea.
– Se spune că un seminarist poate fi un soț bun, nu-i așa?
Louise:
– În principiu, așa este. Viitorul meu soț era un om foarte bun. Nici măcar nu știam cine este și mi-a inspirat încredere. După ce ne-am cunoscut, mi-am dat seama că era diferit de alții, un om inteligent. Iar o parte din mine spunea că e ușor să am încredere în el, doar va fi preot. Totuși, încrederea nu depinde numai de preoție.
– Cum ați primit vestea că veți pleca în Ucraina?
Louise:
– Să fiu sinceră, mi-a fost greu la început – mi-era teamă. Odessa e un oraș frumos, cu plaje frumoase. Totuși, nu mi s-a părut interesant în prima lună de ședere. Mă tot gândeam la Erevan. Apoi, nu ne-a fost mai greu decât armenilor obișnuiți. E nevoie de timp să te obișnuiești, să găsești prieteni. Dar el e preot și oamenii se adună în jurul lui.

– Faptul că sunteți profesoară a ajutat mult școlii duminicale…
– Iubesc această meserie! Lucrez cu aproape douăzeci de copii. Avem trei grupe de vârstă, conform nivelului limbii armene. De exemplu, sunt copii care aud armeana acasă, dar nu pot scrie și să citească. Este dificil pentru ei să traducă în armeană, căci ei știu ucraineana mai bine. Eu le spun că învață limba armeană nu pentru ei, ci pentru copiii lor.
– Ce contează mai mult? Locul unde sunteți preot sau numărul enoriașilor?
Ter Nerses:
– Dacă îți place ceea ce faci, nu contează dacă te afli la Londra sau într-un sătuc. De exemplu, trăiesc aproape 250 familii în Bucovina, iar în Odessa, aproape 8000. Totuși, toți încearcă să sprijine biserica. Ca preot, sunt devotat bisericii. Înainte de a fi numiți, episcopul a spus: ”nu este o misiune ușoară. Dar, dacă o faci cu iubire, atunci totul va fi diferit”. Și tatăl meu este preot, a slujit în multe parohii din Armenia, apoi în Harkov și acum la Kiev. Fratele meu mai mare este muzician în Armenia, iar cel mai mic frate se află cu tata la Kiev (mama a murit acum doi ani) și studiază la universitatea din Kiev. Tata a fost mereu un exemplu de bun preot, care iubește oamenii.
– În ce limbă vorbiți acasă?
– În armeană. Știu și rusește. Totuși, fiicele vorbesc ucraineana mai bine, căci o aud la grădiniță și la școală. Când ne aflam în vacanță în Odessa, o femeie, care ne-a văzut că nu suntem ucraineni după aspect, dar fiicele vorbeau ucraineana, a venit la noi și ne-a întrebat ”Cum de copiii dumneavoastră vorbesc ucraineana?”.
– Ce tradiții armenești practicați aici în Ucraina?
Louise:
– Precum creștinii ucraineni, marcăm Paștele, Crăciunului. Totuși, de exemplu, de Paște, coșul nostru are un conținut puțin diferit. Se regăsește obligatoriu un ou roșu, ca simbol al sângelui vărsat de Cristos; apoi verdele este simbolul noii vieți. De asemenea, punem pește, pita și vin, căci vinul e sângele lui Cristos și-l folosim la liturghii.
Ter Nerses:
– Dacă tot vorbim de celebrări, avem două tradiții deosebite. Prima, pe 13 februarie, de liturghia lumânărilor, când preotul îi binecuvântează pe cei recent căsătoriți. Apoi, aprindem focul în curtea bisericii și sărim peste el. Vara, de sărbătoarea Schimbării la Față, ne stropim cu apă. În Armenia, toată lumea este udată în acea zi și nimeni nu se supără.
– Cum gătiți acasă – ucrainește sau armenește?
Louise:
– Desigur, mai mult armenește. Gătim dolma – frunze de viță de vie umplute cu carne. Aducem de obicei aceste frunze din Armenia. Dar este un fel de mâncare foarte popular, căci și în Ucraina putem cumpăra și conserva aceste frunze. De asemenea, gătim harisa – grâu și pui sunt fierți pentru cinci ore, iar amestecul rezultat este foarte gustos.
Ter Nerses:
– Mie îmi place foarte mult mămăliga. Când tata a studiat la seminar, capul bisericii armene a fost un armean născut în România și-mi povestea că-i invita frecvent pe studenți să mănânce mămăligă. În Armenia, există feluri de mâncare care sunt pregătite exclusiv de bărbați. De exemplu, haș este o mâncare fierbinte lichidă, un fel de supă, una dintre cele mai vechi mâncăruri din Caucaz. Este gătită din picioare de vițel, la foc mic. Se adaugă pita uscată și usturoi. În Armenia se știe: doar bărbații vin la hash. E o mâncare a bărbaților.
– Știți să gătiți acest fel de mâncare?
– Din păcate, nu știu. Dar diaconul din Odessa gătea foarte bine, deși e foarte tânăr. Gătea de unul singur și invita pe toată lumea. Haș se gătește iarna, când e frig. E o mâncare delicioasă, parcă nu ai vrea să mănânci altceva. De asemenea, ca orice armean, știu să gătesc șașlâc.
– Ce înseamnă pentru dumneavoastră călătoriile la Erevan? Mergeți frecvent acolo?
– O călătorie anuală e obligatorie. Deși e foarte scump, căci distanța este mare, pentru noi este o îndatorire, mai ales pentru copii. Nu sunt vinovați că tatăl lor se află aici, însă trebuie să simtă armenește și să comunice cu Armenia. La urma urmei, nimeni nu știe ce se va întâmpla mâine. Cât despre mine, dacă mâine mi se spune să mă întorc în Armenia sau să merg în alt oraș, sunt mereu pregătit. Dar știu bine că mereu îmi va fi dor de Cernăuți…
traducere din limba engleză de Corina Derla
din risu.au
___________________
*Articolul a fost publicat la 27 aprilie 2015 de către Natalia Feschchuk, pe site-ul care include informații religioase din Ucraina.