LITERATURĂ | EMANUEL BARON KAPRI : ÎN CĂUTAREA ALESULUI

Partea a VI-a din romanul inedit al familiei Kapri

Din însemnările Gabrielei von Ivicici, 29 noiembrie 1882.

Noaptea Sfântului Andrei: Visele fetelor, dorința de căsătorie și nesiguranța împlinirii! Auzisem despre aceste obiceiuri în treacăt și citisem despre ele pe scurt. Abia aici am aflat cât este de profundă vechea superstiție a providenței dragostei. Ea mișcă fetele simple al căror ultim și singur scop în viață este căsătoria. Pe mine nu mă preocupă superstiția și sunt puțin interesată de „Când, unde și cum va fi viitorul”. De data aceasta însă, m-am implicat cu compasiune pentru a putea ghida fetele în căutare lor palpitantă. Mi s-a părut o ocazie bună să le câștig încrederea și în special să-i întăresc Mariei speranța că soarta îi va oferi un soț foarte curând.

Abia au trecut două săptămâni de la acea seară ciudată când, eu fără ca Marie să-și dea seama, am preluat controlul asupra soartei ei. Sfârșitul brutal al primei iubiri, nota seacă de despărțire a iubitului ei și dispariția lui definitivă nu au părut să o lovească prea tare. Marie este o ființă pronunțat senzuală, dar nu prea sentimentală. Ea a acceptat ruptura bruscă cu o încăpățânare banală cu care oamenii simpli îndură durerile fizice și psihice, ale căror cauze le cunosc și ale căror curs li se pare de neschimbat. Astfel, Marie nu era mai puțin dornică decât surorile ei mai mici să afle pe cine i-a ales soarta.

Marie și Helene cunoșteau deja diferitele feluri de a consulta oracolul în ajunul Sfântului Andrei. Dar de data aceasta procedura părea să fie mai semnificativă. Era destul de surprinzător că tatăl lor tolera acum aceste demersuri pe care le dezaprobase înainte. Urgența și semnificația întrebării făcea ca această seară să pară fatidică. Data introduceri lor în societate era deja stabilită. Numai lista tinerilor candidați la căsătorie urma să fie completată. Pentru prima dată li se deschidea fetelor lumea, poate în viziunea lor raiul posibililor pretendenți. Nu e de mirare deci, că erau profund entuziasmate și abia așteptau să afle ce le oferea soarta.

Baronul Mihael este admirabil, aș spune – binevoitor. După conversația noastră privind viitorul Mariei, comportamentul lui față de mine s-a schimbat complet. În timp ce înainte părea să mă evite, îmi acorda respect, dar puțină atenție, acum caută deschis ocazii pentru a-și demonstra încrederea necondiționată și devotamentul recunoscător față de mine. Fiecare propunere pe care o fac primește toată atenția lui și cea mai rapidă aprobare. Pentru el recunoașterea autorității mele pare a fi cea mai importantă regulă pe care toți cei din casă trebuie să o urmeze și pe care el însuși o observă strict.

Prin urmare nu a fost deloc greu să-l fac să organizeze o vânătoare pentru 18 decembrie, ziua Sfântului Nicolae în stil vechi. Astfel de vânători fuseseră foarte obișnuite în Șerbăuți dar nu mai avuseră loc de la moartea soției sale. Bineînțeles că m-a lăsat să plănuiesc toate detaliile acestui eveniment și să fac pregătirile necesare. A suportat chiar cu răbdare discuțiile pe care le purtam cu Marie și Helene în prezența lui, pentru a le pregăti în rolurile lor de candidate de căsătorie.

Și în seara aceasta a fost nevoit să asculte vorbele copilărești ale fiicelor sale. Dar pe măsură ce conversația tot revenea la practica obiceiului de Sfântul Andrei care acum era atât de aproape, nu s-a putut abține să nu facă câteva comentarii care mi s-au părut demne de reținut pentru că erau caracteristice lui și mediului din care venea. Indignat mi-a spus că el consideră consultarea oracolului nedemnă și în contradicție cu adevărata credință în Dumnezeu.

Este adevărat că în ajunul Înălțării Domnului femeile și fetele se adună pentru un fel de joc. Fiecare își pune podoaba preferată într-un vas plin cu apă presărat cu flori și acoperit cu un postav. Se lasă să stea peste noapte. În după-amiaza Înălțării, cei implicați se adună din nou și, după ce au fost exprimate binecuvântări, o fată legată la ochi scoate una din podoabe din apă. Dorința proprietarei acestui obiect se va împlini, cu harul lui Dumnezeu. Nu există nimic misterios, nimic egoist, nimic care provoacă providența divină. Este pur și simplu un joc amical pentru a oferi bucurie persoanei alese întâmplător.

Baronul Mihael dezaprobă însă obiceiurile superstițioase și modul de viață superficial al nobilimii bucovinene și le atribuie influențelor poloneze. A subliniat că Bucovina, ca district administrativ, a fost subordonată guvernatorului Galiției din 1786 până în 1849. În acest timp s-a încercat o polonizare cel puțin a cercurilor de conducere ale ținutului, așa cum fusese deja făcută cu succes în estul Galiției. Această presiune a întâlnit o rezistență conștientă, dar din păcate a pătruns într-o oarecare măsură în acele familii care aveau rude în cercurile nobilimii rurale din Galiția de Est. Așa se explică folosirea frecventă a limbii poloneze, numărul relativ mare de semi-polonezi în serviciul public și superstiția poloneză.

Desigur că nu era intenția mea să folosesc ajunul Sfântului Andrei pentru reflecții critice asupra influențelor culturale. Nici nu doream să-i cer prea mult baronului Mihael. Așa că am spus în glumă că nu numai cei care se îndoiesc de prezicerea sorții, ci și bărbații în general sunt excluși din acest ritual. Noi femeile am dori deci să fim lăsate singure. Toți, dar mai ales baronul Mihael, au fost mulțumiți. Cu ajutorul doamnei Mathilde am început să pregătim tot ce era necesar pentru turnarea plumbului.

Cu mâini tremurânde, una după alta, Marie, Helene și Valerie țineau o lingură mare peste flacăra  albăstruie de spirt. Întâi a turnat Marie cu o hotărâre bruscă, stângace. Rezultatul a fost un bulgăre de plumb diform și dens, pe care am avut oarecare dificultate să îl interpretez ca o trăsură de mireasă. Apoi a urmat Helene. Ea a turnat ezitând,, mișcând lingura într-un semicerc. A fost un lucru bun, pentru că turnarea s-a dovedit a fi o coroană de mirt ușor de interpretat. Valerie, fidelă perseverenței ei și-a topit plumbul aproape până la punctul de fierbere și, rugată de mai multe ori să-l toarne, l-a turnat în sfârșit brusc de la o înălțime considerabilă în apă șuierând. Rezultatul fu dezamăgitor. Cu toată bunăvoința, din mulțimea de bulgări, așchii și flori de spumă nu se putea desluși niciun semn al unei căsătorii iminente.

Desigur că și Luiza, în vârstă de paisprezece ani, ar fi vrut să participe, dar surorile ei mai mari, care doreau să mențină gravitatea evenimentului, au refuzat-o. Micuța Albine era mereu aproape de mine și mi-a urmat interpretările cu imaginație, pretinzând că recunoaște detalii în piesele turnate prin care sensul lor devenea o certitudine de necontestat.

Turnarea plumbului nu era ceva nou pentru mine. Eram obișnuită cu această distracție în noaptea de Revelion. De fapt, prin practică repetată, dobândisem chiar o anumită abilitate în a ghici gândurile și dorințele participanților și a interpreta formele bizare de plumb în consecință. Aici nu jocul imaginativ al citirii gândurilor și transmiterii voinței m-a atras, ci mai degrabă superstiția autentică, naivă. Ceea ce a urmat a fost complet nou pentru mine și în toată primitivitatea sa unul dintre cele mai bizare jocuri pe care l-am văzut.

Doamna Mathilde care evident acționase ca o mare preoteasă a ritualului la ocazii anterioare a prezentat pe o farfurie trei găluști de mărimea unui deget, formate dintr-o masă amorfă în figuri asemănătoare unui bărbat. Fiecare dintre cele trei fete au luat una dintre acestea și ținând-o implorator în palmă au suflat pe bărbățel de parcă ar fi vrut să-l aducă la viață. Apoi l-au așezat pe podea, departe unul de celălalt, în locuri alese cu grijă. Între timp, doamna Mathilde părăsise încăperea.

După un timp de așteptare tăcută și crispată s-a auzit o bătaie la ușă. După trei apeluri răgușite „Intră”, doamna Mathilde a apărut cu o pisică în brațe. Ea mângâia animalul liniștitor și, în cele din urmă, l-a lăsat să alunece ușor pe podea. Mult, foarte mult timp, nimeni nu s-a mișcat în cameră. Nici pisica. A rămas ghemuită acolo unde fusese lăsată, cu capul aplecat și urechile pe spate, privindu-ne cu niște ochi verzi-gălbui. Și noi o fixam și așteptam nerăbdători. Uneori, animalul părea să-și miște labele care erau trase sub el, ca o persoană care schimbă de pe un picior pe altul. Apoi nu mișca din nou. În cele din urmă, și-a curbat spatele puțin, încet, de parcă n-ar fi vrut ca mișcarea să fie observată. Pisica înaintă cu precauție, zăbovi, încercă din nou și, întorcându-se pe neașteptate, făcu un salt în colțul camerei. Când a dispărut sub masa pe care stătea samovarul, am auzit-o pe Marie respirând ușurată.

A fost un moment emoționant când pisica a găsit omulețul-gălușcă a lui Marie mâncându-l imediat. Cu obrajii strălucitori, Marie a acceptat felicitările doamnei Mathilde și a surorilor ei. Acum fusese clar dezvăluit de soartă că ea va fi prima care va găsi un soț. Celelalte doua surori erau de asemenea mulțumite de acest rezultat, pentru că după vechiul obicei sora mai mare trebuia să se căsătorească prima. Alegerea pisicii s-a potrivit perfect, deoarece a întărit dorința Mariei de a accepta primul bărbat pe care îl va întâlni ca pe cel desemnat de soartă. Dar mai era încă un test, probabil cel mai important. Eram oarecum îngrijorată dacă oracolul va decide tot atât de clar și de data aceasta.

Toate fetele au trebuit să părăsească sala și să aștepte alături. Doamna Mathilde a curățat masa de sufragerie, a întins peste ea o față de masă de damasc, mătăsoasă, strălucitoare și a înșirat pe ea, la intervale regulate: un inel, o coroană de mirt și un șirag de perle. M-a lăsat să acopăr aceste obiecte cu un voal, explicând că asta trebuie făcut de mâna unei fecioare. A grupat impresionant mai multe sfeșnice de argint cu trei brațe pentru a forma un fundal de lumini. Totul părea foarte misterios, chiar solemn. Eram îngrijorată că această nouă solicitare a oracolului ar putea duce la contradicții neplăcute care ar putea strica jocul.

Am decis, deci, să nu las parcursul la voia întâmplării. Marie, ca cea mai mare, a fost prima care trebuia sa ridice vălul. I-am luat mâna. Era supra încălzită, cărnoasă și lipsită de viață. Aproape că nu am reușit să stabilesc un contact. Dar apoi, în timp ce o conduceam pe fata care tremura de emoție la masă, mâna ei s-a relaxat. Nu a căutat, nu a întrebat, nu a bâjbâit spre obiectul dorit, ci a  urmat voinței mele. Așa s-a întâmplat ca Marie a ridicat fără ezitare vălul sub care zăcea cununa de mirt. Peste un an, asta era cert, trebuia să stea în fața altarului.

Această procedură s-a repetat de încă două ori timp în care am reușit cu ușurință să-i dezvălui Helenei inelul – o logodnă iminentă și Valeriei șiragul de perle – împlinirea dorințelor. Și acum, s-a făcut târziu, tinerele naive dorm pe pernele lor încălzite sub care zace un pieptene înfășurat în cânepă și probabil visează de un viitor fermecat. Așa fericește Sfântului Andrei fetele simple de la țară.

19 decembrie 1882

Când am intrat ieri în sufragerie la opt dimineața, masa de mic dejun era deja pregătită. Douăsprezece cești de ceai așteptau să fie umplute. În colțul de lângă bufet, samovarul de aramă, lustruit la strălucire maximă, fredona mulțumit de sine promițător. Aripile ușii, în dreapta către salon și în stânga către așa-zisa sală de biliard, erau larg deschise și o căldură plăcută inunda încăperea. De la fereastră, unde stăteau deja fetele, puteai privi într-un peisaj de iarnă de poveste. Zăpadă, zăpadă înaltă, zăcea ca o pernă moale pe zonele deschise ale parcului, pe grupuri de tufișuri și pe ramurile copacilor. Totul învăluit într-o hibernare adormită.

Ce-i drept, cele trei tinere nu erau nicidecum impresionate de frumusețea naturii. Stăteau la ferestră ca să vadă ce se va întâmpla. Se săturaseră de izolarea de iarnă. Mă îndoiesc că și-au dat vreodată seama cât de frumos era locul lor natal, ce fermecătoare era casa tatălui lor. Voiau să plece de aici fără niciun regret. Le motiva sentimentul că se aflau în pragul unei noi vieți. Șapte dintre cele douăsprezece locuri la masă erau prevăzute pentru oaspeții de vânătoare, toți șapte burlaci. Și chiar dacă nu erau toți pretendenți ideali, unul sau doi dintre ei ar fi putut fi imaginați ca soți.

Exact la ora opt și jumătate au răsunat dinspre poarta de sud clopoței de sanie. Gustav Marin, proprietarul moșiei vecine Călinești, a sosit primul. Sania lui a tăiat brazde adânci în pătura pufoasă de zăpadă cotind încet spre intrare unde erau primiți oaspeții. Sigur nu era unul dintre favoriți. Fetele râdeau de fața lui roșiatică și rotundă, cu o mustață blondă subțire pe buzele sale groase. Făceau glume despre capul său care răsărea ca acela al unui purceluș din gulerul lui de blană.

Tatăl lor îl prețuia ca pe un fermier capabil care, deși nu era cu adevărat un profesionist, repusese în ordine proprietatea neglijată pe care o dobândise cu câțiva ani în urmă. De fapt era un parvenit, se îmbogățise prin firme de construcții de drumuri și altele asemănătoare. Nu era de noblețe și cam în jur de patruzeci de ani, deci nu tocmai tânăr. Anterior fusese un oaspete frecvent care purta discuții lungi cu baronul Mihael despre chestiuni economice. Fetele nu-l băgau în seamă. Și de data aceasta, domnul Marin a dovedit repede că obiecțiile privind persoana sa erau întemeiate. De îndată ce fu introdus, a început să vorbească despre progresul noii sale distilerii cerând date comparative privind randamentul producerii de alcool dintr-un amestec de cartofi.

Așa că nu puteam reproșa fetelor că au continuat să-l ignore întorcându-se repede la punctul lor de observație de la ferestră. Deodată cu viteză maximă, cu pocnituri de bici și sunete zglobii de clopoței, un echipaj ciudat cu patru cai pătrunse în galop în curte. Înhămați în perechi, la o sanie ușoară, caii uimitor de mici, totuși robuști și bine făcuți, parcă zburau într-un nor de aburi trupești și praf de zăpadă spulberat în aer. Vizitiul, un tip decis, cu o pălărie înaltă și o blană de oaie albă, sări în sus trăgând hățurile cu vigoare și proptindu-se înapoi cu toată puterea, făcu să se întoarcă caii parcă pe loc. Cei doi domni din sanie amuzați ne făceau semne cu mâna, răzând. Erau Ioan și Georg, verii baronul Mihael, stăpâni pe Iacobești vel Fogosisten (Dăruit de Dom), moșia lor strămoșească, pe care o administrau împreună și după cum mergea vorba, nu întotdeauna în cea mai bună armonie. Acolo duceau o viață de burlaci atât de aventuroasă că li se zicea „baronii țigani”.

Baronul Mihael părăsise încăperea pentru a primi oaspeții proaspăt sosiți. Așa că domnului Marin nu-i rămase altceva de făcut decât să se alăture grupului nostru la fereastră. Intre timp o altă sanie alunecă în curte, foarte încet, parcă pentru a lăsa caii să răsufle: vizitiul și pasagerul său într-o postură rigidă, formală, bine înfășurat într-o haină de blană, parcă dorind să-și sublinieze importanța. Comentariile respectuoase ale domnului Marin nu erau necesare pentru a recunoaște că în această trăsură oficială de serviciu, ședea domnul Plevinski, guvernatorul districtului Suceava. Domnul Marin a enumerat câteva din multele realizări ale acestui merituos funcționar, în special că reușise să planteze tei, plopi și chiar pomi fructiferi de-a lungul aproape tuturor drumurilor imperiale și zonale din districtul său. Ceea ce nu știa domnul Marin, dar fetele aflaseră deja cu regret, era că acest burlac ideal făcea curte uneia dintre verișoarele lor și, prin urmare, nu mai putea fi considerat un pretendent pentru ele.

Oaspeții, care sosiseră aproape toți în același timp umpleau încăperea de obicei liniștită cu salutări, glume și râsete. Neobservat, după ce intrase cu trăsura prin poarta de nord, sosise și domnul von Schnirch, comisar guvernamental al administrație districtului Siret. Era un tânăr înalt, cu umeri înguști, cu o față palidă, pistruiată și păr blond-roșcat, fiu al unei familii de funcționari din Silezia. Intrase în serviciul administrativ bucovinean numai în perspectiva unei mai bune posibilități de avansare. În afară de mine era singurul occidental în companie. Părea să sublinieze acest lucru prin felul său de a vorbi și de a se comporta. Deosebită era atenția pe care ne-o acorda mie și celor trei fete – „doamnele casei”. – Aceasta era în contrast marcat cu lipsa de atenție aproape orientală cu care ne tratau ceilalți „domni” adresându-se numai domnului casei.

Nu e de mirare că, în ciuda încercărilor mele de a aranja o ședere mai potrivită la masă, fetele s-au plasat toate în jurul acestui domn plăcut. Datorită interesului meu pentru caii lor deosebiți m-am așezat între frații Ioan și Georg. Baronul Ioan, cel mai în vârstă, care era evident mai atent la regulile sociale decât fratele său aproape nepoliticos de abrupt și rustic, mi-a explicat în detaliu că acești cai erau dintr-o rasă indigenă, așa-zișii huțuli. Creșterea pură a acestor animale este limitată la zonele păduroase ale Carpaților și nu poate fi extinsă după bunul plac în alte ținuturi deoarece în alt mediu degenerează foarte repede. Pe lângă înfățișarea lor plăcută acești cai jucăuși au și caracteristici economice deosebit de valoroase. Nu sunt pretențioși, dar foarte rezistenți. Despre aspectul economic fratele său Georg ar putea oferi mai multe informații deoarece, adăugă cu ironie, acesta este specializat în a face economii.

Alte detalii ar fi fost comunicate cu greu de baronul Georg. Acesta părea destul de absorbit de sine însuși și nu prea susceptibil la umor. Strălucea vizibil în splendoarea sa masculină amenințătoare (trebuie recunoscut că de fapt este un bărbat frumos, în ciuda bărbii negre pline care îi ajunge până la piept). El aruncă o privire disprețuitoare către fratele său. Dacă nu ar fi el, desigur că  la Iacobești ar fi grajduri la fel de scumpe ca cele de aici din Șerbăuți și cai nobili ar fi păpat totul încărcând moșia cu datorii. Spuse asta cu o voce iritată, privind pieziș către baronul Mihail, considerându-l un exemplu de risipă, dar nevoind să fie auzit de el. L-am lăsat cu grija lui măruntă, ignorând-ul. După părerea mea era exclus ca pețitor al uneia dintre fiicele casei.

Deși mai lipseau doi oaspeți, nu voiam să zăbovim prea mult la masa micului dejun. Baronul Mihael a explicat că zăpada înaltă va împiedica mișcarea vânătorilor și hăitașilor și că prin urmare trebuia să fim pregătiți cu un parcurs lent, mai ales că așa cum sugerasem eu, și doamnele vor participa la vânătoare. Cea din urmă informație fu primită cu sentimente vizibil împărțite. Doar domnul von Schnirch își exprimă cu voce tare surpriza plăcută. Ne-am hotărât deci să-i lăsăm pe cei întârziați să ne urmeze și să pornim.

traducere din limba germană de Peter von Kapri, Corina Derla Dr. Răzvan Anghel și Alexander Man

by Mihai Stepan Cazazian