Mihai Stepan Cazazian

LITERATURĂ | EMANUEL BARON KAPRI : CATASTROFA

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Partea a V-a din romanul inedit al familiei Kapri

În acea seară, în timpul cinei, în casa lui Mihael nu s-a rostit aproape niciun cuvânt. O tensiune nedefinită perturba pofta și îi îndemnase pe toți să se grăbească pentru a sfârși masa. Deoarece acuma nu se mai putea asigura o căldura adecvată în grădina de iarnă, se lua masa în sufrageria propriu-zisă. Aceasta era situată între salon și așa-numita sală de biliard. Mobilierul întunecat foarte ornamentat corespundea gustului timpului. Ferestrele și ușile erau încadrate de perdele din pluș vișiniu. O sobă mare de teracotă, maro castaniu, răspândea o căldură plăcută. Sfeșnice de argint cu mai multe brațe de pe bufet și masă dădeau cu o lumină domoală încăperii o eleganță reținută.

Ochii lui Gabrielei scrutau camera critic. Imediat ce intrase, observase starea de spirit sumbră a lui Mihael dar nu i se păruse necesar să încerce să o aline. Deși i-ar fi fost ușor să intervină, a acceptat tăcerea generală. În felul acesta, i se părea, că obținea distanță și siguranță pentru a-l confrunta în curând. Nu a încercat în nici un fel să-și pregătească prezentare ei, deoarece știa că dialogurile sunt de obicei determinate de circumstanțe neprevăzute. Important era păstrarea calmului și flexibilitatea de a urma inspirația momentului.

Masa s-a încheiat și Gheorghe a întrebat, ca de obicei, dacă ar trebui să aprindă lămpile din salon. Acolo, aproape că devenise o regulă, aveau loc serile artistice organizate de Gabriele. Nu i-a scăpat Gabrielei că Mihael ezită o clipă, apoi a dat din cap fără cuvinte. Cu un zâmbet amuzat văzu expresia alarmată a fetelor care se temeau de o prelungire a serii neplăcute. Mihael își puse șervețelul deoparte, împinse scaunul în spate și se ridică cu o gravitate vădită. Fetele se ridicaseră și ele în același timp cu o timiditate respectuoasă. Doar Gabriele, parcă surprinsă de această mișcare fără cuvinte, rămase așezată. Ridică privirea întrebătoare spre Mihael. Apoi observând cum căuta cuvinte într-o jenă crescândă, se ridică și ea calm. Simți privirea celor cinci fete ațintită asupra ei așteptând eliberarea. Păru să fie de acord cu ele și dădu din cap cu un zâmbet prietenesc. Se adresă lui Mihael pe un ton cordial:

„Mi-ați reproșa, Baroane dacă v-aș ruga în numele fiicelor dumneavoastră să renunțăm de această dată la seara artistică? Ne-am întors acasă de la pescuit puțin înghețate și obosite. Mi se pare că nu prea avem dispoziție pentru a face muzică și a recita. Dar, dacă ați putea să-mi acordați un pic din timpul dumneavoastră prețios v-aș ruga să-mi dați posibilitatea mult așteptată pentru o discuție personală. Aș dori să vă raportez impresiile mele adunate în casa dumneavoastră și de asemenea să vă prezint planurile mele de viitor. Sper că dragile mele prietene, Marie și Helene, care, după vârsta lor, ar avea, fără îndoială, dreptul de a participa la această discuție, vor accepta să se vadă excluse de această dată, mai ales dacă, așa cum sper voi reuși să le reprezint interesele bine.”

De îndată ce Gabriele începu să vorbească, apatia neajutorată a lui Mihael fu înlocuită de un sentiment de mirare confuză. Apoi, auzindu-i cuvintele se simți rușinat. Capacitatea ei de a judeca precis situația, abilitatea ei de a evita orice ofensă jenantă, agilitatea ei în urmărirea unui țel și în același timp o asemenea consecvență în realizarea lui i se păreau admirabile. Îi vedea întreaga personalitate puternică,  atât de superioară lui, încât se simțea neînsemnat față de ea. Îi era rușine de asta, dar și pentru că îi interpretase greșit intențiile. Văzu ochii copiilor lui plini de adorația pentru această ființă deosebită și simțea împreună cu ei încredere în puterea ei de a transforma totul în bine. Ar fi vrut să-și ceară scuze pentru comportamentul său rezervat. Dar i se părea nepotrivit să exprime aceste sentimente în mod neinhibat având în vedere vârsta și autoritatea sa paternă.

A răspuns așadar cu un zâmbet care abia ascundea timiditatea sa. „Fiicele mele au găsit în dumneavoastră, domnișoară Gabriele, un reprezentant de neegalat. V-ați prezentat cererea într-un mod pe care cel mai bun avocat cu greu l-ar putea întrece. Desigur că nu pot decât să vă accept imediat solicitarea. Sau aș trebui să mă tem că în spatele raportului și a planurilor de viitor, cum spuneți, se ascunde o revoltă casnică îngrijorătoare? Dar cum o fi, o fi! Să lăsăm copiii să plece. Da, și voi Marie și Helene, din moment ce sunteți excluse din Consiliul Bătrânilor. Noi domnișoară Gabriele mergem în sala de conferințe fără sa amânam mai mai mult.”

Încântate de sfârșitul neașteptat de rapid și prietenos al serii, fetele s-au înghesuit să-și sărute tatăl de noapte bună. Fiecare a îmbrățișat-o și pe Gabriele cu multă afecțiune. Doar micuța Albine nu putu să se orienteze în această mulțime agitată. O seară nu putea fi niciodată prea lungă pentru ea. Și din moment ce nu înțelegea ce se întâmpla, se simți neîndreptățită fără motiv. Prin urmare, încercă să-și manifeste dezamăgirea amânând expresiile de dragoste. Dar de data asta nu reuși și îi îmbrățișă pe toți cu mult drag.

Gabriele nu fu deloc mulțumită de rezultatul intervenției ei. Ea intenționase să-l facă pe Mihael să accepte competența ei, pentru a fi pregătit pentru întrevederea deosebită ce va urma. În mod neintenționat și inexplicabil ea provocase însă o schimbare completă a stării lui de spirit. Starea sa sumbră de la început era mai potrivită pentru ceea ce urma să afle decât siguranța, aproape veselia pe care o manifesta acum. Pentru prima dată Gabriele se simți nesigură față de Mihael. Ea îl considerase lent, cu reacții previzibile. Acum era deranjată de schimbarea lui neașteptată. Fără să-i răspundă lui Mihael acceptă distrată expresiile de dragoste ale fetelor și, în cele din urmă păși prin ușa salonului pe care Mihael o deschisese pentru ea.

În salon atârnau portretele strămoșilor. Din rame grele aurii, în mărime naturală parcă prin ferestre din altă lume, stranii în alura lor rigidă și haine de modă veche, părinții și bunicii priveau în această încăpere, cu siguranță prea somptuoasă pentru ceea ce cunoscuseră ei. Tapetul albastru ca văzduhul cu modele de linie de sabie dădea pereților strălucirea însorită a unei dimineți festive de vară. Luminile se reflectau sclipitor pe podeaua parchetului ca niște steluțe.

Mihael se așeză confortabil în fotoliul de pe lângă sobă și își lăsă privirea să cutreiere cu satisfacție salonul. Era mulțumit de această expresie accentuată a rangului social și a bunăstării sale care altfel nu prea îl interesa. Acum însă îi dădea mai multă greutate și prestigiu față de această femeie pe care o simțea cu mult superioară în ceea ce privește educația universală și rafinamentul social. Era liniștit presupunând că va trebui să joace doar un rol pasiv, că nu se aștepta mai mult de la el decât să asculte cu atenție și să fie de acord cu propunerile făcute.

O privi pe Gabriele. Aplecată ușor peste spătarul fotoliului ei privea în focul aprins. O șuviță aurie de păr de la tâmplă scăpase din coafura ei de altfel strictă și mângâia obrazul ei îmbujorat ca de emoție de focul apropiat. Deși nemișcată, părea mișcată, confuză și indecisă. Michael simți deodată un val cald care îl cuprinse. O văzu pe Gabriele, aproape o copilă, maltratată de soartă, complet singură și totuși hotărâtă cu curaj să lupte împotriva adversităților acestei lumi. Îi recunoscu toate capacitățile dobândite cu atâta sârguință și practicate în autodisciplină, nelăsându-se copleșită de poverile pe care viața i le pusese prea devreme în cale. Mihael  simți o responsabilitate paternă și dorința de a o ajuta. Cât de mult ar fi vrut sa comunice asta! Dar știa că nu era în stare să-și exprime sentimentele. Așa, continuă în tonul pe care îl folosise până acuma, jumate în glumă, jumate în serios.

Sunt gata, domnișoară Gabriele – sau așteptați să vă dau cuvântul în mod oficial? Vă rog să începeți fără ezitare. Planurile dumneavoastră mi se par importante. Desigur, cunoscându-vă ați pregătit totul atât de bine încât îmi va rămâne numai să mă minunez și să laud.

Mihael observase că Gabriele părea descumpănită de aceste cuvinte. Prin urmare continuă cu seriozitate și căldură. „Nu, nu trebuie să glumesc! Orice ați avea de spus, permiteți-mi întâi să vă mulțumesc pentru zelul, priceperea și devotamentul neclintit cu care ați avut grijă de fiicele mele. Vreau să știți cât de mult apreciez munca dumneavoastră în casa mea. Da, vă pot spune sincer că vă admir. În ciuda tinereții dumneavoastră, ați putea fi fiica mea, demonstrați prudența și înțelepciunea unei femei mature. De asemenea, datorez această întrevedere, care desigur este necesară și va fi utilă, inițiativei dumneavoastră. Așa că pot profita de ocazie și așa cum trebuia de mult să fac, să vă asigur de devotamentul meu recunoscător.

În timp ce Mihael vorbea, Gabriele aștepta cu nerăbdare. Încercă de câteva ori să ordoneze șuvița ei de păr rebelă și, în cele din urmă, cu un gest enervat, o împinse sub coroana strâns împletită a părului. Inconștient, degetele ei nervoase îi alunecară peste rochie netezind-o. Apoi, când începu să vorbească, mâinile ii zăceau în poală. Doar vârfurile fine ale degetelor se atingeau și se separau ușor, abia vizibil. Parcă închideau sau întrerupeau un circuit de tensiune care la început îi permitea doar să-și găsească cuvintele șovăielnic.

Aș fi cu adevărat încântată de aprecierea dumneavoastră dacă nu aș fi nevoită cu această ocazie să vă comunic ceva pentru care îmi cade greu să găsesc cuvinte potrivite. Ceea ce am de spus vă va atinge profund și în mod neplăcut. Îmi pare nespus de rău să vă afectez cu o nouă problemă gravă pentru că vă știu, stimate baroane, fără bucurie în viață. Dacă aș putea asuma singură responsabilitatea, aș face-o fără a ezita pentru a ne evita ambilor această conversație jenantă. Ca femeie inhibată de bariere convenționale trebuie să vorbesc despre un subiect care necesită multă intimitate și încredere reciprocă. Domnule Baron, permiteți-mi să vă asigur de la bun început de discreția mea absolută și dorința mea de a ajuta cu hotărâre.

Gabriele se opri o clipă. Vorbise emoționată dar cu calm, mereu gata să-i întâmpine privirea. Mihael însă ținea ochii închiși. Cele două riduri de deasupra nasului i se adânciseră vizibil și o roșeață fierbinte i se întinsese pe obraji și pe frunte. Ea se întrebă dacă îl pregătise cu suficientă grijă și acum căuta cuvinte pentru a ajunge în sfârșit la subiect.

Vorbiți, continuați! Nu ezitați. Spuneți! Ce s-a întâmplat!” Țâșni din Mihael ca din adâncul sufletului! Cum putea Gabriele să-i comunice cât mai nedureros posibil? Ea răspunse: „Este vorba de fiica dumneavoastră Marie, onoarea acestei case. Nefericita a permis unui bărbat de nimic să se apropie de ea aparent în dragoste. Și asta nu este tot! Ea a uitat de sine și a mărturisit fără reținere propriile presupuse sentimente iresponsabilului fiu al poștăriței. Imediat după sosirea mea aici am observat că Marie cădea des, fără nicio cauză vădită, într-o stare de tăcere melancolică, chiar absență. Apoi, din nou, mi s-a părut că dintr-o dată, cu greu își putea înfrâna o stare bruscă de exuberanță, de fericire și veselie. Am încercat să-i câștig încrederea, dar Marie a rămas rezervată. Mi-am dat seama că voia să-mi ascundă ceva.

Din moment ce a trebuit să-mi dedic cea mai mare parte a timpului și a atenției fetelor mai mici, nu am reușit imediat sa rezolv dilema. De asemenea, mi s-a părut că este necesară cea mai mare prudență, întrucât orice bănuială că aș spiona mi-ar pune în pericol poziția față de toate fetele. Mi-am dat seama cât de întemeiată era precauția mea când am constatat că Marie o luase pe sora ei Valerie drept confidentă. Asta este desigur extrem de nefavorabil pentru dezvoltarea caracterului acestei fete de șaptesprezece ani. De altfel, aș vrea să vă scutesc de detalii. Trebuie să vă spun că nu numai bănuiesc, ci sunt convinsă că Marie a depășit cu mult limitele potrivite stării sale. Ea este în pericol de a suferi prejudicii psihice și fizice ireparabile. Eu nu am îndrăznit să intervin, ci mai degrabă am evitat cu grijă să trezesc vreo suspiciune că am observat ceva. Decizia finală vă aparține în întregime. Totuși, mi se pare indicat ca orice ați decide, să evitați să mă faceți să apar ca acuzatoare sau martoră. Dacă aveți nevoie de dovezi această scrisoare ar trebui să fie suficientă.

Gabriele trase din manșeta mânecii o bucată de hârtie care fusese împăturită de câteva ori. Încet, -ezitând, o deschise și o împinse peste măsuța dintre ei. Mihael înțepenise de parcă fusese confruntat cu un limbaj străin, neinteligibil. Ca hipnotizat urma voinței ei fără rezistență. Luă bucata de hârtie și, involuntar, încercă să o netezească. „Am găsit această scrisoare într-una din cărțile mele împrumutate Mariei”, explică Gabriele. Mihael citi cuvintele banale cu repulsie, fraze dulci, lipicioase.

Cu o violență bruscă împinse hârtia deoparte și se ridică furios de parcă ar fi vrut să dispară imediat. Apoi, fără să o bage în seamă pe Gabriele, începu să meargă încoace și încolo în toată camera, ținând capul înclinat și brațele crispate la spate. Încet începu să realizeze ceea ce i se părea imposibil, de neimaginat. Un sentiment orb de dizgrație îl copleșea. Își văzu fiica pierdută într-o poftă desfrânată. Ce umilință! O va respinge, o va alunga fără milă din casa lui. Auzea șoaptele de dragoste nerușinate ale seducătorului. Nici o pedeapsă nu putea să fie prea aspră pentru a ispăși această umilință. Îl va distruge!

Mihael se întorcea din nou și din nou la gura sobei unde ardea focul. Și iarăși începu să măsoare spațiul cu pași mari până la peretele îndepărtat al ferestrelor. Gabriele își recâștigase calmul. Urmărea ritmul constant a lui Mihael care se mișca ca un pendul enorm. Făcu asociația gândindu-se la efectul pe care îl are trecerea timpului. Văzuse destul teatru și jucase și ea însăși în multe scene dramatice pentru a ști că pauza care se produsese reducea probabilitatea unei catastrofe imediate.

Superioritatea ei rece îi permitea să zâmbească lăuntric. Desigur nu era cu totul neafectată. Dar, nefiind implicată în mod direct și considerând că era vorba de o problemă de convenție socială, a păstrat distanța, rămânând critică și gândindu-se la o soluție. De altfel, ambițioasă ca totdeauna dorea să câștige admirație și recunoaștere și din această situație. Avea un rol de jucat și era hotărâtă să o facă cu succes, spontan, dictat de moment și urmând intuiției. Acum aștepta o schimbare de scenă, un cuvânt cheie care să-i asigure atingerea scopului ei. Dar avea un partener greoi, retras. Așa că depindea de ea să acționeze pentru a accelera deznodământul.

Când Mihael se apropria din nou cu pași mari, ea se ridică, ducându-se la șemineu. Acolo se opri cu ochii ațintiți pe cărbunii mocniți. Mișcarea ei, postura ei, poate doar voința ei sugestivă, l-au trezit pe Mihael din furia lui obsesivă. Se opri. Și de parcă ar fi căutat un punct de sprijin sigur, amețit și obosit de mersul său pendular, prinse cu ambele mâini marginea înaltă a fotoliului dintre el și ea. „Nu plecați, vă rog să rămâneți”, rosti cu o urgență disperată. “Este prea mult pentru mine! Știu ce credeți despre noi toți aici. Aveți dreptate să ne disprețuiți. Și totuși, nu ne părăsiți!! – Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră!- Marie trebuie să părăsească casa, dacă nu în seara asta, cu siguranță mâine. Dar ce să facem cu celelalte fete? Ce pot face singur? Mă considerați vinovat! Da sunt, dar nu știu mai bine nici pentru viitor fără sfatul – fără ajutorul dumneavoastră.

Brațul său drept alunecase de pe spătarul înalt a fotoliului și era acum întins de parcă ar fi vrut să o prindă, să o strângă. Privirea lui era fixată pe ea cu o expresie de nesiguranță agonizantă. Gabriele fu învăluită de această privire. Un moment crezu că ar putea să se apropie de el, să-și pună mâna mângâietor pe a lui și, cu acest gest tăcut, să-i răsplătească devotamentul necondiționat. Să-l lege pentru totdeauna de ea. Ar fi făcut-o de bunăvoie și cu afecțiune sinceră pentru el, pentru că se simțea mișcată de recunoștința lui și era conștientă de triumful ei. Dar îi era frică să nu-l dezorienteze. Cum ar putea reveni de la acest punct culminant al emoției la o discuție mai sobră. Rămase distantă, în timp ce începu să vorbească cu o căldură, ferm și liniștitor.

Nu mă cunoașteți bine dacă ați crezut că m-am gândit măcar o clipă să vă părăsesc. Nu din simțul datoriei, nu! Chiar acum, dintr-un sentiment de legătură fatidică, știu că locul meu e lângă dumneavoastră. Nu am dorit să mi se ceară să ajut pentru că am avut și am intenția să o fac. Ar trebui să fiu oarbă și insensibilă ca să nu știu că aveți nevoie de ajutorul meu. În tristețea dumneavoastră pentru ceea ce a trecut vă faceți și griji pentru asigurarea fericirii copiilor dumneavoastră, nesigur dacă puteți ca bărbat singur să asigurați pe deplin această sarcină părintească. Oricine vă cunoaște cu adevărat și viața dumneavoastră tristă, vă datorează respect și dacă are inimă, înțelegere și compasiune.

Ea rostise ultimele cuvinte cu o intonație declamativă, dar și cu emoție sinceră. Îl privi. Lacrimi se adunau în ochii lui tulburi. Îi era milă de el. Dar satisfacția de a putea să-l stăpânească de acum era mai puternica. Știa ce trebuia făcut. „Dar să nu ne lăsăm conduși de emoții. Stăpâniți-vă durerea. Ajutați-mă și pe mine dacă vreți să vă ajut. Aș vrea să vă vorbesc calm și vă rog să mă ascultați în liniște.” Ea văzu că o înțelesese și era gata să accepte. Tăcu o vreme, dându-i timp să se liniștească. Apoi a continuat să vorbească încet pe un ton aproape monoton.

Dacă încercăm să analizăm situația calm, putem constata că nu s-a produs o calamitate ireversibilă. care nu poate fi reparată. Aproape toate pot fi transformate în bine dacă se iau rapid măsuri decisive. Nu mă considerați nesinceră în încercarea de a vă liniști. Nici nu sunt cinică încercând să bagatelizez întreaga chestiune. Niciodată însă nu trebuie să acceptăm fatalitatea că totul ar fi pierdut și nu mai putem face nimic. Viața continuă și totdeauna se găsește o cale. Desigur că ceea ce s-a întâmplat nu este îmbucurător, dar trebuie să acceptăm această lovitură și să o scufundăm ca atâtea alte nefericiri în adâncul sufletului nostru.

Ceea ce contează în relațiile dintre oameni sunt aparențele. Ele trebuie păstrate în interesul tuturor. Aș fi o proastă sfătuitoare dacă v-aș întări indignarea morală, v-aș înflăcăra mândria socială atinsă și v-aș încuraja în căutarea unei pedepse ispășitoare, într-o acțiune de răzbunare. Vă sfătuiesc mai degrabă să vă gândiți la datoria paternă, la protejarea onoarei familiei. Trebuie să îndurați în tăcere și să acționați hotărât!” Gabriele făcu o pauză din nou. Văzând că Mihael o urma își luă din nou locul în fotoliu și, cu un gest de politețe formală, îl invită să facă la fel.

Să ne sfătuim. Înainte de toate mi se pare esențial ca nevrednicul să dispară. Ar trebui să fie ușor să-l convingem pe el și pe mama lui că prelungirea șederii sale ar însemna pierderea beneficiului pe care l-ați acordat în bunătatea dumneavoastră. Sunt sigură că pentru o sumă de bani nesemnificativă, fantele ar fi dispus să-i scrie Mariei un bilet de adio nu deosebit de sensibil. Da, totul seamănă cu un șablon pentru un roman de doi bani, dar se potrivește cu modul de gândire al acestor oameni. Cea mai dificilă întrebare este ce se întâmplă cu Marie? Nu cred că trebuie să ne facem griji prea mari pentru echilibrul ei emoțional. Dar trebuie să luăm în considerare că, datorită dispoziției ei, ea rămâne expusă la noi tentații de același fel. Astfel ea reprezintă și un pericol pentru surorile ei. Cu siguranță, așa cum ați spus însuși, cel mai bine ar fi ca Marie să părăsească casa. Însă nu în felul cum ați declarat în mânia dumneavoastră justificată. Nu credeți că ar fi timpul să o căsătorim pe Marie?”

Mihael stătea încă în spatele fotoliului. Urmărea cuvintele lui Gabriele cu mare atenție. Mâinile sale se împletiră convulsiv. Le privi. I se păreau neîndemânatice și inutile, cum de altfel se simțea el însuși. Erau niște mâini care nu-l mai ascultau la fel ca și gândurile sale care nu mai erau ale lui. Dădu din cap abia perceptibil. „Cred că aveți dreptate. Dar nu-mi cereți părerea mea. – Nu știu.” Făcu o pauză, ezitând. Spera că ea va vorbi din nou dorind să fie el scutit de agonia unei decizii. Dar, din moment ce ea tăcea, se temea să nu creadă că el nu vrea să coopereze. Deci continuă: „Cu siguranță ar fi cel mai bine să o căsătorim pe Marie. Dar ce pot face eu în această privință? După tot ce s-a întâmplat pot să îndrăznesc să o propun în căsătorie rudelor sau cunoștințelor? Dacă aș face-o, nu ar fi aceasta o încălcare flagrantă a încrederii lor? Și dacă aș fi sincer, cine oare nu mi-ar respinge oferta cu dispreț bătându-și joc de mine?! Sau vă gândiți să-i cumpăr nefericitei un soț fără nume și fără bani, așa cum se obișnuiește pentru fetele „căzute” de la sat? Unde pot găsi un astfel de om de paie în cercurile noastre sociale, sau dintr-o familie potrivită?

Bineînțeles că nu m-am gândit la așa ceva” întrerupse Gabriele cu un zâmbet de superioritate. „Dacă se dorește menținerea aparențelor este dificil să o căsătorim pe Marie folosind asemenea metode. De ce nu v-ați gândit să lăsați totul să evolueze în mod natural? Dacă ați fi dispus să deschideți casa tinerilor de vârsta căsătoriei, mi se pare că Marie însăși ar putea găsi un deznodământ fericit. Dacă este cazul cu ajutorul meu. Mi se pare mult mai simplu decât mijlocirea unei căsătorii sau o căsătorie forțată.

Ea știa că el nu va obiecta, că va face orice ar propune ea. Totul ar fi fost bine dar vroia să meargă până la capăt și să-l facă complet docil. „Asta mă aduce la întrebarea fundamentală: Nu v-ați gândit că izolarea în care țineți aceasta casă, că starea dumneavoastră în umbra singuratică a trecutului ar putea fi și cauza acestei nefericiri? Tocmai aici aveți o tragică vinovăție. În loialitatea fără măsură față de o femeie trecută în lumea celor drepți i-ați uitat pe cei vii care vă înconjoară. Poate că nenorocirea ar fi putut fi evitată dacă ați fi permis să intre mai multă lumină și bucurie în această casă. Dacă continuați pe această cale, riscați să aduceți și mai multă pacoste peste cei dragi. Nu numai Marie, ci și Helene și Valerie, deși are abia șaptesprezece ani, trebuie aduse cât mai curând la singura destinație potrivită firii lor – căsătoria. Întrucât interesele lor intelectuale sunt  limitate și este prea târziu pentru a compensa ceea ce au ratat, instinctele de maturitate fizică prevalează și le îndeamnă în singurătate să se piardă în fața primului bărbat întâlnit. Trebuie să fiu dură și să vă îndemn să aveți voința de a înfrunta realitatea!

Mihael se aplecase mult înainte. Privea fix în ochii ei. Absorbea fără să se poată apăra cuvintele ei care îl loveau în suflet ca niște săgeți necruțătoare. Dar nu simțea nicio durere ci doar rușine și o dorință chinuitoare de a se pleca în pocăință. Ea se ridică și se opri în fața lui. Îl lăsa să aștepte. Știa că ultimele cuvinte fuseseră rostite, că venise momentul final. Era scena pe care și-o dorise și care se potrivea cel mai bine naturii ei. Parcă pentru a confirma în tăcere acordul și a pecetlui solemn legătura dintre ei îi întinse mâna. Mâinile lui Mihael luară oferta generoasă. Înclinându-se adânc buzele lui atinseră mâna care părea să-i acorde o grație excepțională cu o reverență deplină.

traducere din limba germană de Peter von Kapri Corina Derla Dr. Răzvan Anghel si Alexander Man

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *