Sergiu Selian

NOTE DE LECTOR | John H. Melkon Rose : Armenii din Ierusalim

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

John H. Melkon Rose (1924-1995) s-a născut în Ierusalim, din tată britanic și mamă armeancă. Tatăl său, Harold Victor Rose, își efectua serviciul militar în Palestina, sub comanda generalului Edmund Allenby, când a întâlnit-o pe viitoarea lui soție la Jaffa, unde ea fusese numită de administrația militară britanică intendentă la fostul spital guvernamental otoman. John a crescut în mediul multicultural din Ierusalim, făcându-și studiile la școala anglicană St George, după care a lucrat în Palestina, în cele din urmă devenind custode al pensiunii St George.

Ulterior stagiului militar executat în Belgia, Rose senior, care era originar din Birmingham, fusese trimis în Egipt și apoi în Palestina, unde a sosit în 1917, activând acolo în cadrul administrației civile a mandatului britanic vreme de treizeci de ani. Cât o privește pe mama lui Rose junior, Makruhi (Margaret), ea fusese trimisă de mic copil la un internat german și în consecință pierduse uzul limbii materne, armeana. Pe când cele două surori ale lui John vorbeau puțin araba, el a crescut în două limbi, engleza și araba, ceea ce l-a făcut să declare că Ierusalimul l-a fascinat și stimulat, drept care a îndrăgit orașul și nu și-a dorit vreodată să locuiască altundeva. Deși soția lui H. V. Rose, armeanca, avea înaintași care trăiseră secole la rând în Ierusalim, integrați și acceptați de populația locală într-o comunitate de armeni numiți kaghakațí (cetățeni) ai Ierusalimului, totuși copiii ei, identificați drept odrasle dintr-o căsnicie mixtă, erau discriminați la școala lor exclusiv rezervată copiilor britanici și în general europeni.

Pe de altă parte, în secolele XIX-XX, la Ierusalim au venit armeni refugiați din cauza masacrelor otomane și ei aveau să fie considerați, de data aceasta de către armenii nativi ai populației locale, zuwar, adică vizitatori. În consecință, lipsiți de adăpost și muritori de foame, aceștia, între care numeroși orfani, au plecat în Siria, în Liban, în Iordania de est, unde au fost primiți și ajutați de populația arabă. În Ierusalim, mănăstirea Surb Hacob (Sf. Iacov) a Patriarhiei Armene a acordat adăpost gratuit refugiaților, iar organizația Near East Relief i-a primit pe orfani sub auspiciile sale. La rândul lor, refugiații, care vorbeau numai armeană și turcă, au avut resentimente față de kaghakațí, considerându-i mai degrabă arabi decât armeni și învinuindu-i de pasivitate în cursul masacrelor, deși unele familii locale de armeni au adoptat orfani dintre cei nou-veniți.

Cu acest tablou se deschide cartea lui John H. Melkon Rose, Armenians of Jerusalem, purtând subtitlul Memories of Life in Palestine (Radcliffe Press, Londra și New York – 1993). Este o radiografie emoționantă a originilor comunității armene din Palestina și cu deosebire din Ierusalim. Prin raportarea genealogiei din partea maternă la trei familii armenești, Krikorian, Melkonian și Gazmararian, stabilite cu multă vreme în urmă în oraș, viziunea se lărgește și se aprofundează până la dispariția, în 1989, a ramurii respective prin decesul mătușii Iskuhi Melkon la 96 de ani ai săi. Rose reconstituie o epocă și o atmosferă prin imagini evocatoare, în care descrierea naturii Palestinei este însoțită de istoria Ierusalimului, comunitatea armeană fiind, cu spiritul, ceremoniile, tradițiile ei, parte componentă a acesteia. În context, nu este ignorată tensiunea politică ascendentă, care a tulburat armonia etnică a unui important centru religios al omenirii: Primul Război Mondial și Genocidul armenilor, descompunerea Imperiului Otoman, Declarația Balfour de stabilire a unui cămin național evreiesc, mandatul britanic în Palestina, întemeierea statului Israel, războaiele arabo-evreiești, în fapt relatarea oprindu-se la conflictul din 1967 și la dispersarea comunității armene în lume. Desigur, istorisirea lui Melkon  Rose care nu e politician și nici politolog este fatalmente subiectivă în pofida strădaniei autorului de a se obiectiviza printr-o relatare neutră. În definitiv, i se poate acorda credit acestuia, ca unuia care a viețuit în toiul evenimentelor unei evoluții dramatice. Dacă pentru evrei și pentru palestinieni este o tragedie în curs, pentru vechea și pașnica populație armeană din regiune este o frântură de istorie dintre cele mai semnificative și specifice în cadrul istoriei generale a armenilor.

Prima treime a volumului care poartă o dedicație pentru fetele lui Sapritch Melkon, Makruhi, Takuhi și Iskuhi, trasează viețile generațiilor anterioare autorului din familiile Krikorian, Melkonian și Gazmararian în secolele XIX-XX, ca membre ale comunității de kaghakațí. Mama și mătușa lui John au lucrat ca infirmiere în spitale otomane civile și militare din Siria și din Palestina încursul Primului Război Mondial, fiind dintre puținele femei infirmiere în epocă și dintre puținele femei care călătoreau singure; mărturiile lor asupra suferințelor și dificultăților îndurate au valoare documentară. Ele fuseseră educate în internate germane și excelau în limbile germană și arabă, însă armenește nu vorbeau. Cu moartea mătușii în 1989 – scrie Rose – linia unei vechi familii de kaghakațí în Ierusalim lua sfârșit. Nu mai rămâneau Krikorieni și Melkonieni și doar un singur membru vârstnic al familiei Gazmararian mai trăia în cartierul armenesc. Acum (la data scrierii cărții) mai existau numai 300 de suflete de kaghakațí.

A doua treime a volumului este rezervată perioadei mandatului britanic, direct trăită de autor ca martor ocular. Exclus, ca elev la colegiul britanic din Ierusalim, din anumite cercuri pentru „vina” de a avea o mamă de origine străină și petrecându-și verile în Ramallah cu mătușa sa și cu socrii ei palestinieni, el a cunoscut contrastul dintre viața citadină în suburbiile moderne ale Ierusalimului și viața la țară în Ramallah. În acest context, accentul narațiunii cade pe viețile femeilor cu care se înrudea, incluzând existența lor casnică, preocupările gastronomice etc. Rose scrie cu compasiune, detașându-se ca un observator atent la detaliile obiceiurilor aduse cu ei de refugiații armeni, dar și la aspectele naturale dintr-un Ierusalim încă nepoluat de „binefacerile” civilizației: florile, grădinile, păsările, alimentele, plimbările. Autorul a fost unul dintre puținii locuitori neevrei rămași în Ierusalimul de vest după ocuparea lui de către Israel în 1948, de aceea relatările lui despre militari, borfași, birocrați sunt prețioase. E posibil ca el să fi fost singurul care și-a publicat impresiile din acel timp, de la ocuparea Palestinei în 1948 până în 1953, când a trecut, prin poarta Mandelbaum, în partea iordaniană. Cel mai trist pentru el – se confesează autorul – era că nu mai vedea fețe familiare în împrejurimile pe care le cunoscuse foarte bine, ca și cum revenise după multă vreme într-un loc adesea frecventat odinioară, iar acum străin ochiului: „Am resimțit puternic nedreptatea făcută unei comunități de oameni nevinovați și eram conștient de suferința lor pe care n-o puteam ignora.”

Ultima treime a volumului rememorează perioada 1957-74, când Rose a lucrat la colegiul St George din Ierusalimul de est, după care avea să se mute în Anglia. Datorită atenției pe care el o acordă normelor sociale, putem înțelege diviziunea pe sexe și pe clase, pe care o demască nu numai în mod critic, dar și cu umor: „Întotdeauna bărbații erau cei care cumpărau carne de la măcelărie, fiindcă femeilor arabe le era interzis să pronunțe fakhdeh, care înseamnă picior de miel, dar și coapsă umană, ceea ce era socotit rușinosca ele să rostească în fața unui măcelar. În plus, exista teama că asta ar fi dus la o conversație jenantă, dar în timp regula aceasta a dispărut.”

Armenii din Ierusalim este o carte utilă pentru cunoașterea Ierusalimului sau a Palestinei, deoarece oferă fundalul evenimentelor care au provocat momente istorice și este scrisă plăcut și inspirat, totodată punând la dispoziția cititorului informații folositoare specialiștilor prin descrierea vieții urbane și prin comentariile cu caracter social. Cartea lui Melkon Rose este de asemenea o mărturie a stilului de viață și de activitate al armenilor din Ierusalim într-o epocă în care aceștia căutau un loc stabil pentru continuarea existenței lor, iar orașul trecea printr-o transformare care avea să-i decidă destinul.

Sergiu SELIAN

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *