Mihai Stepan Cazazian

Mariya Agisyan, descendenta unor supraviețuitori ai Genocidului și noul genocid

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

În perioada 17-20 martie 2024, prestigiosul institut Bucovina de pe lângă Universitatea Augsburg/Germania a organizat o conferință foarte interesantă despre cultura memoriei și identitatea comunităților etnice urbane, intitulată ”Minorități, trecutul lor, orașele lor. O conferință despre culturile minoritare urbane în orașele ne-metropolitane ale Europei”.

Invitații au vorbit despre orașe ca Viena, Augsburg, Breslau/Wroclaw, Liov, Cernăuți și Suceava, despre evrei și armeni, în calitate de creatori de civilizație urbană. Am avut onoarea de a vorbi despre Suceava cu tentă armenească și să cunosc membri ai comunităților armenești din München, Liov și Cernăuți. Conferința s-a derulat în limbile germană și engleză.

Iată mai jos referatul susținut de Mariya Agisyan din Cernăuți.

Corina Derla

Mă numesc Mariya Agisyan, sunt artist și curator pentru proiecte artistice educaționale pentru tineret. Sunt armeancă pe jumătate, toată familia paternă se trage din Armenia istorică occidentală, acum în Turcia. Suntem descendenți ai supraviețuitorilor genocidului, iar această temă va fi îndeosebi abordată în discursul meu.

Invazia pe scară largă a devenit o provocare mare pentru toți ucrainenii, inclusiv pentru reprezentanții etniilor. Pentru ei – mai bine spus, pentru noi – , această experiență are și o dimensiune specifică, legată de apartenență, identitate și responsabilitate. Ce ar trebui să facem sau să nu facem, ca parte a unei comunități? Ce am putea face?

Nu întâmplător am ales această fotografie de debut al discursului meu. Acesta este Sergii Nigoyan, unul dintre chipurile iconice ale Revoluției Maidanului, primul ucis pe stradă în timpul luptei dintre protestatari și forțele securității. L-am cunoscut personal pe Sergii, căci am participat și eu la Revoluția Demnității și am locuit în taberele din apropiere.

După aceea, am fost voluntară în Armenia și eram întrebată de oameni obișnuiți de ce am ales, ca armeancă, să particip la revoluția ucraineană. Răspunsul a însemnat, de fapt, câteva întrebări.

De ce sentimentul de apartenență la poporul armean trebuie să mă facă indiferentă față de ceea ce se petrece în Ucraina?

De ce o parte a identității mele, ca etnic armean, să excludă pe cealaltă, ca reprezentant al națiunii politice ucrainene?

În final, de ce temelia mea etnică să mă absolve de răspunderea a ceea ce se petrece în țara în care trăiesc?

Aceste întrebări sunt retorice pentru mine. Și mai cred că sunt relevante pentru reprezentanții oricărui grup etnic care alege să trăiască în Ucraina și să fie parte a luptei pentru existența sa.

Aceste întrebări sunt relevante în Bucovina, regiunea unde am crescut și trăiesc. Faptul că avem această secțiune la această conferință* arată că diversitatea etnică este o chestiune naturală în Cernăuți și Bucovina. Unul dintre grupurile etnice bine înrădăcinate în această regiune îl constituie armenii. Primele comunități armenești din Bucovina apar la jumătatea sec. al XIV-lea. În perioada Imperiului Austro-Ungar, comunitatea armenească din Cernăuți devine o parte semnificativă a vieții politice și culturale în regiune. Printre altele, primul primar al Cernăuților, Jakob von Petrowicz, are rădăcini armene.  Comunitatea armenească s-a adunat în jurul bisericii armene, clădită în perioada 1870-1875 de către renumitul arhitect Joseph Hlavka.

Situația s-a schimbat după ocuparea regiunii de către sovietici, care a durat decenii. Puterea sovietică a vrut să creeze un nou tip de om:  cu identitate etnică ștearsă, subiectiv, fără simț al răspunderii. Acest lucru se realiza, mai ales, prin intervenție directă sau restricționarea adunărilor religioase. În acest context, istoria bisericii armene este deosebită.

Pentru mult timp, s-a crezut că această clădire nu a fost utilizată niciodată pentru scopul ei inițial și nici nu a fost sfințită, căci contractantul s-a sinucis după ce construcția a fost finalizată. Abia după câștigarea independenței, s-a descoperit că era un mit răspândit de autoritățile sovietice, pentru a legitima înstrăinarea bisericii de comunitatea armeană. Artistul ucrainean Danylo Kovach a creat lucrări dedicate acestei istorisiri.

În timpul perioadei sovietice, aproape că nu mai exista diaspora armenească în vechiul oraș. Mulți armeni plecaseră în alte țări. O nouă diaspora începea să se formeze. Primii armeni strămutați în Ucraina, după destrămarea Uniunii Sovietice, proveneau dintre cei care fugiseră de primul război din Arțakh (Nagorno-Karabakh). Astăzi, dintr-o regiune cu o puternică influență culturală armeană, a rămas una dintre cele mai mici comunități armene din Ucraina. În același timp, comunitatea este unită în jurul bisericii, care funcționează din nou și continuă să fie și sală de concerte, pentru că deține o orgă deosebită. Există școala duminicală de limbă armeană pentru copii, iar comunitatea ajută activ armata ucraineană.

Voluntariatul, donația și informarea despre situația din Ucraina, prin utilizarea legăturilor cu Armenia și cu diaspora armeană din străinătate m-au făcut să mă întreb ce aș mai putea face și care ar fi contribuția mea specifică, ca etnic armean, pentru a influența situația din Ucraina. Ce experiență aș putea împărtăși? Cred că este vorba despre experiența descendenței mele din supraviețuitori ai genocidului și reflecțiile asupra acestei chestiuni. Ca artist și curator, lucrez cu simțurile și provoc discuții. Discutând despre genocid, manifestarea experienței noastre este importantă pentru a înțelege trecutul, de a realiza ce se petrece acum și de a preveni situații similare în viitor.

Desigur, ucrainenii au propria experiență a genocidului, din cauza  Holodomorului (înfometare). Totuși, discuția despre această chestiune în Ucraina este mai timpurie, dacă o comparăm cu Genocidul Armean sau cu Holocaustul. Aflându-se sub conducerea statului care a fost responsabil pentru Holodomor și nu l-a recunoscut, ucrainenii nu au avut loc să digere această experiență, să o înțeleagă și să o transforme într-o discuție productivă. Chiar ucrainenii din diaspora au avut puține posibilități de a lucra cu această chestiune, dacă o comparăm cu armenii și evreii, din cauza lipsei informațiilor și a arhivelor sovietice închise. În același timp, propaganda sovietică, precum cea rusească de astăzi, au manipulat chestiunea Genocidului Armean și a Holocaustului, puterea sovietică și armata rusă erijându-se în salvatorii armenilor și ai evreilor. Chiar în țările sovietice și post-sovietice, aceste grupuri etnice au avut mai multe posibilități de a-și înțelege istoria, pentru a comemora Genocidul sau pur și simplu pentru a-l declara fără teamă.   

Una dintre cele mai eficiente căi de a lucra cu experiențe traumatizante, colective sau personale, trecute sau prezente, este arta. Și nu mă refer doar la vizualizarea experienței, ci și la utilizarea potențialului practicilor artei contemporane ca instrument pentru învățare, descoperire și reflecție. Ar putea fi utilă nu doar artiștilor profesioniști, ci și oricărei persoane care intenționează și are nevoie să-și materializeze gândurile, sentimentele, reflecțiile etc. Experiența mea de curator arată și eficiența practicilor artistice în predare și lucrul cu chestiuni problematice sau sensibile cu copiii sau adolescenții. În artă putem folosi analogia, imaginarul și metafora pentru a compensa lipsa informațiilor sau accesul la date arhivistice relevante pentru istoria familială. Ca un exemplu, vă ofer proiectul artistic la care lucrez acum.

Mătase și cenușă — piese conservate din mătase arsă, peste care se aplică o imagine, folosind un ac de tatuaj și vopsea din cenușă, din mătasea arzândă.

Este o reflecție asupra experiențelor femeilor în război și în Genocid, în același timp, o revizuire a propriei mele experiențe, care trăiesc războiul din Ucraina, și modul în care poate afecta manifestarea traumelor peste generații.

Proiectul se concentrează pe practicile de tatuaj ale femeilor armence care au fost integrate în comunitățile kurdă și arabă în timpul Genocidului din 1915 și au fost supuse exploatării, inclusiv sexuale. Imaginile punctate și liniare care pot fi vizualizate în fotografiile din arhivă au fost aplicate pe palmele și fețele femeilor.

Pentru mine, este important să studiez nu doar fenomenul istoric, ci și intersectarea sa cu experiența personală, utilizând o situație specifică ca exemplu.

În prima lună a războiului pe scară largă din Ucraina, mi-am realizat un tatuaj pe frunte – o linie verticală din cinci puncte. În același timp, niciunul dintre noi nu știa despre practica marcării femeilor armence în 1915, chiar dacă era răspândită în teritoriile din care famiile noastre proveneau.

Intenția mea de a-mi marca fața a fost declanșată de o istorie personală legată de invazia rusă, pe care am resimțit-o ca pe o intruziune în spațiul meu intim și mi-a subminat simțul securității.

În acest context, privesc tatuajele din două perspective opuse. Din punct de vedere istoric, a fost un marcaj al apartenenței femeii la o anumită comunitate sau o declarație a apropierii sale de această comunitate; personal, este un instrument de revenire la trup, recâștigând dreptul asupra trupului și a supunerii sale.

107 Ani / 8041 km este o serie de eseuri video în care lucrez cu continuitatea experiențelor, trasând paralele între propria mea experiență de a trăi într-o tabără de protestatari în timpul Revoluției Demnității și experiența străbunicilor mei care au supraviețuit asedierii muntelui Musa Dag în 1915. A fost un exemplu al rezistenței armene cu succes în fața Genocidului Armenesc. Oamenii din șase sate din jurul muntelui Musa Dagh, conștienți de pericolul iminent, au refuzat deportarea și s-au retras în munți, zădărnicind asalturile pentru cincizeci și trei de zile, din iulie până în septembrie 1915.

Aceste evenimente l-au inspirat pe romancierul austriac Franz Werfel să scrie romanul Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh, ca o premoniție a Holocaustului.

În acest proiect, compar episodul din carte cu descrierea bătăliei cu istoria aceleași bătălii despre care tata a auzit de la bunicul său, ca participant activ. Istoria orală trece de la o generație la alta, iar textele literare sunt reproduse de câteva ori, în diferite limbi. Tata povestește nepoatei sale istorisirea auzită de la bunicul său. Ea povestește din nou, cu cuvintele sale. Citesc textul din carte despre istoria familiei mele pe Maidan, în fața locului unde am locuit în timpul Revoluției Demnității.

Așadar, nu am ales întâmplător fotografia care-mi încheie discursul. Aceasta este o fotografie de arhivă a evacuării armenilor de pe Musa Dagh de către trupele franceze și britanice în anul 1915. A fost unul dintre rarele episoade când occidentalii au intervenit direct în evenimentele Genocidului Armean. Datorită acestui lucru, am putut avea șansa de a exista și de a vorbi astăzi în fața dumneavoastră.

Vă mulțumesc pentru atenție!

_______________

* ”Minorități, trecutul lor, orașele lor. O conferință despre culturile minoritare urbane în orașele ne-metropolitane ale Europei”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *