Redactor

LITERATURĂ | Radu Găină : Saveta  lui  Coțoflea

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

În  ultimii ani am legat prietenie cu o pârcovăceancă de soi, mătușa Saveta lui Coțoflea, Elisabeta Lungu, după numele de buletin, de domnișoară, Iftimie. Într-o vacanță studențească din anii 80 ai veacului din urmă, am lucrat cu soțul ei, Ion Lungu, poreclit Coțoflea, și cu alți consăteni în codrii ce împrejmuie  satul, la taluzat drumuri forestiere și așa am aflat despre  necazurile unor pârcovăceni în anii colectivizării. O fotografie din tinerețea părinților mei stătea cuminte pe mobila de bucătărie,cum stăteau și altele, dar nu mă uitam cu atenție la ele pentru că așa-s anii copilăriei, adolescenței și tinereților, plini de fumuri, vise și nebunii, până când,  odată  înțarcă  bălaia  și te trezești că vrei  să  te  întorci în  timpul  acela unic  și  vrăjit  pe  care nu l-ai  băgat în  seamă  cum trebuie și i-ai scăpat frâiele  printre degete. Și  atunci începi să scotocești prin cuferele și odăile amintirii, dar de multe ori te împotmolești în uitări și angoase, și-ncepi să te caini că ai  fost nedrept cu ce ți s-a dăruit și cu amintirile dragi. Dar să nu-mi uit povestea, așa am descoperit, într-o întoarcere la  Pârcovaci, fotografia veche care-i înfățișa pe  tatăl  meu, flăcău, împreună cu Elisabeta și Ion Lungu, sora tatei, tot Elisabeta, cu soțul ei Mihai  Huțanu, și  Elena Formagiu, viitorea nașă de  cununie a  părinților mei și  nașa de  botez a mea  și a  Lilianei,  sora mea.

În  spatele celor fotografiați e un gard de ostrețe lîngă care stă Elisabeta Lungu, înaltă și  frumoasă,  despre  care tatăl  meu mi-a spus, mai  deunăzi, că e din  acele rare ființe cărora  Dumnezeu le  rânduiește să fie frumoase în tinerețe și așa rămân și la bătrânețe. Uneori,  în  copilăria  mea, dar și  în  anii din urmă, am văzut-o pe  consăteanca  mea trecând  pe drum  la deal, în cotul Găneștilor, uneori împreună cu fetele ei, la mătușa  Anica lui Nicu lui Găină, sora ei, și-i  dau dreptate lui Mihăiță al lui Mihala în ceea ce privește considerațiile sale estetice.

Coțoflea a fost un  om plin  de umor,  deși  viața a  fost  destul  de  vitregă  cu  el,  fiind  orfan  de  război. Mi-a  spus în vacanța aceea  din 1987,  că nu i-a  fost ușor în  copilărie, dar  că a  trecut peste  necazuri  mai  glumind, mai spunând o  snoavă, iar  greutățile   le-a  pus  la  spate ca și  când  n-ar  fi  fost , deși, cum se știe, ele  lasă o anumită  dâră în  sufletul omului.  Firea veselă a lui Ion Lungu ne aducea  zâmbetul pe  buze  și  buna  dispoziție  chiar în  condițiile   în  care  săpam  șanțuri și  taluzam  drumuri forestiere în  codrii Hârlăului, s-au  descăcărcam  vagoane  de  ciment în  gările  de la Heci și Dolhasca. Într-o  zi  se  crease  o  anume  stare de  încordare între noi, și  atunci Ion Lungu  ne-a povestit  despre  un consătean care fiind  întrebat de un locotenent de la centrul  de  încorporare militară, câți  frați  sunt acasă, acela a  răspuns  numărând  pe  degete ”eu, unul , Ghiță, unul, Nică,  unul, Petrache, unul”, iar ofițerul  a lăsat-o  baltă,  cum am lăsat  și  noi  supărarea să se ducă pe  apa  Siretului.

Într-o   toamnă  târzie, de la  mijlocul  anilor 90  când  mă deplasam perpedes   spre  gara  din  Hârlău  m-am  întâlnit la  capătul  satului, cu Ion Lungu și  soția  lui și  după  ce le-am  dat binețe , fostul  meu tovarăș  de  muncă  s-a  oprit și  m-a  întrebat:

                – Răduțu,  am   auzit   că  te-ai  făcut iară  student.

                – Da, moș Ion. De data  asta la  București.

                – Șî la  ce facultate?

                – La Facultatea de Film.

                – Bravo, pruncule! Poati  faci un film despre  ce-am  vorbit noi, atunci, în  codri?

Coțoflea s-a uitat într-un  anume  fel  la mine  și  ar  fi  vrut să-mi mai  spună  ceva parcă, dar ne-am strâns  mâinile  și  ne-am despărțit pentru  că trenul, se știe, nu te așteaptă.

 Au  mai trecut niște  ani și într-o  seară, la  telefon,  Mihăiță  al lui Mihala m-a  informat  că Ion Lungu a început  călătoria sa  spre  veșnicii.

                – O avut  îngropăciune frumoasă Coțoflea, fișioraș, fără bețîvani  sau  mai știu eu  și terchea -berchea  în  jurul  răposatului, când l-am dus pi deal, la mormânt.  Cu Savețîca  nu ti pui, nu poți  s-o  superi, îi plași  sî șie  totul  ca la  carte!

                Din  anumite  pricini m-am  întânit, la o vreme,  cu  Elisabeta Lungu în  orașul  de pe  Crișul Repede, acolo unde se căsătoriseră  surorile  sale în  tinerețe  și  unde plecase  și  ea   să  muncească la  serele din  apropierea urbei  împreună  cu  soțul  ei.   Ion Lungu  a fost  nevoit ca și  alți  consăteni să-și  dea boii la  CAP,  și pierduse  și o parte din grădina pe  care o  avea în  folosință. În  anul   acela  am  avut oportunitatea  să  fac un film de televiziune despre drama  pârcovăcenilor  din  anii colectivizării și am primit și  depoziția  Savetei lui Coțoflea.

                – Sî mă  iertați,  domnul Radu, când foloseam closetul  sî  cheamă cî merjeam la  colectiv. Așa  împărțiseră tovarășii grădina  noastră. Când  am  făcut  nunta cu Ion, el  vânduse  boii cî  n-o vrut  să se împrumute, dar vinise  o  stabilizare di  bani șî nu prea  mai puteam sî ni  cumpărăm  alții, dar bunicul soțului meu, Dumitru  Gafița,  cel  mai  gospodar om  din sat, ne-o dat  bani ș-am  cumpărat  alții  de  la  bunicul  dumneavoastră din partea mamei, Neculai  Buznea. Era  dar dî  casă  nouă,  dar n-am  avut parte prea  mult di  ei, cî  i-am dat la  colectiv șî  au  fost  desperecheați.  I-o  luat  care cum  au vrut, iar Ion  o  suferit mult din  cauza  asta , cî țînea mult  la  animale. Iaca  așa o fost cu necazurile din vremea  ceea, iar bărbatul  meu o  trebuit să  muncească  la  pădure.

                La  sărbătorile  pascale  dintr-un  alt an  m-a  vizitat,  la Pârcovaci, o  prietenă dragă din  diplomație, cu  rădăcini dintr-o  veche familie  de  boieri  din Craiova,  și am  hotărât să  vizităm într-a doua zi de Paști,  mănăstiri din zona Neamțului și a Sucevei. Am invitat-o și pe  Elisabeta  Lungu și pe o nepoată de-a  ei  să ne  însoțească, și  am trecut  pe la Văratec și Agapia, unde  am și prânzit, după  care am pornit  spre  Dragomirna.  În  apropiere  de  Suceava prietena  din  diplomație a dorit o  anume  informație.

  – Știi, dragul meu, am  cunoscut,  în Melbourne, o familie  de  români emigrați la  Antipozi, care își   doreau  foarte mult  să  aibă  copii,  deși  doctorii nu le-au  dat nicio șansă. Au  aflat  ei că  există  o  biserică  în  România, unde,  dacă  te  rogi  la  icoana  Fecioarei Maria,  ți  se  împlinesc  dorințele. Au  luat  avionul  și  au  venit în țară  s-au  rugat la  icoană, și  ce  să  vezi,  după  câteva  luni femeia  a născut  gemeni, un băiat și-o  fetiță. Pentru  grația  primită au vândut  aproape  tot  ce  au  agonisit și  au ridicat  o  biserică  în Maramureș, care între timp  a devenit mănăstire. Aș  vrea  să  văd  și  eu lăcașul  acesta  și  icoana.

                – Vă  duc  eu la  biserica  așeea , zice  Elisabeta  Lungu. Îi  a armenilor  și  să  știți că  e  pe  partea  stângă,  înainti  di  a intra   în  oraș. Mai  avem  oleacuță  până  acolo. Multă  lume  s-o  bucurat  di mila  Născătoarei  di  Dumnezeu. Precista i-o  ajiutat  pi șei cari au   vinit  cu gând curat și  rugă  fierbinte  la  ea. Lăcașul  o fost ridicat  cu banii unor  negustori  bogațî șî  sfânta  icoană a Maicii Domnului  o  ajiutat   lume  șî mai  bogată  și  mai  săracă,  cî tăți  avem  necazuri.   Sî mă  iertați, domnul Radu,  cî  vă  spun  treburi  de-aiestea de-ali femeilor, în  sfânta  zi  de  Paști, dar eram  după   căsătorie șî  am  pierdut  două sarcini șî chiar îmi pierdusem nădejdea,  iar  mama o împăcat  un  căruțaș  din  sat șî am  făcut  o  zî  până  la  sfântul  lăcaș. O  sî  videți,  cî  din  drumul  mare  se face  o  vălișoară,  după  cari  vezi  biserica  cocoțată pi  un bot  di deal. Am  înconjiurat  din tri  ori în  noatea  șeea dealul și  bisericuța șî  apoi ne-am  rugat la  icoană. Preacurata  s-o  îndurat șă ni-o dăruit trei fete.

                Am  făcut  mas la mănăstirea Hagigadar, care în  armeană se tălmăceste ca fiind îndeplinirea dorințelor, și  ne-am  închinat la icoana  Născătoarei de Dumnezeu, rămasă aproape  neatinsă,  după  un incendiu care a  cuprins biserica  în  1993, în  urma  unui trăsnet , așa  cum  am  citit pe  internet, după  care  am  urcat în  mașină și  ne-am   continuat  drumul spre  Dragomirna. S-a lăsat înserarea , iar luminle  din trafic săvârșeau o litanie a necuprinsului, dar și  a speranțelor izbăvite…

Radu GĂINĂ

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *