LITERATURĂ | Radu Găină : Saveta lui Coțoflea
În ultimii ani am legat prietenie cu o pârcovăceancă de soi, mătușa Saveta lui Coțoflea, Elisabeta Lungu, după numele de buletin, de domnișoară, Iftimie. Într-o vacanță studențească din anii 80 ai veacului din urmă, am lucrat cu soțul ei, Ion Lungu, poreclit Coțoflea, și cu alți consăteni în codrii ce împrejmuie satul, la taluzat drumuri forestiere și așa am aflat despre necazurile unor pârcovăceni în anii colectivizării. O fotografie din tinerețea părinților mei stătea cuminte pe mobila de bucătărie,cum stăteau și altele, dar nu mă uitam cu atenție la ele pentru că așa-s anii copilăriei, adolescenței și tinereților, plini de fumuri, vise și nebunii, până când, odată înțarcă bălaia și te trezești că vrei să te întorci în timpul acela unic și vrăjit pe care nu l-ai băgat în seamă cum trebuie și i-ai scăpat frâiele printre degete. Și atunci începi să scotocești prin cuferele și odăile amintirii, dar de multe ori te împotmolești în uitări și angoase, și-ncepi să te caini că ai fost nedrept cu ce ți s-a dăruit și cu amintirile dragi. Dar să nu-mi uit povestea, așa am descoperit, într-o întoarcere la Pârcovaci, fotografia veche care-i înfățișa pe tatăl meu, flăcău, împreună cu Elisabeta și Ion Lungu, sora tatei, tot Elisabeta, cu soțul ei Mihai Huțanu, și Elena Formagiu, viitorea nașă de cununie a părinților mei și nașa de botez a mea și a Lilianei, sora mea.
În spatele celor fotografiați e un gard de ostrețe lîngă care stă Elisabeta Lungu, înaltă și frumoasă, despre care tatăl meu mi-a spus, mai deunăzi, că e din acele rare ființe cărora Dumnezeu le rânduiește să fie frumoase în tinerețe și așa rămân și la bătrânețe. Uneori, în copilăria mea, dar și în anii din urmă, am văzut-o pe consăteanca mea trecând pe drum la deal, în cotul Găneștilor, uneori împreună cu fetele ei, la mătușa Anica lui Nicu lui Găină, sora ei, și-i dau dreptate lui Mihăiță al lui Mihala în ceea ce privește considerațiile sale estetice.
Coțoflea a fost un om plin de umor, deși viața a fost destul de vitregă cu el, fiind orfan de război. Mi-a spus în vacanța aceea din 1987, că nu i-a fost ușor în copilărie, dar că a trecut peste necazuri mai glumind, mai spunând o snoavă, iar greutățile le-a pus la spate ca și când n-ar fi fost , deși, cum se știe, ele lasă o anumită dâră în sufletul omului. Firea veselă a lui Ion Lungu ne aducea zâmbetul pe buze și buna dispoziție chiar în condițiile în care săpam șanțuri și taluzam drumuri forestiere în codrii Hârlăului, s-au descăcărcam vagoane de ciment în gările de la Heci și Dolhasca. Într-o zi se crease o anume stare de încordare între noi, și atunci Ion Lungu ne-a povestit despre un consătean care fiind întrebat de un locotenent de la centrul de încorporare militară, câți frați sunt acasă, acela a răspuns numărând pe degete ”eu, unul , Ghiță, unul, Nică, unul, Petrache, unul”, iar ofițerul a lăsat-o baltă, cum am lăsat și noi supărarea să se ducă pe apa Siretului.
Într-o toamnă târzie, de la mijlocul anilor 90 când mă deplasam perpedes spre gara din Hârlău m-am întâlnit la capătul satului, cu Ion Lungu și soția lui și după ce le-am dat binețe , fostul meu tovarăș de muncă s-a oprit și m-a întrebat:
– Răduțu, am auzit că te-ai făcut iară student.
– Da, moș Ion. De data asta la București.
– Șî la ce facultate?
– La Facultatea de Film.
– Bravo, pruncule! Poati faci un film despre ce-am vorbit noi, atunci, în codri?
Coțoflea s-a uitat într-un anume fel la mine și ar fi vrut să-mi mai spună ceva parcă, dar ne-am strâns mâinile și ne-am despărțit pentru că trenul, se știe, nu te așteaptă.
Au mai trecut niște ani și într-o seară, la telefon, Mihăiță al lui Mihala m-a informat că Ion Lungu a început călătoria sa spre veșnicii.
– O avut îngropăciune frumoasă Coțoflea, fișioraș, fără bețîvani sau mai știu eu și terchea -berchea în jurul răposatului, când l-am dus pi deal, la mormânt. Cu Savețîca nu ti pui, nu poți s-o superi, îi plași sî șie totul ca la carte!
Din anumite pricini m-am întânit, la o vreme, cu Elisabeta Lungu în orașul de pe Crișul Repede, acolo unde se căsătoriseră surorile sale în tinerețe și unde plecase și ea să muncească la serele din apropierea urbei împreună cu soțul ei. Ion Lungu a fost nevoit ca și alți consăteni să-și dea boii la CAP, și pierduse și o parte din grădina pe care o avea în folosință. În anul acela am avut oportunitatea să fac un film de televiziune despre drama pârcovăcenilor din anii colectivizării și am primit și depoziția Savetei lui Coțoflea.
– Sî mă iertați, domnul Radu, când foloseam closetul sî cheamă cî merjeam la colectiv. Așa împărțiseră tovarășii grădina noastră. Când am făcut nunta cu Ion, el vânduse boii cî n-o vrut să se împrumute, dar vinise o stabilizare di bani șî nu prea mai puteam sî ni cumpărăm alții, dar bunicul soțului meu, Dumitru Gafița, cel mai gospodar om din sat, ne-o dat bani ș-am cumpărat alții de la bunicul dumneavoastră din partea mamei, Neculai Buznea. Era dar dî casă nouă, dar n-am avut parte prea mult di ei, cî i-am dat la colectiv șî au fost desperecheați. I-o luat care cum au vrut, iar Ion o suferit mult din cauza asta , cî țînea mult la animale. Iaca așa o fost cu necazurile din vremea ceea, iar bărbatul meu o trebuit să muncească la pădure.
La sărbătorile pascale dintr-un alt an m-a vizitat, la Pârcovaci, o prietenă dragă din diplomație, cu rădăcini dintr-o veche familie de boieri din Craiova, și am hotărât să vizităm într-a doua zi de Paști, mănăstiri din zona Neamțului și a Sucevei. Am invitat-o și pe Elisabeta Lungu și pe o nepoată de-a ei să ne însoțească, și am trecut pe la Văratec și Agapia, unde am și prânzit, după care am pornit spre Dragomirna. În apropiere de Suceava prietena din diplomație a dorit o anume informație.
– Știi, dragul meu, am cunoscut, în Melbourne, o familie de români emigrați la Antipozi, care își doreau foarte mult să aibă copii, deși doctorii nu le-au dat nicio șansă. Au aflat ei că există o biserică în România, unde, dacă te rogi la icoana Fecioarei Maria, ți se împlinesc dorințele. Au luat avionul și au venit în țară s-au rugat la icoană, și ce să vezi, după câteva luni femeia a născut gemeni, un băiat și-o fetiță. Pentru grația primită au vândut aproape tot ce au agonisit și au ridicat o biserică în Maramureș, care între timp a devenit mănăstire. Aș vrea să văd și eu lăcașul acesta și icoana.
– Vă duc eu la biserica așeea , zice Elisabeta Lungu. Îi a armenilor și să știți că e pe partea stângă, înainti di a intra în oraș. Mai avem oleacuță până acolo. Multă lume s-o bucurat di mila Născătoarei di Dumnezeu. Precista i-o ajiutat pi șei cari au vinit cu gând curat și rugă fierbinte la ea. Lăcașul o fost ridicat cu banii unor negustori bogațî șî sfânta icoană a Maicii Domnului o ajiutat lume șî mai bogată și mai săracă, cî tăți avem necazuri. Sî mă iertați, domnul Radu, cî vă spun treburi de-aiestea de-ali femeilor, în sfânta zi de Paști, dar eram după căsătorie șî am pierdut două sarcini șî chiar îmi pierdusem nădejdea, iar mama o împăcat un căruțaș din sat șî am făcut o zî până la sfântul lăcaș. O sî videți, cî din drumul mare se face o vălișoară, după cari vezi biserica cocoțată pi un bot di deal. Am înconjiurat din tri ori în noatea șeea dealul și bisericuța șî apoi ne-am rugat la icoană. Preacurata s-o îndurat șă ni-o dăruit trei fete.
Am făcut mas la mănăstirea Hagigadar, care în armeană se tălmăceste ca fiind îndeplinirea dorințelor, și ne-am închinat la icoana Născătoarei de Dumnezeu, rămasă aproape neatinsă, după un incendiu care a cuprins biserica în 1993, în urma unui trăsnet , așa cum am citit pe internet, după care am urcat în mașină și ne-am continuat drumul spre Dragomirna. S-a lăsat înserarea , iar luminle din trafic săvârșeau o litanie a necuprinsului, dar și a speranțelor izbăvite…
Radu GĂINĂ