Mihai Stepan Cazazian

LITERATURĂ | EMANUEL BARON KAPRI : Scurgerea apelor

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Partea a IV-a din romanul inedit al familiei Kapri

Ziua, în care a fost recoltat marele iaz din Șerbăuți, a fost cea mai captivantă dintre evenimentele moșiei de acolo. Desigur că erau motive. Ca peste tot unde se practică creșterea crapului randamentul care va fi scos în sfârșit la lumină după o perioadă de creștere de trei ani în doar câteva ore de muncă grea, era așteptat cu nerăbdare. Interesul era cu atât mai mare cu cât reproducerea crapului fusese introdusă doar cu câțiva ani în urmă, conform modelului pescăriei de stat de la Coțmani, din nordul Bucovinei. Prin urmare conducerea și personalul nu aveau încă o mare experiență în executarea lucrărilor necesare recoltării peștelui. Afluxul de neoprit de curioși, neimplicați, pentru care pescuitul era un eveniment fascinant, împiedica munca.

Timp de săptămâni nivelul apei din iazul de aproximativ cincisprezece hectare fusese coborât treptat. Apoi, după fixarea datei de pescuit, masele de apă care se acumulaseră în barajul înalt au fost eliberate într-un ritm accelerat. Astfel, în această dimineață târzie de noiembrie lacul care fusese plin de apă se transforma din ce în ce mai mult într-o mlaștină plină de noroi. În băltoacele, care se formaseră zvâcneau peștii. Negustorii, cărora trebuia să le fie cântărit peștele din iaz și transferat în mici iazuri de iarnă, au întârziat. Prin urmare, golirea totală a iazului nu a putut să înceapă decât târziu, ceea ce a întârziat munca.

Mihael stătea aplecat deasupra drenajului. Părea iritat și nerăbdător din cauza întârzierii. Va mai trebui să aștepte ceva până când va putea începe pescuitul. În albia adâncă apa spumoasă năvălea peste ultimele praguri în canalul de scurgere. La urma urmei, dacă se lucra rapid totul va putea fi terminat la timp. Mihael era obișnuit să aștepte, dar astăzi se simțea ros de nerăbdare. Își ridică iarăși privirea pentru a verifica pregătirile din jur.. Un șir lung de căruțe gata să transporte peștii, cu coșurile lor căptușite cu coceni de porumb, aștepta în fața barajului. Caii stăteau impasibili lângă puțuri, cu hățurile lăsate liber. Trupurile lor abureau în aerul rece al dimineții. Căruțașii, în hainele lor groase de postav și pălării din piele de oaie tocită, cu biciurile înfipte sub brațe, unii suflând în pumni, alții fumând, unii doar cu gâtul înfundat în cojoc se strânseseră în grupuri mici. Păreau curioși să urmărească cum suprafața apei se retrăgea din ce în ce mai mult și să schimbe păreri privind numărul și dimensiunea peștilor. Pe aceștia îi vedeai săltând din ce în ce mai des din apă, înghesuiți în șanțul de pescuit unde spatele lor lat răsărea din apa puțin adâncă.

La mijlocul barajului se aflau jgheaburi și cuve cu apă curată pentru a spăla peștii de nămol înainte de a-i cântări. Alături, unul în celălalt, erau grămezi de coșuri rotunde din salcie în care peștii urmau să fie  aduși la balanță. Aceasta era deja pregătită în imediata apropiere și domnul Feigel, cu caiet și creion în mâna stângă, cu dreapta pe indicatorul balanței, verifica cine știe de câte ori deja jocul perfect echilibrat al balanței. Pe marginea barajului se adunase un grup mare de curioși. Administratorul răsărind cu silueta sa înaltă, încerca cu ajutorul a doi paznici să rețină această mulțime. Trei bărbați îmbrăcați ca la oraș, dar ponosiți, negustorii de pește, urmăreau amuzați această scenă.

Michael se întoarse către oamenii care controlau fluxul apei. Îmbrăcați ușor, cu pantalonii prinși peste genunchi și mânecile cămășii suflecate peste coate, călcau desculți în noroiul din șanțul barajului. Frigul făcea sa le tremure membrele, dar asta nu părea să-i deranjeze. Tocmai ridicau una dintre ultimele plăci de reținere. Cu forță reînnoită, apa o porni cu vijelie înainte.

O adiere rece venea de pe fundul pustiu al iazului. Acolo unde fusese apă peste noapte se formaseră pojghițe de gheață împrăștiate peste noroiul sumbru. Michael înregistră această imagine a tristeții, auzi apa care se scurgea și simți iarna care apropia. Resimți cu tristețe că existența sa singuratecă nu avea niciun sens. De ce mai stătea aici și aștepta? – Sigur că lucrul putea să se facă și fără el. Ce se va alege de tot ce crease pe moșia sa, când el nu mai va fi? Niciun moștenitor bărbătesc, nimeni care să-i continue munca. Cât timp va dura până când aceste iazuri vor redeveni mlaștini – o pustie de stuf! Totul era sortit pieririi.

Dincolo de iaz, deasupra orizontului se ridicau nori întunecați, apăsători. Nori vestitori de zăpadă printre  care soarele de toamnă târzie nu mai putea să răzbească. Mihael nu mai aștepta nimic de la viață. Simțea dezastrul iminent! Ce ar putea fi?

După unele șovăieli își regăsise echilibrul în viața trezită de impulsurile străine care se răspândeau în casa lui. Acceptase că tinerii au dreptul să uite și că el nu avea dreptul să le umbrească bucuria vieții prin propria lui tristețe. Se obișnuise să audă glume și râsete, recitări și muzică. Nu avea resentimente  față de cea, care poate prea încrezătoare în sine, impunea acest nou ton. Da, își propusese chiar să ia parte la evenimentele culturale de seară care aveau scopul de a stimula interesul fiicelor sale pentru literatură și muzică și de a le antrena în interpretarea de cântece simple, poezii clasice sau compoziții ușoare pentru pian.

I se părea că păstrase o poziție fermă față de domnișoara Gabriele. O trata cu o politețe prietenoasă și cu o apreciere pronunțată. Îi lăsase libertate deplină în activitățile ei, dar evita pe cât posibil orice contact personal. Expresia exuberantă a emoțiilor ei și firea ei impulsivă erau atât de străine naturii sale, încât o întâmpina întotdeauna cu o prudentă precauție poate tocmai pentru că era atras de ea. Mai ales după intruziunea ei nepotrivită în criptă în acea seară a tuturor sufletelor, el a încercat să o evite. O fi provocat-o asta? De ce îi ceruse deodată o convorbire personală? Ce o fi având în gând??

Pe măsură ce Mihael își urmărea gândurile timpul trecuse. Apăruseră și cele cinci fiice ale casei, conduse de Gabriele, să participe și ele la acest eveniment. Roiul curioșilor se înghesuia pe marginea barajului pe deasupra gropii de pescuit. În groapă, acum clar vizibilă cu contururi pătrate mișunau peștii. Apa părea să clocotească. Mii de crapi se învârteau, pocneau, săltau disperați prinși într-un spațiu îngust.. Totul era gata. Se aștepta cu nerăbdare semnul începerii pescuitul.

Mihael în centrul mulțimii, care păstra o distantă respectoasă, răspunse salutului fiicelor sale, se înclină ușor către Gabriele și semnala scurt preotului, învățătorului și primarului că luase cunoștință de prezenta lor. Apoi dădu semnalul mult așteptat. Cu plase cu mâner lung oamenii care erau afundați până la pulpe în apa tulbure, au început să scoată crapii din groapă. Turnau peștele în coșurile de salcie pregătite. Coșurile erau golite în jgheaburi cu apă curată de doi băieți, în rotație continuă și cu strigăte de încurajare. Coș după coș cu peștele spălat a fost apoi cântărit: Căruță după căruță a fost încărcată cu peștele alunecos, care se zbătea încă. Așa mergea la început cu exces de zel.

Treptat, însă, avântul inițial s-a stins. Pe măsură ce lucrarea avansa, și-a pierdut repede farmecul noutății. Oamenii erau tăcuți, păreau să obosească și să sufere de umiditate și frig. S-a servit țuică și celor care stătuseră în noroi mult timp li s-a oferit posibilitatea de a se încălzi la un mic foc care fusese aprins pe partea opusă a barajului, protejată de vânt.

Michael de obicei urmărea mersul lucrărilor cu atenție. Intervenea ici-colo când era necesar. Cu toate acestea comportamentul lui Gabriele nu trecuse neobservat. Gândurile lui se întorceau involuntar din nou și din nou la convorbirea solicitată de ea. Era conștient că el nu era prea rapid în replică și nu-i plăcea să fie surprins. Încerca să deducă din comportamentul ei starea ei de spirit și intenția pe care o avea în întâlnirea solicitată. I se păru stăpână de sine ca totdeauna. Găsea uimitoare capacitatea ei de a găsi ceva remarcabil în lucruri neobservate de alții și de a atrage atenția celor din jur asupra ei prin sugestii și întrebări stimulante. Nu zăbovea niciodată într-o conversație prea mult pe același subiect. Știa să țină oamenii în mișcare, să arunce cuvinte cheie în conversație, să introducă noi idei și să le transmită într-un mod atrăgător. Era ca și cum conducea un joc de societate vesel la care ea însăși participa cu mare entuziasm, fără să fie complet absorbită.

Pentru prima dată de când o cunoștea părea ceva mai neliniștită. Doar o dată, ochii ei îi întâlniseră privirea dar alunecaseră repede mai departe. Părea preocupată de ceva. În apropierea ei se afla Roman, fiul poștăriței, un neica-nimeni obraznic și băgăreț și Marie, cea mai mare dintre fiicele sale. Roman îmbrăcat în haine de oraș se umfla în pene și ajuta nesolicitat la recoltarea peștilor. Un crap tocmai alunecase din mâinile sale. Rânjind Roman, bâjbâi după peștele care sălta pe pământ și când în cele din urmă l-a prins, l-a aruncat cu un gest bombastic într-unul din jgheaburile din apropiere. Îi strigă câteva cuvinte Mariei cu un râs provocator. Gabriele făcu un pas înapoi. Toată veselia îi părăsise fața. Aruncă intrusului o privire atât de rece și pedepsitoare, încât el se dădu deoparte, stânjenit.

Care era cauza?!

traducere din limba germană de Peter von Kapri și Corina Derla