NOTE DE LECTOR | Ümit Kurt : Armenii din Aintab
Ümit Kurt (n. 1991, de origine kurdo-arabă) este istoric turc specializat în istoria otomană, în istoria Republicii Turce timpurii și în general în istorie intelectuală și socio-economică, în violența în masă și în studiul etnicității. Are doctoratul în istorie obținut la Universitatea Clark din Massachusetts (SUA), a fost profesor al programului de studii armenești la California State University și membru post-doctoral în colegiul Universității Harvard în anii 2015-17. Membru în consiliile colegiale la Institutul Van Leer din Ierusalim și la Australian Research Council, Kurt este competent în Genocidul armean și în comparatismul genocidurilor. A scris cărțile Armenii din Aintab cu subtitlul Aspectul economic al Genocidului într-o provincie otomană, Armenii și kurzii în Imperiul Otoman târziu (împreună cu Ara Sarafian), Spiritul legilor cu subtitlul Jefuirea avuțiilor în Genocidul armean (împreună cu Taner Akçam) și articolele Microeconomia politică a Genocidului armean, Teatre ale violenței la periferia otomană: Explorând rădăcinile locale ale politicii genocidare în Aintab, Reexaminând infrastructura legală pentru confiscarea averilor armenești și grecești etc.
Scrierea The Armenians of Aintab (Harvard University Press – Cambridge, London, 2021) poartă subtitlul The Economics of Genocide in an Ottoman Province, ferind-o astfel de o eventuală posibilă confuzie cu o monografie a ținutului de sorginte istorică armeană, inclus în Imperiul Otoman. Pentru a-l familiariza, însă, pe cititorul nostru cu acest toponim, oferim aici câteva date istorico-geografice despre Aintab, căruia turcii i-au spus oficial în 1928 Gaziantep (adică Aintapul veteran), pentru a-şi eterniza succesul în urma retragerii din Cilicia, în 1921, a francezilor care tocmai încheiaseră un pact cu Turcia. Aintabul este una dintre cele mai vechi aşezări din lume în permanenţă populate şi al şaselea oraş din Turcia ca mărime. În timpul cruciaţilor, a făcut parte din comitatul Edessei, iar regele Hetum I al Armeniei Ciliciene a asediat Aintabul de două ori fără a reuşi să-l cucerească. Situat în apropierea Mării Mediterane și a golfului Alexandretta, orașul era împărțit în cartiere etnice. Armenii locuiau cu precădere pe dealul Hayik, unul dintre cele trei care înconjurau valea localiății, dar și pe dealul Kayacık. Peste o sută de sate din jurul oraşului erau, în secolul XVIII, integral armeneşti. În vilayetul al cărui centru este Aintabul, s-au păstrat biserici, mănăstiri, cetăţi. La începutul secolului XX, jumătate din populaţia oraşului era formată din armeni pe care, în secolul XIX, otomanii îi siliseră să devină turcofoni şi, pentru a le contracara ponderea, instalaseră acolo kurzi. Totuşi, în Aintab fiinţau şase biserici armeneşti, 17 şcoli şi asociaţii culturale, se edita o publicaţie în scriere armeană şi în limba turcă. În 1914, existau în oraș până la 37.000 de armeni. La sfârşitul secolului XIX, datorită activităţii şcolilor şi asociaţiilor, limba armeană a redevenit uzuală în sânul familiilor armenești. În 1865, Aintabul a devenit cel mai mare district al provinciei Alep din Siria aflată atunci în Imperiul Otoman, iar în 1918 a fost atașat ca sancak (diviziune teritorială) Alepului. În 1924, i s-a acordat statutul de oraș. A fost poartă comercială spre Siria și spre Palestina. Armenii aveau o putere economică mai mare decât musulmanii, dar n-au existat conflicte între cele două etnii. Confruntaţi cu deportările în 1920-21, armenii au recurs vreme de zece luni la o luptă de autoapărare care s-a încheiat odată cu retragerea trupelor franceze, determinându-i pe localnici să emigreze.
Ümit Kurt s-a născut și a crescut în Gaziantep, care avea aspectul unui oraș tipic turcesc, fără a ști că acolo a existat cândva o amplă comunitate armeană, a cărei prezență fusese nu numai distrusă, ci și substituită. După absolvirea Universității tehnice a Orientului Mijlociu în Ankara, Kurt se afla în casa părintească din Aintab când a fost contactat de un vechi prieten care l-a dus într-un cartier, Kayacık, unde el nu fusese niciodată. Acolo, a avut surpriza să găsească edificii elegante, cu arhitectură somptuoasă și cu interioare luxos mobilate, care aparținuseră armenilor. Întrebarea lui logică a fost „ce s-a întâmplat cu armenii?” și avea să afle răspunsul după câțiva ani, când a avut șansa să întâlnească o membră a familiei Nazaretian, fosta proprietară a actualei cafenele în care el avusese revelația existenței apuse a armenilor în Aintab. Așa a demarat o cercetare însoțită de un studiu care avea să-l ducă pe istoricul turc pe urmele familiilor Pirenian, Așdjian, Kradjian, Leylekian, Djebedjian, Karamanughian și în final la scrierea unei lucrări dense de peste 370 de pagini, cu o bibliografie impresionantă. Scrierea lui Kurt, bazată pe surse din arhivele armenești, otomane, turcești, franceze, britanice, dar și pe corespondențe, mărturii personale, relatări orale și mai ales pe înregistrări de acte de proprietate, este o reconstituire nu atât a comunității armene, cât a modului în care aceea a fost prădată de bunurile ei și expulzată, punându-se astfel – cumulativ în toate regiunile otomane afectate de Genocid – bazele noii societăți turce omogene fondate pe crimă și pe jaf.
Una dintre metodele de distrugere a populației armene otomane a fost confiscarea proprietăților și a avuțiilor și transferarea lor către elitele musulmane, urmând utilizarea lor în remodelarea economiei interne, precum și în acoperirea cheltuielilor de război, practică radicală a Junilor Turci țintind naționalizarea economiei prin trecerea afacerilor și a bunurilor la instituții de stat. O serie de legi, reguli, decrete, dispoziții au creat baza legală de acaparare a proprietăților mobile și imobile ale armenilor. Prin acest transfer de capital în cadrul Genocidului, a fost îndeplinită o politică de dominație etnică folosindu-se mijloacele exproprierii.
În acest context, Aintabul este tratat de autor ca un microcosmos în care sunt elucidate confiscarea și transferul proprietăților armenești, esențial proces component al politicii genocidare. Ceea ce face aici Ümit Kurt a fost aplicat anterior de alți doi istorici, germanul Hilmar Kaiser și turcul Uğur Ümit Üngör, în cazul altei localități armenești din Turcia, Diyarbakır. Planificarea centrală a Genocidului și implicit a jafului – susține Kurt – a fost însoțită de implicarea interesată și încurajată a masei otomane prin motivații și interese personale, de ordin economic și social, care au făcut din participarea publică un element al colaborării și susținerii masacrelor și deportărilor. După o serie de cărți consacrate istoriei armenilor din Aintab, aceasta de acum conține pentru întâia oară studierea problemei proprietăților, cu detalii privind existența socială, economică și politică a grupurilor etnico-religioase din zonă.
Prima decizie oficială de exilare a armenilor din Cilicia a fost emisă la 8 aprilie 1915, în urma unui schimb de telegrame între membrii triumviratului Junilor Turci, Talaat, Enver și Cemal, practic o măsură inițiată și întreprinsă de Cemal în Zeitun și în Maraș. Armenii din Aintab au fost incluși în planul deportării la sfârșitul lui iulie 1915 și s-a început strămutarea lor în luna august. În februarie 1916, deportarea era încă în curs, dovadă promovarea guvernatorului din Aintab, Ahmed Faik Bey, în funcția de director-general al poliției din Constantinopol, ca răsplată pentru „succesul” deportării armenilor. A urmat instalarea în Aintab a imigranților (muhacir) și a refugiaților (mülteci) turci dislocați de război, după ce Talaat declarase Aintabul zonă de așezare pentru ei. Numărul exact al celor deportați, morți și al supraviețuitorilor armeni din Aintab nu se cunoaște, dar se apreciază că dintre cei 32.000 de exilați au rămas în viață la sfârșitul războiului 12.000, dintre care 4.000 fuseseră scutiți de la deportare.
Ca o consecință a dislocării și deportării armenilor din Aintab, musulmanii s-au văzut înzestrați cu bunurile foștilor concetățeni. La sfârșitul lui august 1915, cartierul Kayacık și altele învecinate au devenit un bazar uriaș de obiecte casnice, de mobile valoroase etc scoase la vânzare cu prețuri de nimic. Armenii din Aintab fuseseră dintre cei mai bogați în acea parte a imperiului, posedând 6.000 de locuințe și 7.000 de loturi de pământ. O dispoziție guvernamentală din 12 ianuarie 1920 a reglementat restituirea proprietăților așa-zis abandonate, inclusiv a veniturilor obținute de stat din averile confiscate, urmând ca guvernul să plătească proprietarilor originari compensații pentru daunele aduse proprietăților acelora. După dezarmarea populației musulmane și arestarea celor răspunzători de jafuri, forțele britanice de ocupație au facilitat după război revenirea armenilor în Aintab. Numărul precis al acestora este apreciat în funcție de surse: turcești (37.000), armenești (18.000), britanice (25.000), dar se estimează că 600-700 de orfani din diferite locuri s-au înapoiat de asemenea acasă în Aintab. Autorul detaliază nominal pe unii dintre ei și pe beneficiarii proprietăților restituite. Printre aceștia, e citat Karnig Panian, a cărui mărturie constă dintr-o carte autobiografică, Adio, Antoura (vezi recenzia ei în „Ararat” 21-24/noiembrie-decembrie 2016).
Un capitol regretabil în istoria armenilor din Aintab îl constituie retragerea trupelor franceze de ocupație din Cilicia. La 4 noiembrie 1919, Aintabul a fost oficial transferat de britanici armatei franceze, care urma să răspundă de soarta populației armene. Dar prezența francezilor în Cilicia s-a dovedit a fi ineficientă. Comandamentul francez s-a arătat incapabil sau nedoritor să oprească resuscitarea naționalismului turc și treptat trupele franceze s-au retras din Urfa și din Maraș, totodată dezarmându-i pe voluntarii armeni. La 9 februarie 1921, Aintabul era efectiv cedat francezilor, însă un tratat încheiat la 20 octombrie 1921 între Parlamentul Turciei și Guvernul Franței a accelerat retragerea trupelor franceze din Aintab. În schimbul consolidării prezenței franceze în Siria și în Liban pe termen lung, pentru a contrabalansa ocupația britanică în Levant, Cilicia a fost abandonată kemaliștilor care n-aveau să-și întârzie actele abuzive de naționalism agresiv. La 4 noiembrie 1921, Franța a declarat oficial încheierea evacuării forțelor sale militare din Aintab; mai mult, la 1 ianuarie 1922, avea să fie interzisă intrarea armenilor în Siria, care se afla de-acum sub mandat francez. Pe de altă parte, guvernul kemalist a declarat, în noiembrie 1922, că bunurile armenilor care nu se înapoiau în Turcia în decurs de trei luni aveau să fie sechestrate și nu mai erau recunoscute pașapoartele emise anterior de autoritățile franceze armenilor care ar fi dorit să plece în Siria. Toți armenii din Aintab aveau să fie considerați cetățeni otomani. Cilicia reintra în stăpânirea turcilor și la 4 ianuarie 1922 ultimul contingent militar francez părăsea regiunea și odată cu el armenii plecau în Siria și în Liban. La 4 ianuarie 1923, armenii din Aintab numărau optzeci de persoane.
Sergiu SELIAN