Despre Maestrul Tumageanian, dincolo de scenă

Dacă întâmplător răsfoiți acest număr editorial, fără să fiți neapărat interesat de un nume sonor în lumea artistică și în general, de un om de cultură, acest demers vă va răsplăti cu prisosință. Dacă nu ați intonat niciodată câteva acorduri dintr-o operă de Verdi sau o partitură vi se pare o scriere ciudată, zăboviți câteva momente asupra acestor articole, scrise de cei care l-au cunoscut, de critici muzicali și împătimiți ai muzicii. Și dacă vi se pare că sunteți copleșit, ca în prezența unui edificiu măreț, o catedrală sau un muzeu invizibil, nu vă înșelați deloc: pentru că în prezența unor corpuri de magnitudine, spațiul se curbează și timpul se dilată. Și întâlnim aici o întreagă colecție de simboluri de mare însemnătate: profesionalism, dedicare, căutarea adevărului. Sunt din păcate, artefacte istorice, rar întâlnite într-o lume din ce în ce mai superficială, într-o lume care apreciază popularitatea oarbă și respinge gândirea critică.

Veți citi de un talent artistic dublat de efort, de cunoaștere și studiu neîncetate. Poate chiar de un om cu cultură enciclopedică înainte de inventarea wikipedia și a unui om care a studiat domeniul său cu sârguință, pasiune și sete de cunoaștere. În domeniul său și pe multe teme istorice, de care era atât de pasionat, maestrul Tumageanian era, dacă vreți, un chatGPT offline. Metafora l-ar fi amuzat și ne-ar fi mustrat cu siguranță.

Dar de ce contează pentru noi – cei care poate nu suntem în nișa melomanilor și nici a pasionaților de istorie? De ce acest om de o modestie uluitoare în afara scenei impunea atât de mult respect în ciuda încercărilor sale de a fi cât mai puțin observat, de a vorbi cu fiecare la nivelul lui de întelegere? Pentru că în pofida tendinței naturale, consumiste, de a aprecia lucrurile facile, “disponibile într-un click” dacă vreți, noi, ca specie, suntem consțienți de necesitatea aprecierii valorilor reale. De aceea, un om care s-a dedicat profesiei cu atât de multă ardoare, având un program strict și draconic de studiu, repetiții, reprezentații în toate colțurile lumii, ne impresionează atât de mult.

Se vorbește despre sfârșitul competenței în mai toate domeniile, de superficialitate și de indiferența față de adevăr. Toate acestea ne afectează: istoria pe care nu o studiem și nu o înțelegem se repetă. Lipsa profesionalismului cauzează victime.

Nu a fost rol pe care maestrul Tumageanian să nu îl studieze metodic și pentru care să nu cerceteze contextul istoric al epocii. A corectat regizori care vroiau să impună decoruri sau recuzită inadecvata momentului istoric. Era un profesionist. Dar ce e un profesionist în orice domeniu? E în primul rând un om al adevărului, al cercetării și căutării esenței lucrurilor. E un perfecționist: câte repetiții făceau maestrul și soția sa, pentru o singură notă? Câte erau necesare pentru atingerea notei perfecte. Și da, știam toți că era nota perfectă, chiar fără studii muzicale. Pentru că atunci când interpreta un rol, era un artist desăvârșit: transmitea emoția de la suflet la suflet, fără să conteze medierea de sunet, limbă sau gest. Sunetul, gestica și rostirea cuvintelor erau în armonie perfectă, pentru că erau studiate, înțelese, internalizate si nu doar redate. Era emoție pură care nu se distilează decât în sufletele cu înaltă ținută umană, intrinsec generoase.

Era un om bun, zic cunoscuții, melomani sau nu. Era un om adevărat. Și un om cu adevărat bun. Și nu ar fi apreciat un discurs elogios…. S-ar fi fâstăcit. Pentru că un om bun e un om modest. Să zicem atunci că era exasperant câteodată când dădea lucruri din casă… Pentru că era un adept al minimalismului înainte ca acest lucru sa devină modă. Mai decupa hârtii… Poate era un artist neînțeles în arta colajului. Dar da, nu era un om perfect, nimeni nu e și nimeni n-ar fi fost în condițiile sale de cantonament perpetuu, studiu și apariții pe scenele cele mai exigente.

Nu era un om perfect, dar era un perfecționist. Virtuozitatea cere sacrificii și acest om a fost un virtuos al virtuozității. Nu făcea nicio concesie, nu mânca ce îi plăcea dacă afecta vocea. Nu se distra. Până și odihna era ceva impus, în funcție de cerințele aparițiilor scenice și nu de fiziologie.

Cărțile îi erau poate singura bucurie. Era un om prea lucid și prea cunoscător al ororilor istoriei umane ca să considere viața un loc fericit. A fost însă un om norocos într-o privință: a fost iubit și a iubit o femeie care prin dedicarea ei poate că a atins același nivel de virtuozitate în susținerea partenerului cât a dovedit maestrul Tumageanian pe scenă. Sper să fie cineva suficient de talentat să redea această poveste de iubire într-o carte sau film. Ar fi mai valoros decât orice ghid de dezvoltare personală, deși rețeta e aparent simplă: efort, dedicare, încredere în partener, iubire necondiționată. Să respiri prin celălalt, să trăiești fiecare emoție cu el, chiar dacă tu ești în spatele scenei, iar el pe scenă. Să știi dinainte cum va încheia un acord în funcție de cum îl începe.

Soția lui a fost, înainte de inventarea termenului, un coach desăvârșit, profesionist, cu o intuiție perfectă și o sensibilitate artistică pe care le-a utilizat magistral în șlefuirea fiecărei note, fiecărui gest. Iar Eduard Tumageanian a avut inteligența de a se lăsa modelat de acest coach artistic. Un cuplu simbiotic, ziceau cunoscuții. O iubire cum puțini au șansa să cunoască. Și cât efort presupune iubirea, mai ales cand ești și într-o relație profesională de antrenor, coach, impresar, profesor de canto, stilist, tămăduitor? Câte discuții sunt în cuplurile în care fiecare bătaie de inimă e sincronă cu a celuilalt? O iubire mare nu e un sunet monoton, e o simfonie cu acorduri neașteptate, cu inflexiuni grave, cu trăiri profunde. E o luptă permanentă pentru binele celuilalt și să fim serioși, nu știm întotdeauna ce e bine pentru noi, dar cel care ne adoră știe instinctiv.

De aceea merită să vă opriți azi să vă acordați sufletul cu vibrația acestui moment: sunteți în prezența unei istorii despre profesionalism, virtuozitate și iubire la cele mai înalte cote.

Sper să vă contaminați de aceste valori, să le întâlniți în cei din jurul vostru și să le respectați ca atare. Generozitatea lor se va răsfrânge asupra voastră și a generațiilor ce vor urma. Pentru că asemenea oameni lasă în urma lor o moștenire durabilă, un exemplu de urmat și sunt o sursă nesecată de inspirație. Lăsați-vă inspirați de măreția umanului în cea mai desăvârșită formă a sa.

ASTRIG POPESCU

by Redactor