MĂRTURII | Nectar Margosian, străbunica mea din Kayseri  (9)

Până la mine, nimeni din familie nu a cunoscut dulceața vacanțelor lungi sau a călătoriilor de studii. Pot umple mintea de cunoștințe și sufletul de bucurie aceste perioade miraculoase din an care sunt dublate de grația efemerului.

Fericirea de a fi în priză cu tot ce mișcă sau libertatea de a gusta în voie ceea ce de obicei nici nu visezi și multe altele sunt de obicei într-o călătorie de orice fel ar fi ea. Chiar și un voiaj scurt poate lăsa urme, schimbând definitiv percepția asupra anumitor lucruri. Mereu ne aflăm în căutarea originalului, neașteptatului, spectaculosului, excentricului. Uneori chiar fluxul de imagini cu care ne confruntăm zilnic pare insuficient.

 Ador eclectismul, întâlnirea dintre culturi, confruntarea cu diferite stiluri, transformarea materialelor. Nu e o erezie să înghiți pe nemestecate multe date istorice și imagini ale unor locuri puțin cunoscute.

 Pretutindeni în călătorii m-au însoțit cuvintele străbunicii, preluate și de mama mea care spuneau simplu că la jumătatea drumului, abandonul nu e potrivit. Sufletul cântă în fața peisajelor rurale, a priveliștilor răscolitoare, a dealurilor înverzite, dar și a edificiilor gotice sau baroce, a tablourilor din muzee, a modernității cu incredibile clădiri futuriste. Experți redutabili astăzi călătorim adaptați la noile tehnologii, având abonamente premium la ChatGPT. Nu mai putem ignora saltul spectaculos al tehnologiilor care permit performanțe nebănuite, atât profesionale, cât și turistice. Informațiile furnizate de inteligența artificială se pot folosi eficient, evident și în timpul călătoriilor. ChatGPT nu mai e o armă secretă, e un must have al celor care pleacă la drum și nu vor să piardă prea multe pe lumea asta.  

Spre Armenia am plecat prima dată, adolescentă fiind, în 2014, în luna august, având în minte liste întregi cu obiective de neratat. Puține locuri m-au emoționat, precum această mică țară în care bisericile și mănăstirile sunt mereu pline, în timp ce în Occident ele se tot golesc și se transformă în săli de expoziții, de teatru sau chiar locuințe și hoteluri. Călătoria în Armenia este și o piatră de încercare pentru că deschide poarta către un trecut tragic ale cărui tentacule se simt și astăzi. Totuși Erevanul are atât de multe straturi, se extinde semnificativ, iar lumea din oraș e colorată, interesantă, aspirând să țină pasul cu cei din marile orașe europene. Listele lungi m-au ajutat să văd tot ce mi-am propus, chiar dacă zilele au fost extrem de încărcate și căldura dogoritoare. Nu, nu am intenționat să ajung în atelierul lui Sargis Baghdasaryan pentru a-i admira vestitele bijuterii și nici în magazinele de pe Northern Avenue. Am locuit două săptămâni în Erevan, la o familie cu trei fete, aidoma mie, Aghate, Lusine și Nane, toate vorbitoare de limba franceză. În acea familie, am constatat versatilitatea vinetelor care au fost gătite zilnic și de care nu m-am atins niciodată. În schimb, la Erevan, m-a cucerit definitiv basturmaua, datorită bogăției de condimente. Am simțit din prima, ca orice armean, că aș putea consuma bucuroasă felii subțiri de basturma în locul oricărui alt fel de mâncare.

Chiar dacă Erevanul nu e un oraș în care neașteptatul poate răsări de oriunde, are un farmec aparte și prin numărul mare de monumente. Ulterior, doar în puține locuri din lume am văzut atât de multe statui poziționate practic în fiecare piață, în parcuri, pretutindeni. Toate aceste lucrări din bronz, bazalt, granit pot fi așezate cu mândrie în orice capitală europeană. De la statuia lui Alexander Tamanyan, la cea a compozitorului Arno Babajanian, de la monumentul din bazalt dedicat lui Mesrop Maștoț la statuia lui William Saroyan realizată de David Erevanți, se simte suflul modernității care tinde să facă pași repezi.

Tot ce am văzut în Armenia s-a adunat în mine, mi s-a strecurat în celule, ajustându-mă emoțional. De la acea primă călătorie de studii, din 2014, ceva în mod firesc s-a schimbat și tocmai de aceea m-aș întoarce oricând în Armenia ca și pe insula San Lazzaro de lângă Veneția pe care am vizitat-o un an mai târziu, fiind cursantă a Universității Ca’Foscari.

Se spune adesea că există o Mică Armenie în aproape fiecare țară mai ales din Europa. Insula, fostă cândva a leproșilor surghiuniți aici din cauza bolii necruțătoare, a fost transformată de călugării mechitariști într-un loc extrem de plăcut vederii, cu mănăstire, grădină minunată, muzeu, bibliotecă cu un tezaur de manuscrise cu nimic mai prejos decât cel de la Madenataran. Îndrăzneala și determinarea acestor monahi care la începutul secolului al optsprezecelea au reușit să schimbe fața unui loc surprinde și astăzi. Atât Byron, cât și Aivazovski au trăit o vreme în acest paradis, atât de puțin pus în valoare chiar și de cei din diaspora armeană.

Există multe motive pentru a vizita insula San Lazzaro mai ales în lumina splendidă a verii, cu toate darurile cu care Dumnezeu a înzestrat Laguna Venețiană. Înălțătoare a fost Sfânta Liturghie prilejuită de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului la care am asistat în biserica de pe insulă, în 2015. Pentru prima dată mi s-a părut că o ceremonie religioasă se termină prea repede. Soborul modest numeric, smerenia,  unitatea stilistică greu de găsit în altă parte, vocile care păreau dintr-o altă lume ofereau slujbei o dimensiune în plus. Apoi o întâmplare surprinzătoare a luminat prânzul. La ieșirea din biserică, un domn mi s-a adresat cu un zâmbet complice. Te știu. Ți-am citit toate articolele din revista Ararat. Ești campioană la like-uri. Sunt Giuseppe Munarini din Padova. Mi-a venit atunci să strig de bucurie și poate tocmai de aceea la agapa care a urmat am mâncat cele mai multe roșii uscate cu mozzarella și am băut vin bisericesc dulce și aromat. În 2016, când am revenit, totul a părut neschimbat, de o frumusețe după standardele altor secole. La San Lazzaro farmecul locului este sporit de prezența Înaltpreasfinției sale, Levon Zekian, arhiepiscop de Constantinopol pentru armenii catolici și erudit profesor care alocă timp cursanților care zumzăie în jurul său.

Un privilegiu a fost la finalul anului 2017 să vizitez și mănăstirea mechitaristă din Viena în muzeul căreia fotografiile și cărțile armenilor sunt așezate cu grijă, prețuire și migală într-o colecție care se completează rafinat mereu. M-am pregătit cu înfiorare pentru întâlnirea cu aceste fotografii ale celor care au trăit în Adana, Constantinopol, Kayseri, Smirna. Se poate desluși, fără nicio urmă de dubiu, câtă statornicie și stabilitate au adus armencele în familiile lor. Aidoma lor, străbunica mea, Nectar Margosian, cu aerul de trestie unduitoare, a fost un mix de agilitate, fler, talent, cutezanță. În pofida contextului politic odios a rămas o negustoreasă străină de practici neoneste, insuflând motivație și pasiune. În anii de glorie, la Constanța, cei aflați în apropiere au admirat-o pentru prezența carismatică, verva neobișnuită, creativitatea debordantă și tezaurul de povești nu tocmai oarecare. Minimaliste, puternice, concentrate, zguduitoare, poveștile ei și-au găsit mereu ascultători. În ele nimic anost, osificat, forțat, doar adevărul apăsător, crunt, imposibil de pălit.

În muzeul cu pereții înghețați ai mănăstirii mechitariste din Viena, în 2017, la finalul lunii decembrie, mi-a revenit în minte chipul ei din foarte puținele fotografii, emoționant de simple păstrate de mama mea. Tot atunci ce mi se povestise despre ea a prins chip, formă și am simțit că pot scrie pentru cei ce vor veni despre vremurile dramatice prin care au avut de trecut cei din mica mea familie. Trăiesc în mine, se zbat răscolitor istoriile despre marea deportare din Anatolia, despre statutul de refugiat armean și traiul în comunism după criminala naționalizare. Locuiesc pe biroul meu câteva fotografii ale unor buni negustori armeni care au îndurat întorsăturile cumplite ale istoriei.

Ador ca și străbunica mea, calmă și încrezătoare, să mă aventurez pe teritorii noi, cu tandra complicitate a mamei, singurul meu părinte care mi-a insuflat speranță, m-a ținut în priză, nearătându-se uimită de eclectismul alegerilor mele. Chiar m-ar fi trimis împăcată în cele mai neobișnuite locuri. Mă adaptez ușor, sunt selectivă, trec cu vederea neajunsurile, îmi sunt străine bovarismele de orice fel, citesc nemăsurat despre locurile unde trebuie să ajung și nu mă tem de schimbări. La capătul verii sau în miezul aspru al iernii, a pleca cu gândul aprins în locuri mult dorite înseamnă a descoperi frumusețea lumii. Poate tocmai de aceea am ales în 2018 să plec la Lyon ca bursieră Erasmus în anul doi de facultate, știind mult prea bine că acolo se află o biserică apostolică, școala Markarian-Papazian, sediul revistei France-Arménie, magazine cu produse din Armenia și o comunitate care se străduiește să păstreze tradițiile. Franța reprezintă pentru mulți un magnifique pays și asta am simțit și eu atunci cu toate că o iarnă întreagă fereastra camerei mele de la cămin nu a fost reparată și a rămas întredeschisă. Chiar dacă în Lyon nu e totul tivit cu aur, Musée des Confluences mi-a rămas în inimă, grație arhitecturii sale revoluționare și expozițiilor temporare. Trei sute șase milioane de euro s-au cheltuit pentru ridicarea acestei construcții care seamănă cu un nor uriaș. Inaugurat în decembrie 2014, muzeul are peste un milion de vizitatori pe an, atrași mai ales de arhitectura deconstructivistă. După ce a fost ridicat zece ani la rând cu un buget uriaș, edificiul este un triumf al arhitecților austrieci, chiar dacă la început mulți au fost scandalizați. Cei care sparg barierele estetice și propun ceva nou reușesc să performeze, creând conexiuni neașteptate. Copleșitoare, obsedantă în muzeu, una dintre expoziții dedicată istoriei otrăvurilor avea plasat în centru portretul Caterinei de Medici învinovățită tocmai pentru folosirea acestor substanțe. Mult prea încrezătoare în magie, apropiată chiar de Nostradamus, a avut doar în vedere prin orice mijloace apărarea moștenirii fiilor ei. Destul de multe corelații neobișnuite surprind și incită, anume pentru a trezi interesul privitorilor.

Aproape insesizabil din exterior și Muzeul Lugdunum finalizat în 1975 are darul de a tăia respirația mai ales datorită unei lungi rampe în spirală care permite trecerea dintr-un spațiu în altul. Deși artefactele au o valoare deosebită, vizitatorii nu sunt prea numeroși ca la Muzeul de Țesături și Artă Decorativă. Tapiseriile, broderiile, mătăsurile, dantelele, confecțiile, eșarfele, șalurile, obiectele de pasmanterie și cele de mobilier ar fi făcut-o fericită pe străbunica mea care s-ar fi dat greu dusă din cele două clădiri muzeale, mai ales că unele tehnici de lucru nu-i erau străine.

Una din întâmplările care mi-au marcat șederea la Lyon a fost amplasarea la 20 mai 2018 a unui khacikar din tuf lângă biserica apostolică Surp Hagop, pe strada André Philip, în arondismentul al treilea.

Franța este țara din diaspora în care se află cele mai multe asemenea simboluri ale identității armene, spre deosebire de Irlanda cu cele mai puține, dacă avem în vedere țările din Europa. În acea zi caldă, m-am gândit mult la Nectar, la restricțiile și lipsurile pe care le-a îndurat, la evenimentele pe care le-a traversat. Se strânseseră în mine deja fapte, cuvinte auzite, atitudini, valori ale perioadelor trecute, iar de aici și până la transformarea străbunicii în personaj nu erau prea mulți pași. Memoria mea abia aștepta să fie pusă la treabă în camera 339, din batiment H, de pe rue Soeur Bouvier îndeosebi după agapa de la școala Markarian-Papazian care a urmat dezvelirii khacikarului. Aproape fiecare armean avea în telefon o mica arhivă alcătuită din fotografii de familie, portrete realizate mai ales în studiouri, în anii treizeci sau patruzeci, ani rodnici pentru bunicii lor care reușiseră să-și încropească mici afaceri, după ce în Imperiul Otoman fuseseră familiarizați cu tainele negoțului. În efervescența emoțiilor, m-am simțit atunci, cumva la kilometrul 0 al diasporei armene. Dacă nu ar fi urmat o zi obișnuită de lucru, ar mai fi fost pentru cei de la agapă loc pentru amintiri, cuvinte cu greutate, evocări, pași în plus, încurajatori, apăsați.

A cunoaște cele înfăptuite de armenii din diaspora este un mod de exprimare a recunoștinței față de ctitori, oameni aleși, generoși. Biserici, monumente, biblioteci, școli, unele chiar în miezul marilor orașe, ca la Chișinău, Paris sau Viena, altele la periferie, dincolo de capătul liniilor de autobuz ca în Geneva sunt edificii admirate de majoritate. Ca și Nectar, acești ctitori au purtat în ei mai multe lumi, străduindu-se să ofere din avutul și lumina lor. Revizitarea amintirilor, cercetarea fotografiilor din muzeele mănăstirilor sau din cutii uzate, șubrede, cu fisuri sunt în egală măsură dorințe și necesități pentru cei care nu-și pot ignora rădăcinile.

Strănepoată a pantofarilor Margosian din Constanța, foști proprietari ai magazinului Trei Culori de care puțini își mai aduc aminte, caut cu înfrigurare să mă apropii de locurile pe care cu multă îndrăzneală, dar și tandrețe le numim Mici Armenii, în măsură să-i impresioneze pe cei preocupați de diversitate. Este limpede deja pentru oricine că armenii deportați din Anatolia care au performat în spații politice și culturale diferite s-au luptat pentru fiecare centimetru de prosperitate, trăind neancorați prea multă vreme într-o singură formulă. Eroismul lor discret, aidoma cu cel al misionarilor, truda cotidiană, frenezia, nu pot fi trecute sub tăcere. Nu și-au permis să se laude cu ideile, magazinele, negoțul lor, nu s-au cantonat în tipare vechi, nu au avut posibilitatea să țină jurnale în care să scrie despre obsesiile, experiențele traumatizante, preferințele și fragilitățile lor. În spatele tejghelelor au lucrat cu râvnă, uneori cu gândul la bisericile lor din Kayseri sau Diyarbakır și tocmai de aceea se cuvine acum, în alt secol, să-i aducem în față, să amintim reușitele lor, dar și umilința de a fi acceptat în anumite cazuri să muncească ca vânzători în propriile magazine pe care le-au renovat uneori pe cheltuiala lor pentru ca atmosfera să nu fie ternă, insipidă și să-și asigure loialitatea clienților.

Mai există suficiente lucruri de mare finețe de spus, de arătat, de scris despre căutările, ezitările și evoluțiile lor. Memoria, nu e doar de privit ca un simplu, mic și ticsit depozit de amintiri, e înzestrată aidoma unui laborator cu multe instrumente. Față de trecut, luând distanța cuvenită, există privilegiul imaginii de ansamblu, cea în care chiar și vehemenții detractori sunt nevoiți să spună ceva adevăruri. Unele imobile din Botoșani, București, Constanța, Craiova, Galați, Iași sau Suceava care au schimbat mai mulți proprietari, au fost reabilitate sunt cunoscute în prezent de toată lumea, purtând numele armenilor în proprietatea cărora s-au aflat la început. Povești despre cei puțin negricioși și cu nas proeminent care au făcut și au dres,  au avut moșii și fabrici, case făloase și magazine sunt deja cunoscute. Negustorii armeni au avut un statut social impresionant, au făcut parte din lumea bună, nu au trăit departe de cultura înaltă. Volubili, demni de atenție și respect, cu un comportament admirabil nu au trecut neobservați. Nu le-a fost pe plac divertismentul lejer, nu s-au mulțumit cu puțin, au optat pentru lucrurile multistratificate. Supărător de multe denumiri s-au schimbat, Strada Armenească a rămas în numeroase localități, e drept, fără negustorii ei, vestiți, sobri care știau atât de bine să atragă clientela. Produsele lor, de la covoare manuale, mătăsuri, stofe, catifea, albituri, încălțăminte până la cafea, rahat și zaharicale au adus confortul și bucuria în casele cumpărătorilor. Dimensiunea antreprenorială în viața lor a fost esențială.

Lângă valuri de organza și mătase mi-o imaginez adesea pe Nectar la mașina Singer, în București, pentru a coase entuziasmată, fie o rochie vaporoasă, fie o haină din stofă englezească. Eleganța simplă, reținută, discretă, departe de lucrurile scandaloase, finețea și firescul i-au fost mereu proprii. Încredere apriorică în Margosienii cu mintea deschisă, cu atitudine modestă, cu idei proaspete au avut clienții și la Constanța. În spatele datelor istorice sunt povești care pot readuce în atenție destinele celor care s-au născut cu mai bine de un secol în urmă, cu felul lor de a fi, cu ideile fixe de a face negoț, cu obiceiurile aduse din lumea orientală.

 Modul cum ne raportăm la adevăr este semnificativ și în condiții istorice extreme. Acum când interesul publicului pentru viețile private este mare, imaginea lor nu poate fi diluată, minimizată sau transformată într-un construct mediatic.

Dacă mă aflu în Lamezia Terme, în drum spre Camini sau în Fuerteventura sau la Napoli, pe drum spre Amalfi, nu sunt nepăsătoare, întreb apăsat dacă în zonă sunt ceva armeni. În sudul Italiei, nu prea, nici în Canare, dar în rest prin Europa și Americi, berechet. Fie că e vorba de proprietari de galerii de artă, magazine, restaurante, hoteluri ei și-au pus numele pe bannere, pe unde s-a putut, pe fața imobilelor, la intrare, pentru a spune răspicat cine sunt. Vorbesc uneori obositor de mult despre trecut, despre familiile lor, extinzând unele aspecte, concentrând altele. Pentru ei care cred neabătut în importanța adevărului trecutul nu e un bagaj de lăsat cu ușurință la cală sau o cocardă de purtat la festivități. Bieți emigranți vulnerabili, bunicii și străbunicii lor, trăitori o vreme între confuzie și speranță, au căutat cu răbdare să netezească drumul urmașilor. Din prima au priceput că erudiția poate fi o armă puternică.

Sunt emoționată și bucuroasă când la festivaluri prezint costumele realizate de designerii de la Centrul Cultural Teryan din Erevan. Ținutele acestea conțin simboluri pe care uneori le folosea și Nectar cu peste jumătate de secol în urmă. Gândurile mele merg adesea spre cei din familie care au croit și cusut mult, fără tipare și modele, doar cu puterea minții. Fără să pară hilar fac și eu asta uneori și chiar mă încumet să port ce am lucrat, anume pentru a le cinsti memoria.

 Istoriile lor sunt de o actualitate dureroasă, mai ales acum când migrația este o provocare pentru guvernele occidentale. În lume nu trebuie să rămână lucruri nespuse despre cei care au căutat perfecțiunea în orice întreprindere, câștigându-și un renume și datorită sobrietății. Deși au avut pierderi ireparabile, au știut că binele se încăpățânează să supraviețuiască. În cazul lor a fost nevoie de tot arsenalul care se pune de obicei la bătaie pentru a câștiga. În aceste vremuri în care avem tendința să facem topuri, să punem etichete, merită mulți dintre negustorii armeni filme biografice. Cu asemenea personaje iconice călătoriile în alte timpuri sunt posibile. Ei continuă să însemne enorm pentru familiile și comunitățile din care provin, deși au plecat demult să se odihnească în alte lumi, după atâta zbucium, trudă, griji.               

 Andreea BARBU

by Andreea Barbu