Arhiepiscopia Armeana

Întâmpinarea Domnului / DEARĂNTARACI

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Întâmpinarea Domnului este una dintre sărbătorile fixe ale Bisericii Apostolice Ortodoxe Armene și se sărbătorește la patruzeci de zile după Crăciun, pe data de 14 februarie. Întâmpinarea Domnului înseamnă „Venirea înaintea Domnului” sau „Ieșirea Înaintea Domnului” iar mesajul acesteia este chemarea de ieșire înaintea Domnului. Așa cum Hristos s-a plecat din ceruri și a venit înspre noi întru mântuirea noastră, așa și noi trebuie să mergem în întâmpinarea Lui.

După patruzeci de zile de la nașterea lui Hristos, conform legii evreiești de curățare a mamelor și noilor născuți, Iosif și Maria au plecat la Ierusalim pentru a-L duce la Templu pe Hristos (Luca 2:22). Conform legii lui Moise, după naștere, mamele erau considerate a nu fi curate pentru o perioadă de timp. Dacă noul născut era băiat, perioada de necurățenie era de 40 de zile, dacă era fată, de 80 de zile. Odată aceste perioade trecute, părinții noului născut mergeau la Templu ducând cu ei un miel de un an, pentru arderile de tot, și o pereche de porumbei sau turturele, pentru ispășirea păcatelor. Familiile sărace, așa cum era și familia lui Iisus, puteau să jertfească la templu doar o pereche de porumbei sau turturele, una dintre ele pentru arderile de tot, cealaltă pentru ispășirea păcatelor. (Lev. 12)

Pentru Maria și Iisus, prezentarea la Templu era în exclusivitate doar un gest de respectare a legii deoarece ei nu erau supuși Legii. În cazul Sfintei Născătoare de Dumnezeu, această Lege nu avea sens datorită faptului că Iisus a coborât în pântecele mamei Sale prin mijlocirea Duhului Sfânt. Pentru Sfânta Fecioară nu exista necesitatea respectării legii purificării, așa cum era necesară pentru femeile obișnuite. Iisus a mers la Templu conform Legii instaurate de El însuși, pentru a dovedi prin acest gest omenitatea Sa.

Conform sfintelor tradiții, pe când Maria și Iisus se apropiau de Templu pe poarta de răsărit a Ierusalimului care era închisă după porunca lui Dumnezeu, această poartă s-a deschis singură cu mare zgomot. Conform profeției lui Ezechiel, care trăise șase secole înainte de Hristos: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă. Cât priveşte pe rege, el se va aşeza acolo, ca să mănânce pâine înaintea Domnului; pe calea porţii va intra şi pe aceeaşi cale va ieşi”. (Iezech. 44:2-3). Auzind acest zgomot, locuitorii Ierusalimului purtând torțe s-au grăbit să-L vadă pe cel adus la templu, spunându-și unul altuia: „Domnul a trecut prin această poarta” și, ajungând acolo, l-au văzut pe pruncul Iisus împreună cu părinții săi. Când aceștia au intrat în templu, înaintea lor a ieșit un bătrân, Simeon. Evanghelia mărturisește despre el că era credincios și cu frică de Dumnezeu (Luca 2:25). Conform tradiției, el făcuse parte din grupul celor 72 de traducători care, din porunca regelui egiptean Ptolemeu al II-lea (285-247 î.e.n), au tradus în Alexandria Pentateuhul și celelalte cărți ale Vechiului Testament din ebraică în greacă. Datorită numărului traducătorilor, această traducere este cunoscută sub numele „Septuaginta”.

În timpul traducerii Vechiului Testament, se spune că Simeon, atunci când a întâlnit profeția lui Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel.”, plin de îndoială, deoarece nimeni credea acest lucru, a șters această propoziție. A doua zi, după ce în somn l-a frământat acest lucru, a observat că propoziția ștearsă de el se regăsea în același loc, scrisă cu litere de aur. Simeon a dat slavă lui Dumnezeu și îi fericea pe aceia care îl vor vedea pe acel prunc și îl vor ține în brațe. Văzând această dorință arzătoare, Sfântul Duh îi promite că nu va vedea moartea până când nu îl va vedea pe Unsul lui Dumnezeu. Precum sfinții apostoli, bătrânul Simeon se face vrednic de fericirea despre care Domnul zice: „Dar fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud. Căci adevărat grăiesc vouă că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit.” (Matei 13:16-17). La momentul întâmpinării lui Iisus, după cele socotite de sfinții părinți, bătrânul Simeon avea vârsta de 344 de ani. Văzându-l pe Hristos la Templu, Simeon îi dă slavă lui Dumnezeu și se roagă, spunând: „Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, Pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.” Și, continuă spunându-i Sfintei Fecioare: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” (Luca: 29-35). În aceste versete se face referire și la cele ce vor veni, la cele ce se vor întâmpla pe cruce. Prin profeția lui Simeon se face cunoscut Hristos ca Mântuitor și Lumină a lumii nu numai evreilor, ci tuturor popoarelor păgâne.

În Evanghelia după Luca este amintit și profetița Ana, o văduvă credincioasă în vârstă de 84 de ani, care își petrecea tot timpul în Templu în post și rugăciune. Văzându-L pe pruncul Iisus, îi dă și ea slavă lui Dumnezeu și vorbește cu cei prezenți acolo despre El. Astfel, din exegeza sfinților părinți, Simeon și Ana reprezintă toată omenirea Vechiului Testament ieșită înaintea Domnului.

Obiceiul de a duce pruncii de patruzeci de zile la Templu și dăruire a acestora lui Dumnezeu, a prins un nou sens și s-a păstrat și la creștini. Fiecare familie care are un nou născut, la patruzeci de zile îl aduce la biserică unse se săvârșește o slujbă de îmbisericire rânduită de părinții Bisericii.

Focul de Întâmpinarea Domnului

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului este una dintre acele sărbători în care, credincioșii, după ieșirea din biserică, petrec prin obiceiuri și festivități proprii. Obiceiuri numeroase și tradiții din Vechiul Testament și epoca precreștină, s-au transformat prin venirea lui Hristos în lume luând înțelesuri creștinești. Unul dintre aceste obiceiuri este focul din ziua sărbătorii Întâmpinarea Domnului. Acesta este un obicei care ne-a parvenit din cele mai vechi timpuri. Popoarele din vechime dădeau o foarte mare importanță focului, atribuindu-i puteri purificatoare. După obiceiul creștinesc, în seara de ajun a acestei sărbători, se aprinde focul în curtea bisericii și în curțile caselor credincioșilor. Peste foc sar noii căsătoriți, precum și rudele acestora și vecinii. Se credea că săritul peste foc îndepărtează boala, ghinionul și toate celelalte lucruri rele.

Totuși, focul sărbătorii Întâmpinarea Domnului are și alt înțeles. În primul rând, așa cum explică Krikor Datevați, aprinderea făcliilor simbolizează ieșirea locuitorilor din Ierusalim înaintea lui Hristos cel în vârstă de patruzeci de zile cu făclii și torțe aprinse, obicei după care creștinii aprind lumânări și candele în ziua acestei sărbători. Dacă în perioada păgână aprinderea focului, săritul peste el și obiceiul popular al dansului în jurul său făceau parte din ritualul de venerare a focului ca Dumnezeu, în perioada creștină, aceste manifestări dau focului calitatea de creația a lui Dumnezeu, este închinat lui Dumnezeu Care a spus:„ Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12:49). Dacă păgânii onorau focul ca pe Dumnezeu, creștinii îl închină lui Dumnezeu ca pe o unealtă a lui Hristos, punându-l în slujba Acestuia. Săritul și călcatul în foc arată ca acesta nu este un dumnezeu, ci Acela este Dumnezeu care a venit la patruzeci de zile în Templu și care va veni a doua oară în lume, având focul înaintea Sa.

Conform Bibliei, focul are calitatea de a curăța, sfinți și a da putere. Acesta este privit ca pe o calitate a Sfântului Duh și simbolizează prezența lui Dumnezeu. Acesta are de asemenea, puteri distructive și punitive, așa cum, spre exemplu, Profetul Ilie a coborât foc din cer pentru a-i pierde pe soldații care veniseră să-l prindă (IV Regi 1:1-11). De asemenea, este profețit ca judecata cea de apoi a lumii se va săvârși prin foc. Prin urmare, focul din timpul sărbătorii Întâmpinarea Domnului, a intrat între obiceiurile Bisericii Armene probabil avându-se în vedere însemnătatea biblică a acestuia.

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului este o invitație adresată tuturor de ieșire înaintea Domnului. Aceasta este manifestarea supremă dăruită de Dumnezeu omului depărat de la El. Hristos ni se adresează în fiecare clipă: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.”. pasul următor ne aparține. Fiecare dintre noi trebuie să auzim glasul Domnului, deoarece cel ce merge după El ca avea parte de lumina vieții: „cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”. Hristos a venit în lume ca Lumină, noi am crezut Luminii și am devenit fii ai Luminii. Stârnind focul, cerem de la El focul iubirii Sale pentru ca acesta să ne curețe de păcate și să ne lumineze mintea și sufletul.

Bucate tradiţionale de Dearăntaraci

            În cele mai vechi timpuri, focul era aprins în principal din spice de grâu. În timp ce tinerii aprindeau focul, femeile aduceau pe o tavă preparatele festive de Dearăntaraci: făina din grâu copt, stafide, boabe de grâu copt, nuci, nâut prăjit. O parte erau împărţite, iar cealaltă parte era adusă la petrecerea de seară.

În acea zi, socrii îşi făceau vizite reciproce. Familiile fiilor logodiţi de curând vizitau casele viitoarelor mirese, iar familiile tinerilor proaspăt căsătoriţi era vizitate de rudele miresei, care aduceau cadouri, nuci, stafide, boabe de grâu si de cânepă coapte (aghandz) şi bile din faină de grâu copt cu miere (pokhindz).

O bună parte din bucatele tradiţionale de Dearăntaraci sau Trndez care erau preparate în trecut sunt păstrate şi în zilele noastre.

Pe vremuri, de Trndez erai servit cu faină de grâu copt cu miere, fructe uscate, halva, boabe de grâu copt, harisa. Cele mai multe feluri de mâncare s-au păstrat în mare parte în zonele rurale.

Obiceiuri şi tradiţii naţionale uitate ale sărbătorii Dearăntaraci

În antichitate, existau obiceiuri şi tradiţii asociate acestei sărbători, care acum însă sunt aproape uitate.

Cea mai cunoscută tradiţie este ritualul focului care începe după slujba din seară zilei de 13 februarie. În zonele de pădure, focul de sărbătoare era făcut în principal din lemne, iar zonele neîmpădurite din paie şi diverşi spini. Focurile se făceau în curţile bisericilor, caselor, în dreptul străzilor, câmpurilor şi grădinilor. Focul era aprins mai întâi de preot, apoi de tineri.

În Julfa Veche, de exemplu, se făceau căpiţe de spini în curtea bisericii. În timpul ceremoniei, tinerii stăteau în faţa căpiţei cu lumânări aprinse în mâini. Când preotul spunea porunca, aprindea întâi el căpiţa cu lumânarea, urmând ca tinerii căsătoriţi să o aprindă şi ei.

Tinerii se întorceau acasă cu lumânări aprinse, unde erau deja pregătite căpiţe mici, pe care le aprindeau cu acele lumânări. Fiecare casă avea câte o căpiţă mică de fân pregătită, fără exepţie. Tinerii săreau peste căpiţa aprinsă.

În Ecimiadzin, de exemplu, una din familiile în care se afla o tânără mireasă, invita fetele şi miresele din satele din jur, pentru a sărbători Trndez împreună.

În satele din regiunea Ghazakh, căpiţa era aprinsă doar lângă biserică. Dreptul de aprinde focul era acordat şi acolo proaspeţilor căsătoriţi, după care oricine putea continua.  Înclinarea fumului era un semn al fertilităţii. Când flacăra se micşora, începeau să sară peste foc.

Apoi luau o bucată de lemn pe jumătate arsă din căpiţă, o duceau acasă şi o păstrau într-un loc sigur sau o puneau în cuibarele găinilor, astfel încăt acestea să facă cât mai multe ouă. O bucată mai mică era pusă în khash (fel de mâncare tradiţional), astfel încât pâinea să fie din belşug.

Acelaşi obicei era prezent şi în Armenia Vestică, Cilicia şi în Constantinopol.

Tinerilor căsătoriţi li se ofereau daruri simbolice, al căror scop era să încurajeze întemeierea unei familii. Femeile din familie obişnuiau să meargă cu daruri pentru a-i invita pe cei proaspăt căsătoriţi la sărbătoarea Dearăntaraciului. Cadourile oferite tinerilor căsătoriţi erau cunoscute şi sub numele de ,,khoncea,,.

Un alt obicei râspăndit era acela de a oferi o zestre modestă (batistă, batic, pălărie etc.) în special mireselor proaspăt căsătorite. Zestrea era oferită de către una dintre cele mai influente femei ale comunităţii. Aceasta din urmă prezenta zestrea la casa mirelui, precum şi cadourile pentru fiecare membru al familiei mirelui. Socrii, la rândul lor, le ofereau cadouri celor care aduceau zestrea.

Până în anii 30, aceste obiceiuri tradiţionale de Dearăntaraci s-au fost păstrate în totalitate: masa festivă, vizitele reciproce şi cadourile oferite rudelor cu ocazia căsătoriilor tinerilor din familie, tradiţia zestrei şi în special ceremoniile legate de ritualul focului, menite să aducă recoltă abundentă, fertilitate şi fericire personală.

Prin grija Sanctității Sale, Karekin al II-lea, Catolicosul și Patriarhul Suprem al Tuturor Armenilor,  ziua de 14 februarie când se sărbătorește Întâmpinarea Domnului, a fost declarată și ziua de binecuvântare a noilor căsătoriți, pentru ca noile familii, venind înaintea lui Dumnezeu, să primească lumina vieții pentru a nu cunoaște căderea în rău. În această zi, toate perechile de tineri căsătoriți vin la biserică și participă la Sfânta Liturghie, după care se săvârșește slujba specială de sfințire a lor.

Vă informăm că in Catedrala Arhiepiscopală Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil din București miercuri, 14 februarie, la ora 10:30, se va oficia Sf. Liturghie. Celelalte activități legate de această sărbătoare, și anume, binecuvântarea noilor căsătoriți și noilor botezați și aprinderea focului tradițional în curtea Catedralei vor fi efectuate duminică, pe data de 18 februarie, de către PS Episcop Datev Hagopian, Întâistătătorul Eparhiei Armene din România.

Biroul de presă al Arhiepiscopiei Armene din România

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *