Mihai Stepan Cazazian

LITERATURĂ | EMANUEL BARON KAPRI : Domnișoara de la Viena

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Partea a II-a din romanul inedit al familiei Kapri

Mihael traversă încet camera. Auzi vocea plăcută a străinei. Ea șezând în spatele unei lămpi de pe o masa, îi putu vedea numai fruntea încoronată de un păr blond închis în împletituri groase . „TATA!” exclamară fetele surprinse, când l-au văzut venind. S-au ridicat în grabă. „Ăsta-i tata”, explică Maria, cea mai mare, cu voce joasă.

Și Gabriele se ridică la apropierea lui Mihael. Își ajustă ușor părul, își trase jacheta până în talia îngustă. Își netezi cu ambele mâini dungile ample ale fustei lăsându-le apoi să cadă lejer. Mihael nu putu înregistra fiecare din aceste mișcări. Le resimți însă ca o expresie a unui rafinament superior. Un sentiment de jenă și de nesiguranță îl cuprinse; nu voia să pară neîndemânatic. Se gândi la cuvintele de salut, pe care le alesese mai devreme, dar ezită.

Spontan, Gabriele se îndreptă spre el și rosti într-un ton simplu: „Domnule Baron, doresc să mă prezint și să anunț oficial sosirea mea la postul meu. De asemenea, aș dori să-mi exprim imediat recunoștința pentru acordarea acestei poziții deosebite în casa dumneavoastră. Voi face tot ce-mi stă în puterile mele pentru a nu vă dezamăgi și pentru a justifica încrederea, pe care mi-ați acordat-o.

Vă salut călduros în casa mea, domnișoară von Ivicici”, a răspuns Michael. Cuvintele ei i se părură simple și modeste, „Vreau să vă simțiți bine aici, ca acasă, ca un membru al familiei noastre. Poate ar trebui ca eu să vă mulțumesc, că ați făcut drumul lung pentru a veni la noi. Cum v-a spus cu siguranță prietenul meu, doctorul militar Clemencici, este un loc singuratic, trist, puternic lovit de soartă – Șerbăuții noștri. Dar, nu-i așa, copii, cu toții vom face tot posibilul ca viața de aici să vă  fie plăcută, cel puțin suportabilă. În ceea ce privește încrederea mea, nu îmi sunteți străină. Prietenul meu mi-a scris atât de multe lucruri frumoase și bune despre dumneavoastră, încât mă simt foarte norocos, să știu că grija copiilor mei este în mâinile dumneavoastră. Nu am avut timp suficient și poate, ca bărbat, nu am avut înclinația să mă dedic fiicelor mele. Cu siguranță au fost lăsate să se descurce singure de prea mult timp de la trecerea în neființă a sărmanei lor mame. Rămân multe, cu siguranță multe, de recuperat.”

Pomenirea decedatei i-a întunecat din nou gândurile, care pentru o clipă își găsiseră drumul într-o lume mai vie. I se păru că vorbise prea mult și prea dezinvolt. Prin urmare, se opri scurt și întinse mâna Gabrielei. Cu un gest respectuos, subliniat de o ușoară reverență și de o plecăciune pronunțată a capului, Gabriele luă mâna oferită. Apoi, hotărâtă răspunse cu o căldură aproape solemnă: „Mulțumesc! Cuvintele dumneavoastră amabile îmi întăresc încrederea, că pot găsi aici un nou cămin. Vă rog de la început să nu vă adresați mie prea formal. Numiți-mă Gabriele, pur și simplu; aşa va fi mai ușor să mă simt parte al familiei dumneavoastră, așa cum m-ați invitat atât de amabil.”

În timp ce ea vorbea, Michael o privi în ochi. Îl întâlni o privire sigură de sine: ochi verzui, pupilele parcă înghesuite în cercul strâmt al irișilor. Ochi reci, pătrunzători, care nu se potriveau sunetului blând al vocii și căldurii sugestive a cuvintelor ei. Nesiguranța îl cuprinse din nou, de data aceasta din cauza suspiciunii. Pentru el, un crescător de animale experimentat, culoarea și expresia ochilor erau una dintre cele mai importante caracteristici ale dispozițiilor armonioase ale caracterului. Dacă ochii nu erau în armonie cu imaginea de ansamblu a individului, se recomanda prudență. Dar ideea de a aplica acest principiu unui om l-a stânjenit. Experiențele sale erau cu siguranță insuficiente pentru a justifica suspiciunea. De parcă i-ar fi făcut străinei o nedreptate, se simți obligat să fie deosebit de amabil. Prin urmare îi oferi Gabrielei brațul cu o politețe afabilă și o conduse la masă.

Desigur! Trebuie să facem așa cum doriți… domnișoară… Gabriele. Trebuie să recunosc sincer că mă rușinați puțin. Modul deschis în care, cum pot spune, luați inițiativa ne face pe toți să ne simțim familiari. Vă mulțumesc. Păstrați inițiativa. Noi suntem oameni de la țară nu prea abili. Da, suntem simpli cetățeni din cea mai îndepărtată provincie a marelui nostru imperiu, fără experiența marii lumi. Copiii mei vor avea multe de învățat de la dumneavoastră.”

În timp ce o acompania de-a lungul mesei până la locul ei, îşi regândi cuvintele. Oare nu-i acordase prea mult străinei și nu se înjosise el și dragul său Șerbăuți? Îşi luă locul în mijlocul laturii lungi a mesei între fiica cea mare și micuța Albine. Gabriele era așezată în fața lui între celelalte fete. La un semnal, Gheorghe a început să o servească pe Gabriele.

Stimate domnule Baron, sunteți prea amabil să-mi atribuiți merite, pe care mă voi strădui să le dobândesc în viitor. Dar sunt fericită să pot spera, că dorința mea de a nu fi percepută ca o străină se va împlini atât de curând. Totuși, mă tem că așteptați prea mult de la mine cerându-mi să iau inițiativa. Nu numai din cauza lipsei mele de experiență, ci și din cauza lipsei mele de cunoaștere a posibilităților și obiceiurilor locale. Mai presus de toate, însă, pentru că încă știu prea puțin despre dorințele și interesele dumneavoastră personale. Dar sper, că îmi veți acorda beneficiul de neprețuit al unei instruiri și îndrumări. De altfel, când pomeniți dragă domnule Baron, inițiativa mea, nu sunt deloc sigură că nu se ascunde o oarecare ironie în aceste cuvinte. V-am creat un inconvenient prin închirierea unei birje în gara din Dornești, în loc să aștept echipajul trimis să mă întâmpine. Doresc să-mi cer scuze, dar am socotit că telegrama trimisă în urmă cu două zile, s-ar fi putut pierde.

Dar domnișoară Gabriele! Nu pot deloc accepta această interpretarea a cuvintelor mele. Ar trebui mai degrabă să cer eu clemență pentru serviciile noastre poștale înapoiate. Nu puteați face nimic mai bun, decât să luați cât mai repede o birjă în loc să așteptați în gara neprietenoasă. Cât de neplăcut trebuie să fi fost să vă simiți abandonată după o călătorie atât de lungă și într-un mediu atât de necunoscut!

„Sunt încântată să aud, că teama mea că ați fi atribuit neplăcerea cauzată nerăbdării mele este nejustificată. În ceea ce privește impresiile mele la sosire pot spune că nu m-am simțit deloc pierduta. Dimpotrivă! Am fost bucuros surprinsă și mișcată când am constatat că oamenii în gară vorbeau ungurește și purtau un costum, care mi-a amintit viu cel de care aveam amintiri nostalgice din copilărie. Copilăria pe care am petrecut-o cu bunicii mei la țară în Ungaria, a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. În visele mele de fetiță am plâns adesea cu dor pentru patria pierdută.”

În fond Mihael era un om simplu. Educația sa generală se limita la puținul pe care l-au învățat diverși tutori. Nu fusese la școală și prin urmare nu a absolvit un examen public. Întrucât dorința sa de cunoaștere nu a fost stimulată printr-o instruire sistematică, el nu și-a lărgit orizonturile prin lectură, pe măsură ce se maturiza. Încă din tinerețe, s-a interesat numai pentru agricultură, în special creșterea animalelor. Și-a însușit suficiente cunoștințe teoretice în acest domeniu. Datorită înclinației și talentului sau unilateral a putut dobândi o bogată experiență practică. Nu e de mirare că timpul necesar pentru a organiza bine moșia sa, nu i-a permis să se îndepărteze mult. Prin urmare, cunoștea puțin lumea dincolo de granițele patriei sale bucovinene și chiar acest puțin se limita la vizite ocazionale la rudele sale în apropiata Moldova sau Galiția de Est.

Pe vremea când soția trăia ținuse o casă primitoare deschisă vecinilor de pe moșiile învecinate, precum și cunoștințelor din rândul funcționarilor publici și judecătorilor din orașele învecinate. Dar viața în societate nu-l încânta. Nu fuma, nu bea, evita jocurile de cărți și nu era versat în conversația mondenă, ceea ce regreta. Avea un singur subiect, în afară de meseria sa de agricultor, în care era bine informat și bucuros să-l împărtășească: istoria familiei și a Bucovinei. Mențiunea Gabrielei a propriilor amintiri din familie și interesul ei viu pentru mozaicul colorat al istoriei, populației și peisajului Bucovinei au deschis spiritul închis a lui Mihael și aproape l-au făcut vorbăreț.

Sunt încântat, domnișoară Gabriele, că pot răspunde la întrebarea despre originea și existența așezărilor maghiare în provincia noastră. Într-o anumită măsură se împletește cu istoria familiei mele. Chiar și momentul fondării lor aproape coincide cu acordarea nobilimii ereditare austriece străbunicului meu. Dar aș merge prea departe dacă aș vrea să intru acum în aceste conexiuni. Dacă sunteți interesată, aș vrea să vă povestesc în timp. Acuma pentru început doar ceea ce îi privește pe unguri.

După cum știți probabil, Bucovina a fost ocupată de trupele austriece în 1775 în baza unui acord cu Sublima Poartă. Acesta a fost făcut pentru a crea o legătură mai scurtă între nord-estul Transilvaniei și estul Galiției, care anterior căzuse în stăpânirea Austriei ca urmare a împărțirii Poloniei. Administrația militară numită de guvernul austriac a găsit în Bucovina o zonă pustie și depopulată ca urmare a războaielor, epidemiilor și administrației corupte. Una din primele măsuri a fost crearea de așezări de-a lungul drumului militar planificat și imediat început, care să nu ofere doar adăpost și sprijin trupelor care treceau, ci să servească și ca un exemplu de gestiune economică ordonată pentru populația locală. Cele cinci așezări maghiare din Bucovina își datorează existența acestor eforturi precum și măsurilor administrației imperiale de a crește populația și de a promova agricultura, industria și comerțul.”

Strămoșii maghiarilor noștri erau fără adăpost. Majoritatea erau fermieri transilvăneni, care nu voiau să se supună ordinului militar de frontieră al Mariei Tereziei. Au emigrat cu copii și vite în Moldova din apropiere. Printre ei se aflau și dezertori din armata imperială și cu siguranță și mulți alții pentru care pământul de acasă devenise prea fierbinte dintr-o vină sau alta. Cum au fost aduși acești oameni din mizeria lor în Bucovina pe baza unei amnistii imperiale generale este o istorie în sine.”

„De fapt, în iarna anului 1776, primele sute și ceva de familii au fost așezate pe moșia strămoșului nostru, și anume în Iacobești, și în apropiere în fostul sat Țibeni. Ei și-au numit noile sate Fogodisten și Istensegíts. Astăzi numărul maghiarilor din provincia noastră este de aproximativ zece mii de suflete. După cum dumneavoastră, domnișoară Gabriele, ați avut ocazia să constatați, ei și-au păstrat limba și obiceiurile vechi și sunt absolut devotați credinței lor romano-catolice – oameni cu frică de Dumnezeu, deși mândri și plini de viață.”

Familia mea a menținut totdeauna relații bune cu această comunitate. Moșia strămoșească a tatălui nostru, Negostina, care astăzi aparține fratelui meu, se învecinează cu comuna Hadikfalva/Dornești. Propria mea moșie Șerbăuți – Calafindești se învecinează cu comuna Istensegíts. Verilor mei îndepărtați de la Iacobești vel Fogodisten le place să se pozeze în patroni ai satelor maghiare. Nu trebui să vă surprindă când întâlniți un membru al familiei mele în timpul sărbătorilor bisericești din aceste comunități și auziți la o sărbătoare convivială muzica ceardaș.

Atâta timp cât soția mea, care era poloneză și prin urmare catolică era în viață, noi înșine nu puteam lipsi de la vreo slujba din Istensegíts.

Michael vorbise cu atâta entuziasm și uitare de sine într-un fel pe care fiicele sale nu-l auziseră niciodată. Ele nu-și cunoșteau tatăl în această postură. Cunoștințele prezentate și expresia sa vivace le-au surprins. În timp ce ochii Albinei plini de admirație urmăreau mișcările buzelor sale, cele mai mari îndrăzneau, doar din când în când, o privire timidă și ascunsă între ele.

Gabriele ascultase cu atenție, chiar cu expresia celui mai cald interes. Cu toate acestea, nu-i scăpase nici surpriza fetelor mai mari și nici umbrirea spiritului lui Mihael atunci când o pomenise pe soția sa. După cum fusese informată de către medicul Chirurg Clemenci, putu să interpreteze corect observațiile ei. Se simți întărită în încrederea ei, că nu va fi greu să dobândească o bază fermă în această familie. Se simțea cu mult superioară fetelor în ceea ce privește mintea, educația și aspectul fizic. Din prima clipă obținuse admirația lor respectuoasă. Acum credea că și tatăl, oricât de neabordabil și introvertit părea, nu va fi prea greu de câștigat. Trebuia să-i dobândească încrederea și să-i insufle încredere în sine.

Cât de frumos ați conturat istoria romantică a acestor așezări maghiare. Mi se pare un decor pentru o minunată poveste istorică, această legătură ciudată între un grup etnic strămutat departe de patria sa mamă și o familie aristocratică, care îi este străină în origine! Este prea frumos. Numele Hadikfalva îmi amintește, nu am uitat istoria, de președintele Consiliului de Război al Curții Imperiale, contele Hadik, care cu siguranță a contribuit mult la întemeierea acestei localități. Dar unde în lume găsești astfel de denumiri minunate de locuri ca Fogodisten și Istensegíts? Cât de emoționant exprimă ele devotamentul copilăresc față de Dumnezeu al primilor coloniști. „Salutăm pe Dumnezeu” și „Dumnezeu Ajută”! Voi fi recunoscătoare dacă voi putea profita de promisiunea dumneavoastră amabilă de a-mi comunica alte detalii din când în când.”

În timp ce vorbea, starea de spirit a Gabrielei se înălțase la un entuziasm plin de bucurie. Îi era dat să fie captivată de un subiect ridicat la întâmplare și să radieze propriile ei sentimente intense de zel și căldură. Aproape întotdeauna reuși să preia conducerea în conversații și să o păstreze necontestată. Nu uzurpa cuvântul. Avea puterea sugestivă de a-i face pe ceilalți să empatizeze, să gândească și să vorbească. Și acuma simți privirile tuturor asupra ei, în așteptare, afecțiune și admirație. Frica ei de a fi întâlnit oameni prea simpli, insensibili dispăruse.

„Mă surprinde doar”, spuse, luând un măr ca desert din tava de argint dintre ea și Mihael, „că medicul chirurg Clemenci, care cunoște bine simpatia mea pentru unguri, nu mi-a deschis perspectiva de a găsi aici o parte din patria pierdută. Sper să mai am parte de surprize atât de frumoase. Îmi plac surprizele! Nu poate fi vorba de a face vreun reproș prietenului nostru comun că el, marcat de meseria sa nu este prea comunicativ. Dar dacă mi-ar fi relevat și acest aspect mi-ar fi făcut și mai ușoară decizia de a veni aici. Am văzut deja multe lucruri, care mi se par foarte promițătoare.”

Ea își ridică privirea de la fructul pe jumătate decojit și se uitădeschis în ochii lui Michael, care erau îndreptați spre ea. „Îmi place tot ce este frumos: iubesc animalele de rasă, florile rare, fructele alese. Da – orice dă vieții de la țară o atmosferă de bunăstare cultivată. Echipajul minunat, care a venit să mă întâmpine, plantele ce decorează această încăpere și acest coș pitoresc cu fructe! Oh, mă pot considera norocoasă și foarte fericită că am venit aici!

Avea impresia că vorbele ei l-au impresionat pe Mihael. Acesta o observase atent. Trăsăturile ei păreau ciudate, dar pline de viață. Pomeții ușor proeminenți, nasul abia marcat, aproape bont, gura mică, cu buze fine. Conturul feței ei era în contrast cu chipurile slab conturate ale femeilor din cercul său. În timp ce pielea feței acestora avea tendința de a fi moale, la Gabriele acoperea strâns oasele faciale, sensibil nervoase, gata să reacționeze la fiecare impuls.

Când întâlni privirea Gabrielei, lumina rece și cercetătoare a ochilor ei l-a surprins din nou. Acum ochii păreau în conformitate cu trăsăturile ei. Erau ochi pătrunzători aşa cum nu le mai remarcase niciodată la o femeie. Dar și întreaga ei ființă, felul în care îşi exprima gândurile şi sentimentele fără sfială şi reținere era direct şi antrenant, dar nefeminin pentru că, după cum i se părea, neinhibate.

Fu afectat, când ea și-a exprimat așa puternic încântarea ei de a se afla în noile împrejurimi. Se simți inhibat, neputând face față temperamentului ei. Căuta în zadar cuvinte măsurate și în același timp fără reproș, care ar putea conduce conversația înapoi în canale mai formale. Tăcerea lui i se părea prea lungă și nepotrivită.

Deodată, îi văzu mâinile. Se mișcau lejer și liniștit, ținând fructul cu o grație naturală, Cu greu păreau să servească unui scop util, mai degrabă unui act ritual. Degetele lungi și înguste, alb pale, cu vârfuri trandafirii, mângâiau parcă pulpa fructului. Erau mâini, alungite și nobile, ca pe vechile imagini ale sfinților, și totuși pământești în carnalitatea lor delicată. Răcoarea lor era ademenitoare.

Domnișoară, poate astea sunt prime impresii … Trebuie să vă avertizez! Orășenii nu cunosc viața de la țară. Ei vad întâi toate cele ce își doresc: Aproape de natură, liniște rurală, oamenii prietenoși de la țară, păduri și câmpuri, însuflețite de animale pașnice. De câte ori am auzit asta! Sau, cum ați numit-o, o expresie nouă pentru mine, o atmosferă de bunăstare cultivată….

„Ați condiționat admirația dumneavoastră pentru natură de ceva specific: bine cultivată ! Dar știți și ce implică această cultivare ? Cât efort, câtă neliniște, speranță și dezamăgire cauzează grija pentru pământ, plante și animale? Frumusețea naturii, peisaj liniștit, oameni fericiți! Secetă sau grindină, dăunătorii și epidemiile, furtuni și focul! Omul este neputincios. Cum poate face față tuturor acestor forțe amenințătoare și de nestăpânit? Trebuie să fie resemnat sorții.

Se opri o clipă. I se păru că nu și-ar fi ales el însuși cuvintele, parcă nu era propria lui voce. Tocmai nu-i plăcuse la Gabriele exprimarea gândurilor și sentimentelor într-un mod dezinhibat. Așa că continuă să vorbească cu prudență.

La urma urmei, noi, oamenii de la țară, în ciuda tuturor, iubim această viață și nu am schimba-o cu alta. Și dumneavoastră sper că veți găsi satisfacție în aspectele frumoase ale vieții de la țară. Desigur, există puțină varietate. Cât de ușor poți deveni nostalgic în monotonie și singurătate.

Masa se terminase. Mâinile lui Gabriele erau ușor arcuite de ambele părți ale farfuriei. Degetul mijlociu al mâinii ei stângi frământa involuntar o firimitură de pâine într-o mișcare abia vizibilă. Capul ii era ușor plecat, parcă în semn de consimțământ.

Și acum”, spuse el, ridicându-se încet, „probabil că este timpul să ne odihnim puțin. Domnișoara Gabriele are toate motivele să fie ostenită. După o călătorie cu trenul prin aproape întregul imperiu și așteptarea în gară, apoi călătoria incomodă cu trăsura. Un somn lung îi va face bine. Tu, Marie…” se întoarse către cea mai mare dintre fiicele sale, „însoțește-o pe domnișoara Gabriele în camera ei. Vezi dacă totul este așa cum dorește. Și apoi să zicem, copii, că este suficient pentru azi.

Toată lumea se ridicase acum. Michael o sărută pe frunte pe Marie, care era lângă el, mângâia obrazul micuței Albine, care se uita la el somnoroasă dar totuși dezamăgită de acest sfârșit prea rapid al serii. Salută călduros celelalte fete. Apoi ezită pentru o clipă. Gabriele cu figura ei zveltă se ținea dreaptă. Capul ei, cu coroana de păr strălucind în lumina plină a lămpii suspendate, era puțin înclinat. I se păru că ochii ei îl întâlneau întrebător. Oare o ofensase terminând brusc conversația? Dar expresia ei era sfioasă, exprimând dispoziția de se conforma dorințelor sale.

Acum îi părea rău, că nu a dat curs deschideri ei prietenoase. Asta i-ar fi ușurat să-și găsească drumul în țara străină. Îşi aminti ce scrisese Julius despre viaţa ei în casa părinților. Cât de nefericită trebuie să fi fost această tânără. Îl cuprinse un sentiment cald de compasiune. Îi voia binele și dorea să-i exprime asta. Dar, când începu sa vorbească, își dădu seama, că dorește mai mult decât poate oferi „Și vă doresc, domnișoară Gabriele, o noapte bună și odihnitoare. Prima în casa noastră. Și vise frumoase. Fie ca ele să vă anunțe o viață fericită cu noi” Fără să aștepte un răspuns, părăsi camera poate puțin prea repede.

traducere din limba germană de Peter von Kapri și Corina Derla

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *