Bedros Horasangian

LITERATURĂ | BEDROS HORASANGIAN : Manolo, Picasso of shoes!

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Venise primăvara după o lungă așteptare. Era ca în paradis. Nimeni nu știe bine cum e pe acolo, dar se fac fel de fel de presupuneri. De bine, în general. Fereastra atelierului dădea spre curtea din spatele casei. Ascuns de ochii lumii, o gură de rai. Vorba vine, tot îi tragem cu raiul și iadul. Promisiuni, ispite sau amenințări. Trăim în fond fără ele, cum ne vine la îndemână. Câțiva pomi erau deja în floare. Vișinul de lângă magazia de lemne era cel mai frumos când înflorea. parcă erai în Japonia când înfloresc cireșii. Ăia care au flori așa frumoase nu produc fructe. Nu e nimic de mâncat, doar de admirat. Vișinul parcă lumina totul în jur. Mai era și un păr, un gutui – florile aveau petale mai mari, le țin minte și acum, ca și gutuii puși în fereastră – și un cais. Era și o cișmea care azi nu mai este. Închid ochii și văd totul ca în palmă. În fond caisul era un zarzăr pus de nu se știe cine – da, și un păr. Părul ăsta, bătrân deja când eram eu copil, era înfipt bine în pământ la stradă. Chiar lângă gard. Făcea pere mari, dar erau viermănoase. Cum se întâmplă, na, afară vopsit gardul, înăuntru leopardul. Eu am apucat vremurile alea, și cu turtă dulce, cu bigi-bigi, zahăr ars, acadele, și, desigur, Zidul Morții. De fumul de la grătare, ce să mai zic. De lanțuri, ei da, lanțurile, ce nebunie, bunica nu mă lăsa, ce mai țipa lumea când se învârteau alea. Dădeau din picioare cum dă lumea azi din gură. Era lumea mai bucuroasă de viață. Păi da.

La Moși, în Gura Oborului. Era bine și frumos. Parcă știam și ce e binele și ce este frumosul. Perele de la noi din curte erau tentația întregului cartier. O ispită de când începeau să capete formă și până cădeau pe jos, mâncate pe dinăuntru.

Din strada Toamnei până în Moșilor și din Palade, așa îi zicea la Bulevardul Dacia de azi, care pe vremurile când locuia și Mircea Eliade pe acolo cu prima nevastă, arăta altfel, până la Ardeleni, nu știu dacă știți Mahalaua Silvestru.

Bucureștiul de odinioară. E în centru, frumos, ce mai. Alte vremuri, alți oameni, nici de clienți nu duceam lipsă. Am poze de pe atunci. Era un fotograf, Garbis, la ăla mă duceam și eu. Și eu aveam atelierul tot pe Calea Moșilor, dar lucram și acasă. În colț la Făinari. Lângă blocul ăla mare negru și urât. Dacă vrei îți spun cum arăta toată Calea Moșilor dinainte de război. Casă cu casă. Din buza Oborului și până la Sfântul Gheorghe. Mi-a plăcut să casc gura în jurul meu, nu doar să fac încălțări. Să pricep, domnule, de ce venim pe lumea asta și, mai ales, de ce plecăm. Venim și plecăm, și gata. Îmi plăcea, ce mai. Dar asta nu împiedica pe copiii din cartier să se cațăre pe gard și să atace perele, oricât de viermănoase ar fi fost. Ieșea bunica la ei și țipa de se auzea până la Biserica Silvestru din capul străzii. Perele erau mari, noi eram mici.

Ce să zic. Ar fi și n-ar mai fi nimic de spus. Vorbim.

Ehe, una e să faci pantofi noi și cu totul altceva să repari. Cizmarul ori e artist, ori e un simplu cârpaci. Meseriași adevărați nu știu câți au fost, dar au rămas foarte puțini. Te rog să mă crezi. Dacă ar mai fi vreo două duzini, ce știu eu. Cârpaci se mai găsesc. S-au schimbat vremurile. Dar trebuie să ai și nițică viziune, așa, inspirație, când vrei să faci ceva bun și frumos. Rezistent. Chestii care să țină, nu treabă de mântuială. Mă înțelegi. Acum, deh, nu mai știe nimeni de treburile astea. Să simți o piele moale în mână și să o întinzi pe calapod! Sau o gleznă de femeie, când voiai să iei măsura și trăgeai conturul la laba piciorului, ce finețe are și natura asta umană. De comandă se face din ce în ce mai puțin. Totul e de gata, la serie. Mică, mare, dar de serie. Mie mi-a plăcut să fac unicate. N-am avut parte. Am lucrat puțin, apoi războaiele, la cooperativă am stat puțin, doar când am ieșit din pușcărie. M-au scuturat de cocoșei. Și acolo am avut de lucru. Cizmar, cizmar, dar mi-a plăcut să citesc. Calapod, ce cuvânt, cine mai știe azi de calapod. Sau de pingele, flecuri, blacheuri. Cuie de lemn, era un ciocan special pentru ele. Ehe, despre cizmari nu se mai vorbește. Nu mai pomenește nimeni de ei. Era o meserie ca lumea, nu de ici de colo, pentru oricine. Acum apeși pe buton sau coși cu mașina. Treaba făcută cu mână este cu totul altceva, da, nu se mai ocupă nimeni de treburi din astea. De scris despre ei, ce să mai vorbim, te apucă plânsul. Nu interesează pe nimeni un astfel de subiect. Aproape că nici nu mai există. Ce vremuri, când oamenii ăștia erau prețuiți cum se cuvine. Meseria, brățară de aur, ehe, fum deja. Amintiri. Acum e bine să ai tupeu. Să fii înfipt, obraznic, mincinos și, cel mai util, să n-ai caracter. Să nu ții la nimeni și la nimic. O să-ți meargă bine. Cu meseria însă e altceva. Trebuie să iubești ceea ce faci, să simți că pui o părticică din tine acolo. În ce faci cu mâna. Nu merge doar cu capul. Cere osteneală multă, nu doar imaginație. Că oi fi tu croitor, bucătar sau cizmar. O încălțare bună, frumoasă și comodă, face fericit pe oricine. Cui nu-i place să simtă picioarele că se odihnesc când merge sau că zboară când ar fi să danseze? Ce visuri frumoase, nu? Dar eu așa cred, o lume fără cizmari este mai săracă, ce mai. Meseriași. Meseriași adevărați. Să repare un toc, să pună un flec sau să schimbe talpa tocită. Era o artă, nu glumă. Tot ce faci cu mâna este o artă. Că e să gătești sau să coși, să dai la rindea sau cu coasa. Nu punem la socoteală pe cei care doar fac mare caz de lucrurile astea grave.

Mi-a adus ieri unul o revistă cu un articol despre un tip care face pantofi. Să mor io dacă am auzit de el vreo vorbă bună. L-am întrebat și pe nenea Tudose, îi mai bătrân decât mine, a apucat și pe Teodorescu, și pe Guban și pe Mociornița.

Manolo.

Hm. Poate o fi vreunul venit din Basarabia cu nume din astea rusești.

Nimic, nu știe nimic de el.

S-a schimbat lumea.

Noi ce mai căutăm, nu știu.

Bedros Horasangian

publicat în revista baabel.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *