Mihai Stepan Cazazian

LITERATURĂ | Un roman inedit al familiei Kapri

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Din sertar în spațiu virtual

Astăzi, 8 ianuarie 2024, se împlinesc 130 de ani de la nașterea lui EMANUEL BARON KAPRI.

Tatăl meu a fost un agricultor model, muzician și scriitor. A scris și un roman despre bunicul său Mihael. După moartea tatălui, romanul a fost găsit într-un sertar. Fiul meu Georg a făcut efortul să-l digitalizeze. Acuma ieșise din sertar și zăcea într-un fișier al laptopului meu, până când am vorbit cu Corina Derla. Înterprinzătoare ca totdeauna, a dat impulsul să-l publicăm! Dar unde? Dl. Cazazian, redactor-șef a revistei Ararat, deschis, a oferit această posibilitate.

Corina și cu mine l-am tradus din germană în română. Ne-au ajutat Dr. Răzvan Anghel, Horst Dengel, Alexander Mann, Dr. Rita Heinrich. Mulțumim mult.

Am păstrat stilul vechi potrivit unei lumi demult dispărute cu cutume, care astăzi ne surprind.

O epopee! Sperăm că împreună cu tata cititorii se vor bucura de această împlinire fericită.

Peter von Kapri

NELINIȘTE ÎN AMURG

Cu un zgomot prelung, pătrunzător, aripa grea a porții de fier, care închidea cripta, izbi cealaltă aripă. Ca și cum nu vroia să tulbure din nou liniștea pașnică a mausoleului, Mihael întoarse cu grijă cheia greoaie în marea broască. Tot preocupat de liniștea din mausoleu, păși încet către intrarea capelei. Privirea lui se rătăci peste grupurile dense de molizi, pini și chiparoși, care se înălțau peste zidurile înalte de piatră din jurul capelei. Aproape trei ani de când îi plantase – un decor fără anotimp și o umbră sumbră a locului de odihnă al iubitei sale soții.                                                

Cât timp trecuse fără ea și, totuși cu ea în fiecare zi!

Mihael se opri o clipă. Privi melancolic tufele de trandafiri, care încadrau drumul larg spre capelă. Erau cele mai frumoase soiuri, cele pe care ea le-a iubit în mod deosebit și altele pe care el însuși le-a ales știind că i-ar fi plăcut ei. Acum era toamnă. Tufele erau înțepenite, frunzele lor terne. Doar ici colo încolțise un mugur, fără putere să mai înflorească deplin.

În fața capelei Mihael privi scurt inscripția de sub marea cupolă înscrisă în limba latină în piatra cenușie:

Eu, Baron Mihael Kapri am construit această capelă în memoria iubitei mele soții, Apollonia în anul Domnului 1881.

În capelă sub bolta înalt arcuită razele amurgului luminau vitraliile geamurilor, lipindu-se de candelabrul auriu, care atârna nemișcat de cupolă. Mihael s-a îndreptat spre altar. Acolo, privirea fixată asupra icoanei Maicii Domnului, se opri, fără a se răstigni sau a se închina. Aici era sanctuarul soției.

Dar Sfânta Maria nu se înclina spre Mihael și nu-i lumina sufletul întristat. Și totuși, i-a apărut ca un nor rătăcitor fericit, departe spre albastrul profund al cerului: amintirea fericirii depline, îndemn înțelept … La ieșire, Michael se opri în fața ușii închise. Se răzgândi. Se urcă pas cu pas spre cor pe scara spiralată din fier forjat, care răsuna aspru. Pășind ca în vis, se îndreptă spre armoniu. Mâinile sale pipăiau de-a lungul suprafeței de lemn al instrumentului. Încet, parcă epuizat, se cufundă pe bancă, ridicând capacul sleit de puteri, în timp ce picioarele-i apăsau laborios pe pedale. Ușor, ca și cum ar fi îmbinat o țesătură fină, degetele îi lunecau pe clape.

Suferință, umilință, speranță, iubire – o melodie duioasă, îngăduitoare, strălucitoare și transfiguratoare însoțea calea potirului de sacrificiu acoperit cu voal, întru celebrarea misterului veșnic al credinței. Așa o auzise în copilărie când, cuprins de misterul Preaslăvitului, participând la serviciul religios gregorian alături de tatăl său. Apoi, din nou și din nou, în vremuri de bucurie, de încredere, de dezamăgire și de grea suferință. Acum era singura lui rugăciune fără cuvinte, în pustia singurătății. Lacrimi, – mâinile lunecau de pe clape.

Mihael ieși din curtea mausoleului. Soarele se stingea în amurg. Privi de-a lungul străzii prăfuite a satului bucovinean, către apus. Acolo strălucea lumina trandafirie a serii. Strada principală a satului se afla deja în adâncă  umbră. Încă o privire spre sud, de unde, răsfirați într-o succesiune prelungită, vitele și oamenii se întorceau acasă de la câmp.

Treceau încet: vacile domol, oile, înghesuite unele în altele, împiedicându-se nesigure prin praful drumului, care trase de boi sau cai, un plug, o grapă, încărcate pe căruță și deasupra saci pe jumătate umpluți, un balot de paie de porumb ori fân, o pereche de bostani galbeni strălucitori, aduși târziu acasă. În față, pe marginea căruței, stăteau bărbații, în spate, femeile și copiii.

Trecând, fiecare bărbat își ridica pălăria greoaie, ținând-o cu mâna pe genunchi, în timp ce animalele știind drumul, se îndreptau spre casele lor. Nici o mișcare, nici o privire nu dezvăluia, dacă această tăcută stimă era datorată locului sfânt sau domnului, care zăbovea în penumbra sa.

Mihael cunoștea pe fiecare om, numărul rudelor sale, starea proprietății sale, amploarea și situația ogoarelor sale. Pentru că, chiar dacă nu mai exista nici o obligație legală ca înainte, știa că erau legați de el. Era frumos să simtă că aveau nevoie de el. El le purta responsabilitatea părintească.

Când se întoarse spre poarta parcului conacului, care era larg deschisă, văzu o femeie, care părea să-l aștepte nerăbdătoare sub bradul de lângă poartă. Era doamna Woiczihovska, doamna responsabilă de poștă, care locuia fără chirie într-o casă de pe moșie. Era poloneză, văduva fostului director de poștă, al cărui post, o funcție, pe care de obicei o ocupa un bărbat, Mihael i-o asigurase, nu fără un anumit efort, la cererea soției sale. Cu copiii ajunși la maturitate, un băiat și o fată, trăia o existență fără griji, dar păstrase o fire plângăcioasă de pe vremea, când suferea din cauza apucăturilor soțului ei bețiv. Mihael nu prea ii plăcea de ea, căci știa că spiona poșta și umbla mereu cu intrigi prin sat.

„Sper ca înaltul Domn poate să-mi scuze îndrăzneala cu bunătatea sa nemăsurată”, zise doamna Woiczihovska în poloneză, apropiindu-se de el „Acum mai bine de o oră, postașul a adus această telegramă, cu poșta obișnuită de la Brănești. Desigur foarte târziu. Știm că înaltul Domn nu trebuie deranjat la această oră. Așa că am îndrăznit să aștept aici pentru a repara pe cât posibil neglijența de neiertat a poștei, întârzierea…“

Deși într-un flux perfect și devotată limbii ei materne blânde, doamna Woiczihovska nu reuși să termine fraza. – Cu un gest nerăbdător și un „Te rog”, Michael îi luă hârtia din mână. – Era prea întuneric pentru a o citi. Enervat băgă telegrama în buzunarul hainei, știind că femeia îi cunoștea deja conținutul, deși nu avea voie.

Între timp, doamna Woiczihovska se concentrase pentru a ține un alt discurs de plângere: „Ce situație deplorabilă, că biroul nostru încă nu are linie telegrafică proprie. Ce sens au telegramele dacă vin ca niște simple scrisori? Și înaltul Domn chiar s-a oferit cu generozitate să contribuie la costuri. Dar administrația poștală din Cernăuți, ca întotdeauna, trage din timp și probabil nici măcar nu are bunăvoință. Nu ar fi stimatul Domn încă o dată dispus …” Din nou, nu fu capabilă să sfârșească. “Mulțumim. – Vom încerca tot posibilul. – Bună seara“, zise Mihael și se întoarse.

În timp ce se îndrepta încet prin parc spre conac, Mihael se simți cuprins de o neliniște profundă, pe care nu o mai simțise demult în viața sa uniformă din ultimii ani. De ce această telegramă a trebuit să-i tulbure ritualul său de seară de loialitate și dragoste? Bănuia ce conținea telegrama. Simțea că ceva străin, neplăcut îi amenința lumea de vise, pe care o făurise și singurătatea sa prețuită. Din nou își puse întrebarea, dacă acest sacrificiu trebuia făcut copiilor săi, reputației familiei sale, pentru a nu fi privit ca un excentric egoist… Dar totul era hotărât și acuma telegrama confirma că era irevocabil.

De pe terasa deja învăluită în  întuneric vocile zglobii ale fetelor răsunau în poloneză ca un salut de seară. Cum l-a zărit o ființă mică, drăgălașă coborî în grabă treptele spre el. Încet și greoi, Mihael mângâia capul micuței în timp ce ea se cuibărea lângă el. Apoi, rătăcit în gânduri, îi lăsă mâna lui, pe care ea o cuprinse plină de tandrețe cu ambele ei mânuțe. Avea voie să-l însoțească, știa că asta era dreptul ei incontestabil. Și chiar putea să șadă la picioarele lui, când el primea seara raportul personalului său administrativ.

La colțul casei Mihael se întoarse la dreapta. Uitase de fetiță. Mergea de-a lungul zidului fără a ține seamă de copil. Micuța trebui să-i lase mâna, urmându-l în întuneric ca un cățeluș docil. După câțiva pași ajunseră la așa numita terasă elvețiană din aripa de nord, spre partea curții. O uşă dublă înaltă ducea spre interiorul casei într-un spațiu, care servea drept birou administrativ al domeniului. Aici, seară de seară și an de an, Mihael primea rapoartele personalului, pe vreme bună pe terasă, altminteri într-un birou.

În afară de administrator și contabil, tot personalul de supraveghere trebuia să participe la aceste ședințe, dacă nu era împiedicat de serviciul la grajd sau de pază. Michael nu cerea aceste rapoarte pentru a fi pus la curent cu starea lucrărilor. El era un agricultor dedicat profesiei sale, care era mereu prezent pe teren, mai ales acolo unde apăreau probleme, care impuneau măsuri deosebite. Rareori intervenea direct în procesul muncii. Nu admonesta sau chiar dojenea. Mai degrabă discuta cu cei implicați despre ceea ce era necesar în aceste ședințe și apoi dădea instrucțiuni întregului personal într-un fel bine gândit spre folos și încurajare.

Când Mihael și fetița apărură la colțul terasei, murmurul oamenilor, care așteptau în grupuri răsfirate, a amuțit. Oamenii s-au dat puțin înapoi, ridicându-și pălăriile, făcând o plecăciune. Majoritatea erau oameni din sat, cămășile lor de in și cojoacele de blană nu prea reieșeau în lumina pe jumătate pierdută a unei lămpi cu petrol. Mihael răspunse cu o voce joasă salutului lor tăcut în ruteană. Micuța trecea în fugă, ici și colo, mângâind stemele ovale de alamă, pe care paznicii le purtau pe curelele largi de piele ale genților de serviciu.

În spatele mesei lungi, pe care erau deschise registre greoaie de contabilitate, se ridicaseră administratorul, un bărbat înalt, cu umeri lați, de vreo cincizeci de ani și contabilul, un om cu piept îngust, de tip evreiesc. În timp ce Michael desfășura telegrama sub abajurul lămpii, amândoi priviră, cu discreția cuvenită, împrejur.

„Viena 11 octombrie: Sosesc cu trenul expres după-amiaza, treisprezece octombrie la Dornești. Ivicici”

Sprâncenele lui Mihael se ridicară în timp ce se adânceau cele două riduri deasupra nasului. – De ce această grabă fără rost? – Corespondența, care a dus în cele din urmă la angajare, a durat luni de zile. Nu ar fi fost mai potrivită o comunicare în timp util, prin postă, pentru a anunța oficial sosirea, decât această telegramă fulger?!

Absent, scoase ceasul mare de aur, un cadou de nuntă al părinților săi, pe care îl purta mai degrabă din fidelitate, decât ca un instrument de severă amintire a timpului. Apăsând ușor, capacul ceasului se deschise. Dar știa deja că trenul expres de la Viena sosise la Dornești înainte de căderea serii și că domnișoara von Ivicici aștepta în gară derutată de peste o oră. Acest gând îl stânjenea. Se simți vinovat pentru această primire neprietenoasă a viitoarei guvernante a fiicelor sale.

Mihael păși spre marginea terasei. Cu o voce abia ridicată, grăi în întuneric: „Hanus, luați trăsura albastră cât mai repede. Ivan să conducă și să ia un om cu el pentru bagaje. În Dornești, în gară, așteaptă o domnișoară, care a sosit cu trenul expres din Viena.”

Din întuneric ieși pe treapta cea mai de jos a scărilor un bărbat îmbrăcat într-o jachetă întunecată, pantaloni de călărie și cizme. Toată înfățișarea sa exprima încredere în sine și în același timp respect. Era de recunoscut imediat: un sergent al armatei austriece. Acum pensionar și în civil, supraveghetor al celei mai însemnate herghelii private din Bucovina, își etala în continuare cu mândrie virtuțile carierei sale militare. Ochii lui căutau privirea stăpânului. Exprimând disciplina militară, ciocni călcâiele împreună și rosti un noduros: — „La comandă domnule Baron.“

Michael urmări câteva clipe, pașii repezi și măsurați, care se îndreptau spre trăsură pe pietrișul din curte. Apoi luă locul obișnuit la balustrada terasei. Fiica lui îl aștepta acolo. Era așezată pe un taburet la picioarele fotoliului destinat lui. Ochii ei adânci, întunecați și curioși îi urmăriseră fiecare mișcare.

„Vă rog scuzați întârzierea”, spuse Mihael celor doi membri ai administrației, care acum își ocupaseră din nou locurile. „Putem începe.” Mai întâi, domnul Feigel, contabilul, citi în limba germană câteva date din jurnalul de afaceri. Buiucliu, administratorul, a chemat apoi pe șefii responsabili de grija animalelor. Au comparat cifrele populației animaliere, pe care le raportaseră ieri cu cele de azi. S-a discutat starea de sănătate și performanța animalelor de lucru, s-a înregistrat producția de lapte a efectivului de vaci, s-a notat numărul de oi acoperite și s-a înregistrat hrana dată sau suprafața de pășune necesară pentru fiecare specie de animal.

De data asta Mihael nu prea era concentrat asupra rapoartelor. Își sprijinise brațul stâng pe parapetul balustradei. Mâna dreaptă cădea ușor peste mânerul spătarului. Ghemuit la această mână era capul mic al fiicei sale, ale cărei bucle maronii reflectau ici colo lumina umbrită a lămpii. Mihael era în semi-obscuritate. Din grajduri, care se întindeau dincolo de curte în spatele unui grup dens de copaci, prin liniștea serii se auzea scârțâitul porții la deschidere, pufnitul cailor, vorbele liniștitoare ale oamenilor. La o comandă severă trăsura porni. Copitele cailor spulberau pietrișul. Trăsura se îndrepta spre poarta de nord a parcului. Lumina roșiatică a felinarelor pâlpâia în ornamentele argintii ale hamurilor. În spatele siluetelor rigide ale vizitiilor cupeul se scufunda într-o umbră profundă. Nu era ca atunci? O plecare grăbită în acea seară întunecată, când îl chemase pe doctor la patul de moarte al soției sale…?!

Între timp, raportul de seară progresase la înregistrarea și discutarea performanței muncii. Michael auzi rapoartele, dar i se păreau rătăcite cândva în timp. Își ridicase brațul stâng de pe balustradă și se îndrepta în fotoliu, fără a mișca mâna dreaptă, pe care simți obrazul cald al fiicei sale. Privirea sa dragăstoasă se opri pe părul castaniu al micuței. Un supraveghetor raporta acum, încet, pentru a fi înregistrate, numele și cantitățile de recoltă ale muncitorilor, cărora li se alocase a treia parte din recolta de porumb din ziua aceea; Michael abia îl auzea. Gândurile lui erau pline de afecțiune caldă pentru cel mai drag copil al său. De la moartea soției, aceasta era singura făptură, de la care primea tandrețe și căreia îi dădea mângâieri cu seriozitatea reținută a tatălui.

Toate sentimentele sale călduroase, de grijă iubitoare și de tandrețe le dăduse fără rezerve soției sale. Copiii i-au fost de fapt aproape doar prin grija neobosită și devotamentul nemărginit al mamei lor iubite. Când a murit,  el a rămas singur. Cele trei fiice mai mari îl cunoșteau doar ca pe soțul iubitor al mamei lor, tatăl serios și sever. Mai târziu s-au înstrăinat cu atât mai mult de el deoarece, cum i s-a părut, au uitat prea curând de mama lor răposată, în timp ce el și-a dedicat întreaga viață cultivării memoriei și venerării ei.

Doar cea mai tânără – micuța Albine – i-a rămas aproape. Nici șase ani nu împlinise, când mama ei a murit. Ea a fost cea mai lipsită de grija maternă și de tandrețe. Știa să obțină mici favoruri de la el. Și el era fericit să le dea, deoarece se simțea strâns legat prin ea – ultimul copil – de iubita soție. Dar totul se va schimba în curând! Această ultimă comunitate plină de viață se va dizolva. Michael simți un val fierbinte urcând vertiginos din inimă spre frunte și tâmple. Apoi se răsfiră în brațele sale ca un reflux fără putere.

Încercă să se concentreze iarăși pe discursul monoton al responsabililor economici. Deodată auzi un sunet îndepărtat, audibil doar pentru el. Peisajul și sunetele din împrejurimi îi erau la fel de familiare ca bătăile propriei inimi: Foarte încet, dar totuși perceptibil – clinchetul clopoțeilor. Sunetul părea să fi amuțit. Apoi reveni mai aproape, mai clar și mai pătrunzător. Probabil era o birjă pe drumul comunal de la Siret. Tocmai se oprise la cotitură, unde era ridicată crucea mare pe poteca de pe câmp. Și din nou mai repede pe panta ușoară a drumului. Sunetul clopoțeilor de la gâtul cailor, devenea din ce în ce mai distinct. Caii trecuseră la trap. Cotind pe pod, trăsura luă drumul, care ducea direct prin parc spre conac.

Doar Mihael remarcase mișcarea. Dar acum, că birja se apropria, atrase atenția tuturor. Oamenii se priveau nedumeriți: O birjă de la oraș, – la o oră atât de târzie?! Când  trăsura se opri în fața conacului, raportul a fost întrerupt. Michael rămase nemișcat. I se părea firesc ca administratorul și contabilul să se ridice, fără să aștepte instrucțiuni, și să coboare treptele terasei, pentru a arunca o privire și a raporta.

Albine adormise. Obrazul ei moale și cald era lipit de mâna lui dreaptă. Îi ridică ușor capul mic cu mâna stângă. Micuța, trezindu-se, îndrepta privirea spre el cu ochi sumbri și adormiți. Apoi, auzind zgomotul de afară, îşi părăsi în grabă tatăl și alergă la intrarea terasei, pentru a urmări evenimentul neașteptat.

Michael înțelese că domnișoara von Ivicici închiriase o birjă. Incidentul l-a nemulțumit, ca orice întreprindere neplănuită, care atrage atenție. Era conștient că persoana, care sosise pe neașteptate nu era direct de vină. Totuși nu putu să-și înăbușe un sentiment de supărare. I se părea că acțiunile ei anunțau o natură impulsivă, care nu se potrivea viitoarei însoțitoare și educatoare al fiicelor sale.

Mihail nu era nici nerăbdător, nici intolerant. Animale știa să le trateze cu înțelegere. Învățase să aștepte și să observe. Deci nu vroia să întâmpine imediat străina cu o amabilitate deosebită. Socoti că era mai bine să-i acorde timp ei și, probabil, și lui. Mai târziu se vor întâlni într-un mod mai liniștit. „Conduceți vă rog domnișoara la doamna Mathilde, care sigur a pregătit deja totul pentru cazare”, spuse administratorului. „Scuzați-mă față de domnișoară: mai trebuie să sfârșim ședința de seară.” Oamenii s-au adunat din nou. Acest eveniment scoase toată lumea din rutina zilnică. Contabilul Feigel părea deosebit de tulburat. Nu a putut rezista să arunce o privire rapidă și curioasă către stăpânul său. – Oare știa acesta cine a venit? Nu, nici el nu și-a imaginat așa o guvernantă! Era o doamnă adevărată din capitala imperială Viena. Exact ca în imaginile din revistele ilustrate. Și baronul? Nici măcar nu a considerat necesar să o salute personal! Ce-și închipuia boierul în felul lui rigid? El, Feigel, știa ce însemnă să trăiești aici în acest cuib izolat și sumbru. El însuși suporta cu greu al doilea an. Și era doar din Siret, orașul sărac din apropiere. Spera, să nu mai dureze mult.

Raportul de seară se accelera acum. Toți încercau să prezinte totul clar și pe scurt, astfel încât marele eveniment să poată fi discutat și interpretat în curând în drum spre casă. Michael a remarcat asta cu neplăcere. Nu-i plăcea să fie subiectul atenției și al discuțiilor oamenilor. Dar nu era doar asta. Mai mult graba de a ajunge la sfârșit, contrazicea nevoii sale de a frâna trecerea timpului. Simțea o schimbare neplăcuta și dorea sa fie reținută ceva, de parcă i-ar fi rămas doar această ultimă oră din propria viață.

Michael stătea în fața mesei de lucru acuma degajată și se uita la suprafața ei, crăpată în urma intemperiilor și a trecerii timpului. Degetele sale urmau fără țintă cercurile, buclele și unghiurile ornamentelor. Era oare posibil ca prietenul lui, Julius, acel om chibzuit și bine intenționat, să fi făcut o alegere greșită? Nimeni nu cunoștea așa de bine ca el modul de viață din acest conac izolat din Șerbăuți. Nimeni nu știa atât de bine cât prețuia Michael liniștea și singurătatea în urma pierderii de neînlocuit.

Din nou apăru în fața ochilor lui Mihael trăsura, care pornea în grabă spre Rădăuți. Simți și teama apăsătoare: Vor putea găsi doctorul imediat? Va fi disponibil? Călătoria spre și întoarcerea de la Rădăuți, unde Julius era staționat ca medic militar, dura de obicei cel puțin trei ore. Dar Julius era în fața casei în mai puțin de acest timp. Cum ar putea să mulțumească vreodată pe deplin acestui om pentru compasiunea și sacrificiile sale, pentru sprijinul său neîncetat în ultimele zile chinuitoare? Când Mihael trebui să realizeze separarea veșnică de soția lui iubită, copleșit de durere începu să plângă în deznădejde. Brațele puternice ale prietenului l-au cuprins, și i-au redat stăpânirea de sine.

O adiere făcu să pâlpâie flacăra lămpii cu petrol. Mihael ridică privirea. După câteva zvâcnituri flacăra s-a stins. Trebuia să accepte. Ce rost avea această ezitare și îndoială? Desigur Julius îl sfătuise bine, când a subliniat de mai multe ori, aproape cu reproș, că fetele nu mai puteau fi lăsate în voia sorţii. Ele vorbeau aproape numai poloneza, limba mamei lor. De asemenea, educația lor generală nu se potrivea cu statutul lor. Cea mai în vârstă era prea mare sau nu era suficient de flexibilă pentru a merge la pensionat. Și cea mai mică, delicata Albine, cu siguranță că nu trebuia să părăsească încă casa! Așa că, în cele din urmă s-a decis pentru angajarea unei guvernante și educatoare. Căutarea durase mult și acum rezultatul nu mai putea fi pus la îndoială.

Mihael traversa încet curtea. Gânditor, se îndrepta către intrarea principală a casei. Marile lămpi de perete ardeau în vestibul, un coridor larg și boltit care urma fațada casei. Nu ardea lumina de noapte redusă, ca de obicei. Coarnele puternice de cerb. care atârnau în grupuri dese deasupra lămpilor aruncau umbre confuze pe pereții înalți. Oaspeți în casă! De cât timp în urmă nu mai fuseră!

Pe Mihael îl deranja această iluminarea deosebită. I se părea prea solemnă. Avea sentimentul de parcă ar fi trebuit să apară într-o sală plină de oameni de lume, pretențioși. Nu-i plăcea mulțimea. Ceva străin era în casă! Gândul îl tulbura că viitorul lui și al fiicelor sale va depinde de felul în care o va întâmpina pentru prima oară pe domnișoara von Ivicici și de instrucțiunile, pe care i le va da.

Deschise ușile duble, care duceau printr-un vestibul către încăperile, pe care le ocupase cu soția. Trăise aici în izolare absolută de la moartea ei. Probabil că de ani de zile în afară de slujitorul său Gheorghe și de bătrâna menajeră Mathilde, nimeni nu pătrunse în aceste încăperi. Ca în fiecare seară, lampa strălucea cu o flacăra roșiatică în liniște pe comoda Biedermeier. Țilindrul de sticlă  mată estompa lumina, pe care o răspândea. Cea mai mare parte a camerei rămânea în semiobscuritate. Doar reflexele de pe suprafața albă a sobei de teracotă și o pată rotundă de lumină pe tavan, dădeau puțină viață și căldură. Aici Michael se simțea în siguranță, aici resimțea încrederea, pe care i-o dădea soția sa.

Se așeză la biroul fin structurat din fata ferestrei. Era biroul ei, la fel ca tot mobilierul din această cameră  – zestrea ei. Deodată a revăzut în fața ochilor scena veselă din acea zi însorită de iunie, la câteva luni după nunta lor. Un șir lung de căruțe, vioi colorate, intrase în curte. Panglici multicolore atârnau de hamuri și căpăstru. Toți oamenii în haine festive de sărbătoare… Imediat și-a dat seama că erau țărani din estul Galiției.

Bărbații cu pălării mici, rotunde, de paie, cojoace de blană fără mâneci, cămăși albe. Spre deosebire de bucovineni, purtau, ițari largi legați la glezne peste opinci. Femeile cu eșarfe albe pe cap și pe umeri, fetele cu panglici colorate în părul bogat, strâns împletit. Purtau și catrință, fusta de pânză țesută de casă, viu colorată, înfășurată pur și simplu în jurul șoldurilor.

Umbra acelui zâmbet a zburat peste faţa lui Mihael, cu care îşi urmase iubita soție în acel moment, când ea îşi dădu seama că erau oameni de pe moșia părinților ei. Cu o lipsă de reținere copilărească ea alergase spre ei, i-a îmbrățișat, și-a sărutat prietenii din copilărie, a râs și a plâns și a vrut să știe totul, despre casă, cum a fost, ce s-a întâmplat de atunci.

A durat ceva, până când unul din oameni, un supraveghetor în serviciul tatălui ei, a explicat scopul venirii lor. Erau în pelerinaj la Sfântul mucenic Ioan cel Nou din Suceava. Cei mai mulți dintre ei cu greu ar fi putut întreprinde această călătorie milostivă, dacă domnul lor nu ar fi știut să îmbine piosul cu un scop util. Promise o recompensă generoasă oricui ar transporta o parte din zestrea fiicei sale la Șerbăuți. Astfel, fără a fi nevoiți să facă cel mai mic ocol, au putut ajunge aproape de ținta lor. Au cerut să li se permită să predea obiectele aduse, conform listei. Așa ar putea ajunge la Suceava înainte de seară, ca să participe mâine dimineața la procesiunea, în care moaștele pline de har ale sfântului sunt purtate prin oraș. În grabă au descărcat, dar cu grija cuvenită. Din una din căruțe, a ieșit la iveală, dezvelit din paie și pături de lână, cea ce i-a făcut cea mai mare bucurie soției: un birou grațios construit, încrustat de mână de maestru.

Parcă trezindu-se Mihael privi în flacăra pâlpâitoare a lumânări. Fitilul ei se plecase spre marginea cerii, din care se revărsau picături strălucitoare ca niște lacrimi. Încet-încet se scurgeau de-a lungul trupului lumânării până când înțepeneau. Abia acum își aminti de intenția, care îl conduse la birou. Se ridică, scoase o grămadă de chei, alese o cheie și deschise sertarul biroului. Luă un pachet de scrisori dintr-unul din multele compartimente mici, trase scaunul și se așeză să citească.

„Dragă Mihael! În sfârșit cred că am găsit persoana, care pare ideală pentru a-ți instrui fiicele. Numele ei este Gabriele von Ivicici, fiica unui ofițer cunoscut în Armata Imperială. Are douăzeci și patru de ani. Este deținătoarea unei averi modeste, moștenite de la mama ei, ceea ce îi permite o oarecare independență materială. Până de curând a locuit la o familie prietenă de-a mea din Graz, care a primit-o după moartea tatălui ei în schimbul unei taxe moderate pentru masă și cazare.

Desigur că vei avea îndoieli, cum am avut și eu, privind tinerețea ei. Însă, după cum am putut constata prin cercetări detaliate la Graz și prin contact personal, este vorba de o excepție rară în ceea ce privește maturitatea, perspectiva vieții, educația și diversele talente. Experiențele triste din copilărie și tinerețe i-au oferit nefericitei prea timpuriu perspective asupra abisurilor vieții, pe care majoritatea oamenilor, dacă le descoperă, atunci la o vârstă mult mai înaintată.

Tatăl ei – un „bon vivant” nepăsător dar și un ofițer dovedit și curajos; mama ei – fiică răsfățată a unor părinți înstăriți, cu gust doar pentru haine elegante și relații sociale superficiale, au trăit cu temperamentele lor ușor inflamabile într-o căsnicie nearmonioasă. S-ar putea spune mai precis – zguduită de contradicții și certuri. Felul de viață a acestor doi oameni egoiști a dus la probleme materiale și a generat adesea dispute violente. Ar fi greu de judecat, care dintre cei doi a cauzat mai mult risipa unei zestre bogate: el, prin nechibzuință și pasiune nestăpânită pentru jocuri de noroc, sau ea, printr-o lipsă totală de căsnicie și printr-o risipă fără seamăn. După câțiva ani, zestrea fu irosită și căsătoria nu a putut fi menținută decât către exterior, prin contribuții repetate din partea părinților ei, iar mai târziu prin moștenire de la aceștia.

Într-o dimineață, aproape matură, Gabriele s-a trezit lângă mama ei moartă. Nefericita femeie s-a sinucis. Nu a lăsat niciun cuvânt de rămas bun, ci doar un ultim testament, în care și-a numit fiica moștenitoare universală și un prieten de familie ca administrator al activelor. Nimeni nu știa care a fost motivul imediat al acestui act. Se bănuia că femeia, care era în pragul bătrâneții, avuse o relație amoroasă nefericită. Cu toate acestea, se poate presupune că motive materiale au fost decisive pentru acest ultim pas tragic.

Averea ei se micșorase într-atâta, că nu îi mai putea susține stilul obișnuit de viață extravagant. Creditorii nerăbdători ai soțului insistau cu vehemență, ca datoriile sale acumulate din pierderile repetate din jocurile de noroc să fie achitate. Amenințau cu plângeri, care puteau duce la pensionarea anticipată, dacă nu chiar la pierderea onoarei și a rangului. Ușor putem să ne imaginăm intensitatea cu care el, ca orice jucător de noroc, orbit, încrezător în norocul său viitor, exercita presiuni asupra soției, să renunțe la ultimul creițar pentru a preveni catastrofa prin noi jocuri. Amenințarea separării conjugale și pierderea rezultantă a statutului social, precum și teama de o viață în sărăcie și izolare au fost cu siguranță perspective insuportabile, care au dus în cele din urmă la actul de disperare crud împotriva singurului copil.

Cred că trebuie să remarc că în final, prieteni și camarazi înstăriți din Ordinul Maria Tereza, au achitat datoriile lui von Ivicici. El fusese ales în acest ordin distins ca urmare a unui act de arme victorios, care fusese efectuat chiar împotriva ordinelor. Astfel că von Ivicici şi-a putut încheia cariera militară în rang de colonel cu onoare militară neatinsă, deși fără a i se fi încredințat comanda unui regiment. De atunci și până la moartea sa, a trăit, la fel ca mulți pensionari din armata noastră, în frumoasa capitală provincială Graz, a cărei atmosferă liniștită, strict burgheză nu oferea nicio posibilitate pentru patima lui pentru joc.

Dar nici acuma, deși nu era legat de obligații oficiale sau sociale, nu a acordat singurului său copil atenția necesară pentru dezvoltarea personalității și a educației sale. Costurile gospodăriei modeste erau suportate în comun. Von Ivicici considera ca de la sine înțeles că Gabriele, în ciuda tinereții și a studiilor ei sârguincioase, trebuia să se ocupe și de menaj. Cu toate acestea, tânăra femeie a demonstrat un extraordinar simț al datoriei și o perseverență rară în îngrijirea tatălui ei, de-a lungul unei boli de lungă durată, până la moartea sa.

În ciuda tuturor acestor condiții atât de nefavorabile pentru dezvoltarea caracterului și pregătirii ei intelectuale, domnișoara von Ivicici a devenit o persoană, care poate fi privită ca exemplu pentru importanța crucială a abilităților înnăscute în dezvoltarea individului. Cu o inteligență deosebită și un temperament plin de viață, dar deloc furtunos, ea a reușit să integreze fără teamă și critic experiențele ei triste de viață. Aceasta explică firea ei matură, serioasă, lipsită de amărăciune, dorința ei de a face plăcere altora și cu siguranță, străduința ei de recunoaștere. Cu asemenea însușiri este ușor să tratezi cu ea și fac compania ei foarte plăcută.

Printr-un efort perseverent și-a dezvoltat talentele într-un mod, care depășește cu mult media. Este o pianistă cu cunoștințe muzicale și o pregătire tehnică bună. În afară de limba germană colocvială, expresia ‘limbă maternă’ nu ar fi potrivită, întrucât tatăl ei era croat și mama ei maghiară, ea vorbește franceză și engleză, după cum mi s-a spus, cu o fluență și o pronunțare foarte bună, precum croată și maghiară suficient pentru uzul zilnic. Educația ei generală nu se limitează doar la cunoștințele unei eleve de la un liceu de fete, pe care l-a absolvit cu distincție la Graz, dar s-a extins ulterior prin studii private, în special în literatură și istoria artei.

Cu excepția anului trecut, aici la Viena, ca însoțitoare a soției unui diplomat englez, domnișoara von Ivicici nu a deținut încă un post. Nici nu este nevoită să-și caute unul, întrucât, după cum spuneam, are o mică avere. Veniturile acesteia ar fi suficiente pentru o viață independentă, deși modestă. Totuși, dorința ei de a îmbina un scop util cu dorința de a cunoaște țări și oameni, precum și desigur plăcerea de a trăi într-un mediu de bunăstare îngrijită, au condus-o la decizia de a căuta o familie, în care sa aibă funcția de însoțitoare sau educatoare.

Prin urmare ar accepta cu bucurie, oferta ta generoasă a unui salariu lunar de 50 de guldeni și o plată unică de 5.000 de guldeni după căsătoria celor trei fete mai mari, sau cel târziu după o durată de cinci ani petrecuți în familie. I-am descris situația din Șerbăuți și obiceiurile de viață din casa ta. Am subliniat că nu ții prea mult la contacte sociale sau de vecinătate. A răspuns, că poate suporta foarte bine singurătatea, dar nu vede cum intenția, de a căsători fiicele tale în curând ar putea fi îmbinată cu continuarea vieții voastre izolate.

Vei admite, dragă Mihael, că această obiecție nu este lipsită de logică. Având în vedere prietenia noastră, aș vrea să-ți comunic deschis, că modul de viață, pe care l-ai adoptat de la moartea venerabilei baronese.- nu numai din cauza fiicelor tale, dar – și aici îl voi lăsa pe doctor să vorbească…“

Michael puse scrisoarea pe masă. I se păru că a bătut cineva la ușă. Acum din nou. Cumva fără tragere de inimă, dându-și seama că întârziase, a lăsat slujitorul să intre. Gheorghe purta o livrea neagră, ținând mâinile cu mănuși albe pe cusăturile pantalonilor. La ce s-o fi gândit bătrânul? De obicei slujea în costumul tradițional. Lui Michael nu-i plăcea livreaua orășenească. Admitea ca acestea să fie purtată  doar la recepții formale. Prefera mult să-și vadă servitorul în costum național; în cămașa de in brodată, care ajungea până la genunchi, cu o curea largă de lână țesută în modele geometrice. Din nou Mihael fu cuprins de un sentiment de neliniște și aversiune. Formalitatea accentuată a recepției i se părea nepotrivită.

„Ce este Gheorghe?” a întrebat, surprins și aproape mustrând.

„Putem servi, domnule Baron?” răspunse nesigur Gheorghe, care observase nemulțumirea stăpânului, dar nu știa cum să o interpreteze. Apoi, într-o încercare de a-și asigura un complice pentru acest deranj, a adăugat șovăielnic: „Doamna Mathilde a spus că totul este gata, așa cum ordonase domnul Baron. Ar trebui să arunc o privire și să întreb dacă domnul Baron… mai are și alte ordine de dat“. — „E în regulă“, spuse Mihael, puțin înveselit de jena servitorului. „Dar cine ți-a dat instrucțiuni…?” Ochii lui au mustrat hainele lui Gheorghe.

„Doamna din Viena, – vă rog să mă iertați, domnule Baron, a fost și doamna Mathilde de părere… O doamnă ridicată… a spus domnul Feigel, o doamnă chiar nobilă… Vine din capitala imperială. . Haine fine, bagaje scumpe… Casa noastră este foarte respectată – domnule Baron – Nu am vrut să apărem  – vă rog să mă scuzați – mai prejos.”

„Așa e, Gheorghe, ai dreptate”, spuse Michael, și mai indulgent, „dar domnișoara nu a venit la noi ca oaspete. Va rămâne aici, să țină companie baroneselor și să o învețe pe micuța Albine. Prezența ei nu trebuie să afecteze obiceiurile noastre de aici. Dar repede acum, adu-mi un costum întunecat… Se poate servi.”

După scurt timp Gheorghe s-a întors cu un vas de alamă larg și un prosop. În timp ce Mihael își spăla mâinile, se gândi la descrierea apreciativă, aproape efuzivă, pe care o făcuse prietenul său domnișoarei von Ivicici. Acum regreta atitudinea sa rezervată și dezaprobarea atenției acordate noului venit. Cât de ușor ar putea fi interpretată greșit de către personal. Luând prosopul de pe brațul lui Gheorghe și frecându-și mâinile, rosti cu seriozitate accentuată: „Ascultă, Gheorghe! Domnișoarei, care a sosit astăzi, ar trebui să i se adreseze ‘stimată Domnișoară’ și să fie servită cu atenția și respectul cuvenit. Ea nu trebuie să se simtă străină, ar trebui să se simtă la noi…“, căuta cu ezitare expresia potrivită „ca o fiică a casei … Vei comunica celorlalți dorința mea. Sper să nu aflu nimic nefavorabil sau chiar să aud plângeri.”

Gheorghe, încurajat de schimbarea stării de spirit a stăpânului său, pe care îl însoțise de pe când era încă burlac, de la Negostina, locașul patern din apropiere, la Șerbăuți, a mai adăugat cu un zâmbet viclean: „Cu permisiunea Dumneavoastră, domnul Baron cunoaște proverbul nostru: Trei zile oaspete, apoi slujitor al casei”

Scurt timp după aceea, Mihael a intrat în grădina de iarnă, care era puternic iluminată de o lampă mare suspendată și de câteva lampadare pe credențe și mese. Era o încăpere mare, alungită, decorată cu plante verzi și flori în ghivece, care servea drept sufragerie pentru familie. Fu surprins că timpul așteptării nu părea să fie fost prea lung fiicelor sale. Nici măcar nu observaseră intrarea sa. Stăteau grupate în jurul unei măsuțe din colțul cel mai îndepărtat, ascultând cu întreaga atenție pe cea nou-venită.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *