BEDROS HORASANGIAN : Turcia lui Erdoğan și armenii

Mai devreme sau mai târziu armenii și turcii/azerii – ca și evreii cu palestinienii – vor trebui să găsească o cale pentru a conviețui. Nu e nevoie să se iubească, ci să se tolereze. Reciproc. Drum lung, dacă nu imposibil. Să  găsească și accepte soluții chiar și atunci când ele nu se întrevăd. Ura naște monștri și nu este un bun vehicul pentru dialog și conviețuire pașnică.

Vorbe? Poate.

Și totuși.

Nu ai cum să comentezi ce se întâmplă prin viața noastră politică internă – multe mărunțișuri și mizerii aruncate pe piața media ca foarte important(e) – atunci când  războiul din Ucraina ne-a captat interesul în ultimul an, iar cel din Israel ne-a potopit cu totul în ultima lună. Deja dramele armenilor, din trecut sau ce se consumă sub ochii noștri interesează pe mai nimeni. Ca și cum n-a fost evacuarea și salvarea în pripă a celor 120.000 de armeni din Karabagh. O coniță politoloagă aprecia, tot invitată să glăsuiască despre evenimentele din Gaza pe la televiziunile românești, oftând melancolic și zâmbind șăgalnic dubitativ, ei vedeți, n-au fost victime în această fugă intempestivă din fața unei teribile amenințări cu lichidarea armenilor în masă. O acțiune de apreciat. Măi să fie. Aferim. Vom reveni. Mereu și iar armenii se trezesc între interesele altor mari puteri. Și ei, armenii, de ieri și de azi, ce fac? Rezistă. Prezența lui Zelenski și Putin pe toate canalele de televiziune au acum un concurent serios în Primul Ministru israelian Benjamin Netanyahu. Dacă ofensiva trupelor ucrainene a stagnat pe fronturile din Donbass și Lugansk și situația politică devine și mai complicată prin combinațiile Rusiei cu China și Iranul, în timp ce operațiunile militare din Gaza sunt în plină desfășurare. Tsahal-ul – armata statului Israel – prinsă pe picior greșit pe 7 octombrie, când Hamas-ul palestinian ( o grupare criminală cap-coadă, dincolo de aripile ei militare/politice ) – s-a regrupat și încearcă din răsputeri să lichideze toate focarele de criminali din Fășia Gaza. Poporul israelian este unit în a-și recupera ostatecii și în a lichida total gruparea criminală Hamas. Nu mic este efortul de a minimaliza pierderile colaterale, sinistra sintagmă care ascunde mii de vieții omenești. Civili de tot felul. Recentul armistițiu și acord între părți pentru eliberarea unui număr limitat de ostateci și deținuți din închisorile israeliene  este doar un pas în a mai salva vieți omenești. Cui să-i mai pese de armenii lăsați de izbeliște de ruși?  Cui să-i mai pese de ce se întâmplă de suta de mii de armeni scoși din casele lor și rămași, la propriu, pe drumuri?  Fiecare popor cu provocările la care e supus. Problemele de fond ale armenilor ca și ale israelienilor, rămân a fi rezolvate cu sau fără acordul marilor puteri. În Karabagh s-au încheiat ostilitățile militare, în Israel continuă. Și civilii? Care trebuie salvați de pe unde au ajuns sau scoși din calea luptelor dintre părțile beligerante, ca să zicem așa. Este limpede că e doar o chestie de timp ca armata israeliană să lichideze toate focarele de terorism din Gaza. Urmează ce-i mai greu, ce se va întâmpla după încheierea ostilităților militare. Va putea fi pusă în practică curentă acea veche idee cu două state, Israel și Palestina, recunoscute de toată comunitatea internațională ? Va putea fi convins Iranul – și partenerii înverșunați, atâtea facțiuni islamice, unele sunite, altele șiite, cu rivalități între ele, alimentate de ayatolahii de la Teheran – să renunțe la ideea ca Israelul să dispară? Palestine Free, se urlă prin toată lumea, dar Israelul? Nu e simplu, și nici ușor, dar suntem convinși, că o soluție se va găsi. Fără să uităm de ororile comise de Hamas pe 7 octombrie și de cei 240 – sau câți or fi cu toții – de ostateci a căror soartă încă nu e decât parțial rezolvată. Situația e fluidă și se pot produce surprize.

Și armenii? Nu mai pomenește nimeni de ei, de parcă ar fi ieșit din istorie. Repetăm și revenim asupra acestei noi și grave provocări. Ce se întâmplă cu cei 120.000 de refugiați din Karabagh, din Arțahul care nu mai există ca entitate administrativ-politică? Războiul din Orientul Mijlociu dintre statul Israel și gruparea teroristă palestiniană Hamas – susținută, mai pe față, mai pe din dos de state precum Iran, Qatar, Turcia – noile istericale ale lui Erdoğan nu aduc nimic bun,  și lista e mai lungă, ca și modalitățile de sprijin – redeschide și acutizează un mult mai vechi dosar.   Crimele  comise de teroriștii palestinieni pe teritoriul statului Israel nu sunt noi și amintesc, din păcate și nefericire, de crimele comise de autoritățile otomane vizavi de națiunea armeană acum peste o sută de ani. De care toată lumea uită. A uitat. Sau se ignoră. Când au fost masacrați/ uciși/ schingiuiți/ umiliți/jefuiți/ deposedați de bunuri/violați  copii, femei, maltratați bătrâni, numărul  ororilor este uriaș, într-un mod ce a îngrozit lumea. Dincolo de jefuirea proprietăților – private, individuale sau colective, magazine, școli, biserici etc – dincoace de Ministerul Bunurilor Abandonate, care chiar a existat dinainte de distopiile lui George Orwell. În suta de ani ce a trecut de atunci toate aceste crime au fost inventariate și studiate de o mulțime de cercetători de pe toate meridianele lumii. Dar.  Genocidul din 1915 a fost recunoscut și de Germania și de Austria, și într-un târziu cu multe amânări de Statele Unite. In 2019, când Președintele Biden a luat taurul de coarne și a pronunțat cuvântul  fatidic. Genocid. Care nici azi nu a fost asumat de moștenitoarea Imperiului Otoman. Adică statul turc de azi. Republica Turcia a luat naștere în 1923, sub mâna forte a generalului Mustafa Kemal, devenit Atatürk ( tatăl turcilor). Reformele introduse de militarul de carieră devenit om de stat nu au fost puține. Și toate au condus la drumul spre modernitate, un stat laic și dispus să se alinieze unei democrații de tip occidental. A la turca, mai cu hâr, mai cu mâr, mai cu anasâna, cu sincope ale unor lideri militari care au pus mâna pe putere când simțeau ei că treburile o iau razna, Turcia s-a menținut pe linia de plutire. Trecând peste crizele pricinuite de cel de al Doilea Război Mondial – la care nu a participat, neutralitatea fiindu-i de mare folos, un  război rece și restul de conflicte zonale de care a avut parte. Nu în ultimul  rând Chestiunea kurdă, care a înlocuit dosarul Chestiunea armenească din secolul XIX, rezolvată până la urmă manu militari. Din opresori și jefuitori ai armenilor, kurzii au devenit la rândul lor victime în ultimele decenii. Când încearcă, la rândul lor locuind într-un teritoriu – ce altă dată era locuit de armenii, cele șase vilayete din estul Anatoliei – ce încalecă granițele Turciei,  Siriei, Irakului și Iranului să-și definească propria identitate națională. Ultimele decenii din istoria modernă  a Turciei sunt marcate de evoluția lui Recep Tayyip Erdoğan. Care  din primar al marii metropole care este azi Istanbulul, ajunge Prim Ministru și apoi Președinte.  Politician ce a pătruns la putere pe un culoar naționalist-islamic, a încercat să facă balet atât cu occidentul – pe care l-a curtat ca să se apropie de Uniunea Europeană – cât și cu Orientul, al cărui mesager mereu s-a făcut. Evident că interesele economice și financiare au avut câștig de cauză. Nimic  și nimeni nu l-a clintit pe Erdoğan din poziția lui de șef al statului. Nici crizele economice, nici încercarea de lovitură de stat din 2015, nici recunoașterea de  către SUA a genocidului din 1915, nici consecințele devastatoare ale cutremurului de acum  câțiva ani, Erdoğan a rămas pe cai mari. Iar acum la aniversarea a 100 de ani de la înființarea Republicii Turcia încearcă să dea lovitura. Trecând peste toată moștenirea generalului Mustafa Kemal Atatürk și întorcându-se la o politică islamistă și neo-otomană, preconizată deja de alți demnitari turci de rang înalt din ultimele decenii. Cel mai vizibil, fostul ministru de externe și pentru puțină vreme prim ministru Ahmet Davutoglu. De pe vremea Imperiului Otoman, când până la sfârșitul Primului Război Mondial, lucrurile stăteau altfel. Așa numitul acord ( secret ) Sykes-Picot din 1916 – între miniștri de externe ai Marii Britanii și Franței, și cu acordul Ministrului rus de externe, Sazonov –  a stipulat o  nouă geografie zonală. Care a redefinit întregul Orient Mijlociu în funcție de interesele terțelor părți și a condus la o altă istorie pe tot conturul Mării Mediterane. Cu interesele zonale ale diferitelor entități statale – unele nou  născute, precum Libanul, altele căpătând independență – pe seama destrămării Imperiului Otoman. Dacă britanicii au preluat – cu mandat – Palestina, dacă francezii s-au impus în zona de nord a estului Mediteranei, doar rușii nu au apucat să pună mâna pe Constantinopol. Vechea obsesie a lui Petru I de a ajunge la o mare caldă. ( Realizare abia din ultimii ani, când și-au instalat o bază militară navală la Latakia, port sirian la Marea Mediterană ). Am făcut acest mic ocol prin istorie ca să vedem ce se întâmplă cu Turcia, Erdoğan și armenii. În noul context geopolitic. Și cum se reflectă în noile apariții editoriale chestiunea armeană. Rămâne de actualitate, chiardacă interesul opiniei publice internaționale are alte puncte de reper.

Cu prilejul noilor evenimente care s-au tot succedat cu repeziciune după 7 octombrie 2023 – când Hamas-ul palestinian a comis crime oribile, nu se poate uita, ucigând 1400 de israelieni și rănind peste 3000, plus luarea ca ostateci a altor 240 de cetățeni, de diverse naționalități, inclusiv israelieni, într-un atac brutal, violent și de o cruzime demnă de Evul Mediu de doar 24 de ore, până să intervină autoritățile israeliene, prinse, evident, pe picior greșit – au ieșit la rampa comentariilor televizuale o sumedenie de analiști și comentatori.  Mai mult sau mai puțin experți, prea puțin cunoscuți de opinia publică și care au tot încercat să ne explice ce se întâmplă și de ce și cum stau lucrurile. Pe lângă prompteristele de serviciu ale televiziunilor, care mai de care mai spăimoase în a ne transmite vești groaznice. Printre alte nume de  analiști politici cu expertiză pe domeniul exploziv al Orientului Mijlociu și pe care le-am reținut  de la televizor, în urma unor apariții succesive, mi-au atras atenția dna Ioana Constantin -Bercean și dl profesor Ionuț Cojocaru. Specialiști în chestiuni ce țin de Orientul Mijlociu și de istoria Turciei. Nu știam nimic despre activitatea domniilor lor. Am căutat pe net, am găsit mai multe emisiuni mai vechi, dar mi-a ajuns pe biroul meu – e bun uneori și internetul la ceva! – și două noi apariții editoriale ale celor doi  cercetători români. Am cam lungit pelteaua acestor divagații, să intrăm la subiect. În concret. Ioana Bercean, într-un prețios limbaj academic o scălda , în fața camerelor de luat vederi, în ceea ce privește atacul Hamas-ului  – peste 3000 de victime în 24 de ore și 240 de ostateci, mereu se neglijează acel fatidic 7 octombrie – și reacția   disproporționată ( sanchi!, id est ca și cum e în limba turcă) a militarilor israelieni. Și se deplângea condițiile grele de evacuare a palestinienilor din Gaza din nord spre sud, spre granița cu Egiptul. Ioana  Constantin Bercean a subliniat, ca exemplu pozitiv și de protecție a cetățenilor evacuarea civilizată și fără victime a celor 120.000 de armeni din Karabagh. Și cel mai tare m-a scos din încălțări, repet, un surâs superior și infatuat, iată ce treabă bună s-a făcut în mod civilizat, între Azerbaidjian și Armenia. Deci se poate și fără prea multe victime în Gaza. De parcă omenirea și media internațională nu ar fi vorbit despre blocada azeră de la granițele Karabaghului și nu s-ar fi cunoscut greutățile prin care au trecut armenii lipsiți de orice fel de contacte- id est, ajutoare – cu restul lumii. Luni în șir, cu o iarnă la mijloc. Așa am ajuns să caut și să urmăresc de unde până unde această atitudine. Nu e singulară. Fostul consilier prezidențial Iulian Chifu, de bună bucată de vreme cap de listă pe lista propagandiștilor proazeri a tot scris articole denigratoare la adresa armenilor. Ei și? Nimic. Viața merge înainte, interesul ține fesul, iar parteneriatul strategic al României cu Turcia și cu Azerbaidjanul poate explica și justifica totul. Până la punct. După care urmează sau adevărul sau minciuna ridicată la nivel de politică de stat.  Iar acum ?

Așa am ajuns și la volumul „Turcia la Centenar. Quo Vadis? Geopolitică, economie, provocări interne și externe ”( Editura Institutului de Științe Politice și Relații internaționale “Ion I. C. Brătianu””) sub egida Academiei Române, coordonat de Ioana Constantin Bercean și Matei Blănaru, care semnează și o integratoare prefață ce aglutinează contribuțiile a 17 cercetători români, în cap cu un cunoscut analist politic, Dan Dungaciu, bine informat și echilibrat în aprecieri, generally speaking, ce semnează și un generic Cuvânt Înainte, “O putere medie care remodelează geopolitica”, lucrarea în întregul ei fiind dedicată poporului turc, după insertul de pe contracopertă, „Gândurile noastre se îndreaptă spre victimele și familiile afectate de tragedia din 6 februarie 2023. Să te faci bine, Turcia, Gecmiș olsun, Turkiye!”, se închide pasajul de solidaritate cu un popor aflat la necaz.  Totul este, omenește vorbind, OK. Mai ales la necaz devenim cu toții solidari în fața nenorocirii. Doar că. Doar că surâsul îngăduitor al dnei I.C. Bercean la adresa  fugarilor-refugiaților armeni din Karabagh și condițiile umaniste ( sanchi!) în care au scăpat ei fugind  –  nu de voie, ci de nevoie, imaginile cu evacuații-fugari transmise de televiziuni sunt copleșitoare. Chiar și fără cadavrele ce se întindeau acum peste o sută de ani pe drumurile ce duceau în deșertul sirian la Raqqa și Deir es Zor – din fața forțelor militare azere care  au ocupat rapid tot Karabaghul, devine o insultă la adresa armenilor. Care au fost măcelăriți cu sutele de mii, la fel de barbar precum israelienii pe 7 octombrie. În cele 17 articole, extrem de atent elaborate și având judicioase puncte de vedere, competente analize, o sumedenie de informații puțin ventilate în afara domeniului,  despre trecutul și prezentul Turciei nu am găsit decât o simplă menționare a Genocidului din 1915.  Există o uriașă bibliografie în domeniu, pe lângă cea vehement negaționistă a oficialilor turci. Toată această dramă – care nu este doar a armenilor ci rămâne o pagină de istorie neasumată de Turcia – nu interesează pe cercetătorii români. Care, bună știință, evită subiectul. Tema. Care poate atrage sancțiuni și alte necazuri mai puțin intelectuale din partea statului turc. Libertatea cuvântului, dar până aici. În schimb există însă o uriașă bibliografie, în mare parte aflată și la îndemâna noastră, în occidentul democratic pe acest subiect tabu în Republica Turcia. dar și de acolo au plecat numeroase voci care să spună regele e gol, da, a fost Genocid! Turcii, la rândul lor, au o inteligenție de foarte bună calitate, care este, din păcate mai puțin  vizibilă decât entuziastele galerii ale lui Galatasaray și Fenerbahce. Iar în România, pe principiul deseori sănătos, nici cal, nici măgar o scăldăm sau ne facem că plouă. Și ? Surprize, surprize, am descoperit în recentul op unde am găsit altminteri subtile analize despre Turcia,  pomenit și volumul  a doi jurnaliști francezi, Laure Marchand și Guillaume Perrier, „Turcia și fantoma armeană ”Corint Books, 2015, (traducere de Nicolae Drăgușin),  care, ne face plăcere să consemnăm, a apărut în România datorită diligențelor noastre.  Unde dai și unde crapă. Ce citează Matei Blănaru, unul dintre coordonatorii volumului, dar și autorul unui remarcabil studiu intitulat Doctrina Patria Albastră și Militarizarea Turciei. De la Neo-otomanism soft power la Neo-Otomanism hard power , în care notează sec : „Violența ascunsă. Despre aceasta vorbește pe scurt Altuğ Taner Akçam, istoric și  sociolog, primul cercetător turc care a recunoscut public Genocidul Armean. În Cuvântul înainte la cartea “Turcia și fantoma armeană”, scrisă de Laure Marchand și Guillaume Perrier, Taner Akçam face următoarele afirmații care aruncă un pic de  lumină asupra felului în care se poate sau nu se poate vorbi despre trecut într-o societate cuprinsă de o mare pan-idee, dar și de alte problem. Deci aici nu este vorba despre o pan-idee, neo-otomanismul, aici este vorba despre o realitatea extrem de  complex ce  modelează societatea turcă și astăzi la aproape 100 de ani de la fondarea Republicii Turcia, iar neo-otomanismul este doar o expresie a acesteia. Republica a fost creată de partidul Ittihat ve Terakki  (Unitate și Progres) care a  fost și artizanul principal al Genocidului din 1915. Fondatorii tânărului  stat turc erau, esențialmente, membri ai acestui partid. Ceea ce vrea să spună că o mare parte din fondatorii Turciei moderne fie au participat direct la genocidul armean, fie s-au îmbogățit în decursul acelei perioade prădând bunurile armenilor. Pe de altă parte, noi considerăm aceste persoane eroi națonali și părinți fondatori. Dacă am fi recunoscut genocidul am fi fost constrânși să acceptăm că unele dintre marile noastre personalități naționale au fost niște ucigași și hoți, chiar dacă ne-au scos din neant întemeind statul.” Iată un paragraf extrem de dur, notează fără ezitări Matei Blănaru, “iar în anul 2023 trebuie să luăm în considerare că se vor celebra 100 de ani de la întemeierea Republicii Turce. Dar un lucru, ( cităm în continuare din MB; nota mea, BH) extrem de important pe care ni-l revelează respectivul paragraf este următorul: ne explică de unde această apetență pentru neo-otomanism atât în rândul unor elite, cât și al unor  segmente din societate- pentru că este mult mai ușor să vorbești despre și să crezi într-un Imperiu Otoman fără „nici cea mai mică pată”, așa cum spunea ad literam Erdoğan, să cataloghezi drept „dușman” pe oricine aduce vreo critică, decât să  ai puterea să vezi lucrurile așa cum au fost,  de a le recunoaște și a merge mai  departe. Este foarte greu să te rupi de o traumă (pe care ai suferit-o sau ai provocat-o), iar unora li se pare mult mai ușor s-o ascundă și să meargă cu ea.” Ne cerem scuze pentru lungimea citatului. Care continuă cu afirmațiile lui Taner Akçam „Republica se întemeiază, de fapt pe dispariția populației creștine trăitoate în Turcia ( n.red. nu erau toți armeni) cu alte cuvinte, pe spulberarea unei entități existente, De vreme ce ne-am întemeiat existanța pe dispariția unei alte entiătți, orice discuție asupra acestei entități ne provoacă frică și spaimă. În țara noastră, dificultatea de a aborda problema armeană se explică prin această dialectică a ființei și neantului (…) 1915 reprezintă secretul comun al societății turce.(…) Atâta timp cât nu ne eliberăm de  realitatea comunicațională, de acest chioșc  feeric în care suntem prizonieri ai propriilor halicinații și vise, nu vom avea puterea de a ne găsi pacea și calmul, este citat din nou Taner Akçam. Și concluzionează Matei Blănaru, Din păcate regimul lui Erdoğan exact aceasta pare să construiască prin neo-otomanism pentru proprii cetățeni: un chioșc feeric, unde oamenii devin prizonieri ai propriilor halucinații și vise. Cine vrea să priceapă despre ce este vorba, e clar tot ce afirmă și Taner Akçam, și cei doi jurnaliști francezi și cercetătorul român Matei Blănaru.

Una peste alta apreciem efortul echipei de scholars români de a ne introduce în complicatele falduri ale istoriei turce moderne. Sunt de apreciat astfel de incursiuni, cu toate riscurile unor partizanate, abil voalate într-o discretă neutralitate și echidistanță a abordărilor științifice. Altfel ne-am obișnuit cu istoricii și analiștii români – imediat miroși pe cei cu stadii postdoctorale sau stagii de cercetare prin universitățile turcești – care, când vine vorba de armeni și chestiunile ce-i privesc, cu un termen neacademic, o scaldă sau se fac că plouă.  Am reținut tonul ferm, neutru și obiectivat nepartizan al lui Matei Blănaru plecând de la afirmațiile tranșante ale lui Taner Akçam ( între noi fie  vorba, a participat la o conferință pe această temă într-o aulă de la ASE, alături de un  alt expert în 1915, Dr. Raymond Kevorkian, autorul unei monumentale lucrări pe acest subiect, Histoire du Genocide Armenien, Odile Jacob 2006 și Flammarion 2010, o mie de pagini care pot sta la temeiul adevărului în orice colț al lumii, ambii fiind cunoscători ai limbii turce otomane, deci având acces la documente originale etc, unde în sală nu au fost decât patru români, Ion Iliescu, Acad Dan Berindei, Georgeta și Gabriel Dimisianu, doar patru din cei câteva sute invitați români, restul publicului fiind alcătuit de armenimea locală, No Comment)

Să ne oprim puțin și asupra volumului, pe care l-am apreciat în întregul lui. Tot ce este legat de turci și Turcia ne interesează în grad înalt. Copil fiind am crescut printre alintările bunicii paterne între Mashallah și Yavrum care era atașată de Bolis (Constantinopol, Istanbul după 1923) și tinerețea ei stambuliotă.  Am ajuns și eu să dau o tură prin Buyuk Ada – Insula Fecioarei, Prinkiponisia bizantină, Insula Principilor, una din insulițele din Marea Marmara unde bunicii aveau o locuință de vară. Din mai până în septembrie era acolo raiul pe pământ, eu nu am apucat decât turiști care se plimbau agale, pe jos sau cu trăsura, automobilele fiind interzise să circule. Multe nostalgii de familie. Punct. Așa că este lesne de înțeles interesul pentru Turcia, și tot ce ține de  istorie sau literatură, nu doar de sugiuk și pastârma, rămase undeva departe în memoria mea afectivă, mirosul de cemen – o mirodenie care amestecată cu usturoi se pune pe carnea frăgezită ce dădea o anume aromă unică faimosulul pastârma, pastramă din carne de vită bine uscată etc –  este politică sau cultură, probabil sunt  printre ultimii din România care pe lângă tavloo  mai știe să joace și ghiubahar!  Deci. „Turcia de la Atatürk la Erdoğan” ( Editura Cetatea de scaun, 2023, ediția a 2-a revăzută și adăugită, cu un Cuvânt înainte, din octombrie 2016 – când a apărut prima ediție și o Introducere din mai 2023) este semnată de un istoric român, specializat în istoria Turciei moderne. Păcat că editorul nu ne oferă mai multe date biobibliografice, dar reținem din cuprinsul cărții, că autorul, Ionuț Cojocaru, are un doctorat pe teme ce țin de istoria modernă a Turciei. Volumul, aparent compozit,  dar unitar altminteri, aglutinează mai multe articole/studii publicate pe blogul Adevărul, Știripesurse.ro, G4 media.ro, etc dar și pe blogul personal www.ionutcojocaru.ro. Sunt abordate variate episoade/ teme/ subiecte/ evenimente/întâmplări. Și parcurse mai multe etape din istoria modernă a Turciei. Personalitatea Președintelui fondator al Republicii Turcia corect și în detaliu prezentate, ca și abordarea activității actualului președinte, Regep Tyup Erdoğan. Avem la îndemână –și am citit cu interes și câteva interviuri, povestea geamiei din București care nu s-a mai construit, are și ea meandrele ei, ca și relația fostului PM român, Victor Ponta, cu oficialitățile turcești. Opinii și puncte de vedere nuanțate, culese din stradă sau personale se intersectează cu punctele de vedere oficiale ce circulă în spațiul public turcesc.  Nu doar ale lui, la fel de intense au fost și ale președinților  Traian Băsescu și  Emil Constantinescu, parteneriatul strategic România-Turcia dând o altă dimensiune relațiilor bilaterale sau a celor legate de NATO la Marea Neagră, din ultimele decenii. Repet, multe analize judicioase, convingătoare și scrise într-un alert stil publicistic. Unde încep bombănelile noastre ? Când vine vorba de armeni și Genocidul din 1915. „Turcia, Armenia, masacru sau genocid ”este titlul unui articol care în mod cert ridică nedumeriri. Cel puțin. Zice dl. Ionuț Cojocaru – care pare om de înțeles și cu care eventual se poate polemiza fără istericale: „Fiecare lună  aprilie ne aduce întrebarea dacă a fost sau nu genocid împotriva armenilor. Din punct de vedere al turcilor faptele sunt relatate diferit.  A scrie despre controversatul conflict înghețat turco-armean reprezintă un risc pentru oricine o face. A analiza un eveniment istoric fără  a te plasa de o  parte sau de alta , fără a dezlănțui patimi din partea uneia dintre părți, a comenta o decizie politică  care folosește istoria pentru a justifica o anumită hotărâre nu este ușor. Departe de mine decizia de a stabili în aceste rânduri dacă a fost sau nu genocid. În fond, dacă acuzații nu recunosc fapta, decizia nu are efectul scontat. De ce acum, la 100 de ani de la evenimentele de tristă amintire, s-a stabilit politic că a fost genocid? Le-au trebuit politicienilor tomuri  întregi de dosare pentru a lua o decizie? Oare câți dintre decidenții care s-au pronunțat au cercetat evenimentul ? Evenimentele sunt atât de mult legate între ele încât Armenia comemorează evenimentul pe 24 aprilie, iar turcii ziua victoriei de la Ariburnu, Canakkale pe 25 aprilie.” Adică Gallipoli, acolo unde a eșuat în 1915 debarcarea franco-britanică și a dus la retragerea flotei aliate ce amenința Constantinopolul. Nu comentăm, și așa am lungit peste poate divagațiile noastre. Dl Cojocaru face apoi o comparație cu Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste  în România, care nu este la chestiune. Sigur că majoritatea  membrilor comisiei nu sunt istorici, dar când vine vorba de ceea ce noi am numit  DOSAR 1915 am lucrat exclusiv cu material probator livrat de istorici cu autoritate incontestabilă și prestigiu recunoscut internațional de lumea academică. Și continuă Ionuț Cojocaru demersul său de a relativiza lucrurile: „Așa cum  era de așteptat întreaga clasă politică este plină de certitudini. Nu cred că se găsește măcar un singur turc care să recunoască. (Despre Genocid este vorba, Dl Cojocaru se înșală, cunosc câțiva care au și cărți traduse în România, istorici, scriitori și jurnaliști de la Pamuk la Elif Shafak, nota mea, BH) Printre însușirile predominante ale turcilor se află încăpățânarea și lipsa răbdării. Pentru societatea turcă, cât și pentru clasa politică , termenul de genocid este ofensator și mai degrabă s-ar dezintegra ca și națiune decât să accepte deciziile europenilor în privința istoriei lor. În Turcia, azi, nu există librărie unde să nu se găsească cărți, volume întregi despre „problema armeană”. Scrise, desigur într-o singură direcție.  Recep Tayyip Erdoğan, atât în calitate de prim-ministru cât și în postura de președinte al Turciei, a declarat în zeci de rânduri, chiar și din state europene occidentale, că a deschis arhivele, că i-a invitat pe armenii de zeci de ori să vină în Turcia și să cerceteze. Să se formeze o echipă de istorici comuni, să compare documentele din arhivele turcești cu cele din alte state, iar apoi să tragă concluziile. Problema arhivelor în Turcia este însă una complicată. Arhiva Imperiului Otoman se află la Istanbul, într-un sediu somptuos deschis în 2013, iar arhiva Republicii Turcia se află la Ankara. Din păcate, în Turcia nu se pot studia documentele diplomatice cum sunt cele ale Ministerului de Externe, iar cele militare sunt inabordabile pentru străini. Cel puțin eu  m-am lovit de refuzul diplomatic, desigur, al ofițerilor turci. Pentru europeni studierea arhivelor otomane se poate face mai greu deoarece limba osmanlă, limba oficială  a Imperiului, nu mai este de actualitate, dar se poate face de către puținii specialiști care mai există. În timp ce europenii se pregăteau să recunoască genocidul, președintele turc și clasa politică turcă declarau la unison că nu vor lua în considerare ceea ce vor adopta europenii. Recep Tayyp Erdoğan a declarat despre Papă că este: ”om politic, nu lider religios” și a conchis: ”indiferent ce vor vota europenii pe tema pretențiilor armenilor, o să ne intre pe-o ureche și o să ne iasă pe alta.”

Nu vom comenta afirmațiile profesorului român, ci ne vom duce buluc ( sic!) la o carte citată de domnia sa, „Unul dintre autorii care au avut curajul de a cerceta și scrie despre „genocidul” armean, canadianul Scott Taylor.” Cum de 30 de ani ne ocupăm de acest subiect mărturisim că ne izbim prima dată de acest nume. Autor, care semnează lucrarea „Diferențe ireconciliabile Turcia, Armenia și Azerbaidjan, Editura Paideia, 2012.” Cum încă nu suntem în posesia volumului – ne vom face luntre punte să-l găsim, am luat notă de ce citează dl Cojocaru din Scott Taylor. Care nu este nici universitar, nici istoric, ci jurnalist de invstigație, reporter de front, după ce a a fost parașutist în trupele speciale. OK. Putem accepta orice background educațional, dar nu putem înghiți vechi narațiuni emise de propaganda negaționistă  a Ankarei, preluate pe nedigerate, oricât de canadian ar fi Scott Taylor. Episodul  Van, din 1915, unul dintre puținele locuri în care armenii nu s-au lăsat măcelăriți de militarii otomani și briganzii kurzi și au rezistat eroic până au fost salvați de armata rusă. Episod cu happy-end, ca și cel  de la Mussa Dagh, printre puținele situații în care armenii s-au salvat de la deportarea forțară în  deșertul sirian. Și care nu caracterizează uriașa tragedie din acei ani. S-au salvat extrem de puțini – uneori chiar de către civili turci sau kurzi, care au plătit scump omenia lor, repet până la sațietate, există o uriașă documentație extrasă din  arhivele europene, inclusiv turceși, inclusiv ale Vaticanului – se pomenea încă din 1915 de un milion de victime în corespondența dintre Papa și Sultan, s-a tradus și în Romanistan etc. – care să probeze un adevăr greu – nu, imposibil!- de negat. Și totuși. Din păcate istoria se poate rescrie sau mistifica, albul să devină negru și victima călău. Scott Taylor preia din uriașul fond de carte negaționist al Genocidului, un episod des citat ca masacre/crime comise de armeni. Ceea ce este un fals bine manipulat în zona publicistică fără relevanță pe partea documentară, istorică. Există o uriașă documentație despre ambele episoade – Van și Mussa Dagh, ca și despre restul mersului evenimentelor – atestate de numeroșii istorici cu expertiză în domeniu, care în ultimii zeci de ani au alcătuit un uriaș corpus de documente ce stau la dispoziția oamenilor politici. Istoricii – inclusiv turci, sunt unii de toată isprava care-și asumă ceea ce germanii numesc Schuldfrage (Chestiunea vinovăției) – și-au făcut datoria.  Există material probator ce acoperă toate fazele și aspectele la ceea ce se acceptă în comunitatea internațională ca Genocidul armean din 1915. Sigur că au fost consecințe care s-au extins prin deceniile care au urmat. Sigur că acea traumă colectivă și individuală produce efecte și azi, avem la dispoziție o uriașă documentație – o putem pune la îndemâna celor interesați – care probează/dovedesc  indubitabil, ceea ce se neagă cu o condamnabilă tenacitate. Ca să încheiem micul ocol prin trecut al dlui Ionuț Cojocaru, care trece iute și discret de la textul lui Scott Taylor la alte alegații legate de izbucnirea deportărilor pe 24 aprilie 1915 și arestarea unor intelectuali și membri  marcanți ai comunității armene – nici pomeneală de comitet revoluționar! – și tot ce au urmat, ba oferind în  traducere proprie afirmațiile dintr-un Decret 1331/163, mai 1915, semnat de sultanul Mehmet Reșad, care, ne informează tot dl Cojocaru  se bucură de o largă popularitate pe  site-urile turcești. De ce? Pentru că oferă detalii halucinante despre condițiile de deportare ale armenilor, despăgubiri, ajutoare, sprijin, protecție, despăgubiri financiare, asigurarea convoaielor, cheltuieli de subzistență etc, enorm de multe minciuni și falsuri care sunt preluate de-a valma și neverificate  de istoricul român. Care conchide, în mai vechiul stil al negaționismului turc – măcar atât, recunoaște „sacrificiul armean este de netăgăduit. Viața victimelor nu poate fi cuantificată în sume financiare. Armenii declară că cel puțin 1,5 milioane au căzut victime ale Imperiului Otoman în acest conflict sângeros. Consider că acest conflict înghețat trebuie dezbătut și analizat, iar documentele de arhivă să stea la baza scrierii istoriei. Aceasta să constituie baza stabilirii cronologice a evenimentelor de tristă amintire, iar dezbaterile pe această temă să aibă loc în zona științifică și nu în zona politică.”.

Nu vrem să polemizăm cu dl Ionuț Cojocaru, doar să-i atragem atenția că istoricii și-au făcut datoria. Îi stăm la dispoziție cu toată arhiva noastră. Zeci, sute de lucrări de înaltă probitate științifică, publicate pe edituri de prestigiu și de ce să nu spunem, validate și de autorități politice responsabile. recunoașterea Genocidului din 1915 de către UE, ONU, SUA- dar și Germania și Austria, fostele aliate ale Imperiului Otoman  ale căror  Bundesarchiv Koblenz și Staadtsarchiv Wien, bașca recent, cele ale Vaticanului – sunt accesibile nu doar cercetărilor aduc suficientă documentație pentru a judeca drept faptele trecutului.

Și vorba tatălui meu, care era Ovanez, adică Ion, putem să dăm și un șpriț! Un vin bun devine un bun comunicator. Cel puțin în spațiul mioritic, unde taifasul și taclalele au un farmec greu de echivalat în alte culturi. Mereu ne aducem aminte că  fiind copil, am cărat sifoane și cumpărat țigări pentru cei mai în vârstă. Fum.

Am păstrat pentru  final o lucrare ce aparține unui istoric turc. Cartea lui  Soner Cagaptay (n.1970) istoric ca formație, studii aprofundate la Yale University, în SUA,  cu o vastă expertiză în relațiile turco-americane, – are și un doctorat despre naționalismul turc – ne livrează volumul “Erdoğan și criza Turciei moderne ” (Editura Publisol.ro, 2023, traducerea din limba engleză  Maria Yvonne Băncilă, după originalul The New Sultan. Erdoğan and the  crisis of modern Turkey, ediție apărută în 2017 în Marea Britanie, la Bloombury  Publishing) care se dovedește o excelentă radiografie a societății turce moderne, a republicii Turcia ultimelor decenii, implicit o indirectă biografie politică – dar și existențială  –  a lui Recep Tayyip Erdoğan. O amplă, corectă și nuanțată abordare a unui subiect gingaș, mai ales pentru un turc ce trăiește în afara țări sale,  o cuprinzătoare trecere în revistă a vieții și activității lui Erdoğan (n.1954) grefată pe istoria politică a Turciei postbelice. Am apreciat cum a fost prezentat dramaticul intermezzo cu asasinarea lui Hrant Dink, și momentul de mare emoție pentru societarea turcă atunci când 100.000 de cetățeni au scandat la Istanbul „Noi suntem Dink! Noi suntem armeni!” Lucrarea profesorului turco-american este un bun exemplu de cum se poate scrie și fără parti-pris-uri despre subiecte gingașe, cum este percepția președintelui turc în propri-ai țară. Ne cerem scuze pentru lungimea aceestor observații de lectură, dar toate cele trei cărți pot fi percepute ca o formă  de dialog între două națiuni care, mai devreme sau mai târziu, vor fi obligate să coexiste.

by Bedros Horasangian