Arsen Arzumanyan

MĂRTURII | Din istoria Orfelinatului Armean din Strunga

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Copiii ajunși la Constanța, 1923, aprilie

Articolul cuprinde câteva fragmente din cartea „Orfelinatul Armean din Strunga: Mărturii ale unor destine frânte” (Ararat, 2023) de Arsen Arzumanyan.

Sarkis Srenț

Pe 21 aprilie 1923, cei 200 de copii au ajuns de la Constantinopol la Strunga, suferind de malarie, boli de piele și alte maladii. În câteva luni, doar patru din cei peste o sută de copii leproși și râioși erau încă în spitalul orfelinatului și deja erau în curs de vindecare. Toate acestea au devenit posibile datorită serviciilor medicale adecvate, hranei și aerului curat din Strunga. Pe 1 mai au început cursurile școlare, ţinute de doi profesori și trei profesoare. Sarkis Srenţ, directorul orfelinatului, spune că una dintre cele mai mari probleme, alături de starea de sănătate a copiilor, a fost că, împotriva dorinţei lor de a accepta copii de 8-12 ani, Patriarhia Armeană din Constantinopol a trimis copii între 8-16 ani (conform „Albumului orfanilor”, copiii aveau între 5 și 17 ani), la care nu exista o corelaţie între vârstă și nivel de educaţie. Cu alte cuvinte, erau copii mici care puteau participa la cursurile potrivite vârstei lor, iar unii copii mai mari nici măcar nu știau să citească sau să scrie, ca să participe la cursuri.

Festivitatea deschiderii orfelinatului, 1923

Pe 28 august a avut loc ceremonia oficială de deschidere a orfelinatului, în urma căreia s-au organizat competiţii sportive între elevi, care au fost relatate pe larg în ziarul „Nor arșaluis” („Zorii noi”), tipărit la București. La eveniment a fost prezentă întreaga elită a comunităţii armene din România.

A. Manissalian

În discursul său, Armenag Manissalian, liderul comunității armene din România, a subliniat în mod special rolul personalului orfelinatului, mulţumindu-le directorului S. Srenţ, directorului adjunct doamnei Srenţ, doctorului H. Der-Stepanian, profesorilor Boghos Der-Boghosian, Hmaiag Saprician, Hagop Tokatlian, doamnei Arabian, domnișoarei Srenţ și doamnei Seralian. În acest context, este de remarcat că mai târziu au fost profesori ai orfelinatului și poetul armean, pedagogul Zareh Bălbul Baronian (1891-1961), scriitorul satiric și publicistul Levon Șatrian (1880-1938),* Nșan Maganian, care, în vara anului 1926, l-a înlocuit pe S. Srenţ în calitate de director al orfelinatului, Zaruhi Maganian, Alexandr Ghiulbenghian.

Nșan și Zaruhi Maganian cu copiii lor, 1924, Strunga

În orfelinat au funcţionat ateliere de croitorie, broderie, covoare, încălţăminte și tâmplărie, iar abilităţile copiilor au fost dezvoltate în domeniul agriculturii pe terenul adiacent orfelinatului. Vazken Mardirosian i-a învăţat pe copii cizmărie, tinichigerie și tâmplărie, iar cu obiectele lucrate de ucenicii săi erau organizate expoziţii. Conducerea orfelinatului a dorit chiar să extindă acest atelier pentru ca pe viitor să nu fie nevoie să trimită orfanii să înveţe meserii în alte locuri. Sirag Căscanian,** care a fost și directorul adjunct al orfelinatului din 1925, a adus o mare contribuţie la dezvoltarea ţesutului covoarelor în orfelinat. Este de remarcat faptul că orfelinatul a obţinut venituri importante din vânzarea covoarelor realizate în acel atelier. La începutul anului 1926, Bergi Geanighian este menţionat ca șef al atelierului de covoare. Mai mult, în raportul Comitetului Central din 1924-1925 mai întâlnim doi profesori, Drăgan și N. Madaghian, iar românul B. Bulancea este menţionat în presă ca fiind unul dintre profesori.

Personalul orfelinatului

În scurt timp, viaţa în orfelinat a devenit destul de activă, deoarece viaţa socială a copiilor era foarte bine organizată. Băieţii au înfiinţat chiar și „o brigadă de pompieri” și, în mare parte, cu eforturile lor, a fost posibilă stingerea incendiului din noaptea de 6 august 1923, care a izbucnit din cauza unei nunţi din sat, ţinute la numai trei minute de orfelinat. Incendiul a fost stins complet după aproximativ o oră de eforturi persistente. „Echipa de pompieri a orfelinatului, văzând că hambarul, grajdul căruţelor și bucătăria ard și nu pot fi salvate, au luat imediat măsuri de izolare a incendiului, au dărâmat gardurile de lemn din jurul orfelinatului, au înlăturat grămezile de vreascuri din curte și au stropit în grabă clădirile adiacente”.

În urma vizitei sale la Strunga din februarie 1924, Paruir Levonian,*** redactorul-șef de la „Nor arșaluis”, a publicat un amplu articol împărţit în câteva numere ale ziarului, în care prezintă situaţia din orfelinat la acea vreme. Levonian subliniază că, încă din prima zi a înfiinţării orfelinatului, problemele legate de amplasarea acestuia, viitorul copiilor și multe altele au fost motiv de perpetue disensiuni în cadrul comunităţii.

Paruir Levonian

După cum remarcă P. Levonian în primele sale impresii, orfanii arătau vioi și sănătoși și aveau „o faţă roșie ca mărul, tipică băieţilor armeni din Armenia, ceea ce mi-a dat multă speranţă”. Continuându-și impresiile despre vizită, Levonian îi compară pe copiii armeni din Strunga cu cei din București și notează că „vigoarea și energia în toată puritatea lor încă sălășluiesc în orfani”, în timp ce atmosfera și moravurile bucureștene au marcat profund noua generaţie. Apreciind impresiile și mărturiile lui Levonian, să prezentăm câteva dintre ele. „Avem mulţi orfani isteţi care pur și simplu ne cuceresc prin inteligenţa lor nativă”, „sunt foarte interesaţi de situaţia Armeniei”, „sunt foarte mulţumiţi de profesorul Boghosian, care a părăsit orfelinatul”, unii au menţionat că el a fost cel care i-a învăţat să scrie și să citească și nu-l pot uita. Potrivit lui Levonian, copiii sunt mulţumiţi de profesori și de condiţiile orfelinatului. Greutăţile resimţite de orfani erau legate, în principal, de hrana monotonă, de faptul că erau rupţi de lume și de absenţa rudelor. „Și acel sentiment de dor le tulbura viaţa în orfelinat, până și lucrurile bune le par rele sau vor să li se pară”. Rugat să cânte, Levonian a cântat mai multe cântece și, spre surprinderea lui, băieţii și fetele au început să cânte numeroasele cântece pe care le cunoșteau, dintre care pe unele le învăţaseră de la fiica lui S. Srenţ, care le era profesoară. Levonian scrie cu bucurie că petrecerea improvizată a fost mai veselă și mai plăcută decât serbările școlare oficiale pregătite dinainte: „Și m-am culcat în noaptea aceea cu inima liniștită, profund convins că din 100 de zvonuri despre orfelinat 99 erau nefondate. Or fi oameni cumsecade Srenţ, dr. Stepanian sau alţi funcţionari ai orfelinatului? Nu știu și nu simt nevoia să știu. Știu un lucru și am văzut și am simţit că orfelinatul este într-o stare stabilă, în ciuda marilor dificultăţi financiare pe care le are, iar orfanii sunt bine, sănătoși. Și sunt educaţi într-o școală armeană, înconjuraţi de profesori armeni”.
În articolul său, Levonian asigură că a prezentat tot ce ţine de orfelinat așa cum a văzut el, fără să cedeze în faţa vreunei opinii părtinitoare și adaugă că, dacă cineva are îndoieli, „să meargă el însuși la orfelinat și să vadă totul cu proprii săi ochi”. În ceea ce privește nevoile orfelinatului, acesta precizează că nu este de vină administraţia Orfelinatului în această chestiune, ci organul care asigură banii necesari acoperirii acestor nevoi, Comitetul Central al Orfelinatului sau comitetele filialelor regionale. Vorbește și despre datoriile orfelinatului, dintre care unele le-a făcut pe numele său furnizorul Măgărdici Agha Baghdadlian (27.000 lei la brutar, 15.000 la măcelar, 4.000 la fierar etc.) și de aceea acesta evita să apară în Târgu Frumos și Roman ca să „nu vadă faţa creditorilor”.

O telegramă trimisă de la Orfelinat la Comitetul Central, 1925

La întoarcerea lui Levonian de la orfelinat, creditorii s-au adunat și, după cum scrie el, „abia am reușit să-i ţinem pe stimaţii noștri «interlocutori» în limitele politeţei și să ne eliberăm gulerele”. Conform calculelor doctorului Der-Stepanian, circa 250.000 de lei erau doar datoriile de achitat imediat. Profesorii orfelinatului nu și-au primit salariile (oricum mici, de numai 1200-1500 de lei) din iulie-august, și „e nevoie să mai spunem că munca făcută de profesori (fără bani) este pur și simplu eroism?”. El observă că funcţionarii și profesorii orfelinatului sunt criticaţi, deși fac eforturi supraomenești, iar dacă orfelinatul este încă în picioare, este doar datorită sacrificiului acestora. În încheiere, el face apel la conaţionali să nu amâne sub nicio formă donaţiile în bani către orfelinat, pentru că orice întârziere afectează hrana orfanilor: „Bineînţeles, poţi critica o instituţie publică, dar cu condiţia ca această critică să vizeze îmbunătăţirea stării orfelinatului și nu omorârea orfanilor prin înfometare”.

Periodicul „Paros” („Farul”), apărut la București în limba armeană, notează pe bună dreptate că predarea cursurilor în acest orfelinat este mai degrabă o misiune, iar profesorii de aici lucrează nu cinci ore, ci tot timpul și pe mai multe planuri.

Arsen ARZUMANYAN
_________________________________

* În România, Levon Șatrian era cunoscut pentru articole interesante pe teme politice, educaţionale și altele sub rubrica „Din cele patru zări”, în ziarele „Nor arșaluis” și „Bahag”. În mod simbolic, căsătoria lui Șatrian cu Lusaper Ispirian a avut loc la Strunga în toamna anului 1925.
** Până la emigrarea sa în SUA în 1974, Căscanian a fost considerat unul dintre cei mai buni specialiști în ţesutul covoarelor orientale din România.
*** Paruir Levonian (1884-1933) a fost fiul celebrului trubadur Așugh Givani (Serovbe Benkoian, 1846-1909). El a fost una dintre celebrele figuri naţionale de la începutul secolului al XX-lea, fost primar al orașului Alexandropol (Gyumri) între anii 1919-1920.