BEDROS HORASANGIAN : Karabakh-ul după Karabakh

Un episod dramatic – încă unul! – din dramatica istorie a armenilor s-a consumat în aceste zile. Sub ochii noștri. Vechiul pământ strămoșesc, locuit de când e lumea de armeni – povestea lui se poate găsi ușor pe internet – numit de ei Arțakh și de ceilalți sub numele de Karabakh – a fost ocupat de forțele militare azere. În 24 de ore tot ce au câștigat armenii lui Monte Melkonian și  luptătorii săi, prin sânge și eroism fără margini în ultimele decenii de militantism pentru libertate și demnitate națională s-a pierdut prin capitularea forțelor de autoapărare armene din Karabakh. Copleșite de uriașa mașinărie de război azero-turcă și de interesele divergente ale puterilor politice implicate în complexul joc geo-strategic regional. Războiul de 44 de zile de acum doi ani, cedările teritoriale și teribila blocadă impusă de azeri de nouă luni creaseră toate premisele pentru un nou conflict militar între armeni și azeri. Era iminent, armenii iar erau lăsați de izbeliște. Un popor creștin în fața unui uriaș val islamic. De aici pleacă restul. Care miroase a petrol și gaze naturale. Războiul din Ucraina și uriașa cerere de petrol și gaze de pe piața internațională a făcut ca Azerbaidjanul lui Ilham Aliev – cel care a făcut dintr-un criminal de drept comun un erou național, nu avem cum să nu ne aducem aminte de sinistrul incident din anii trecuți, când un ofițer azer a decapitat cu toporul un ofițer armean, amândoi aflați la un curs de perfecționare la Budapeste etc. – să fie curtat de toată lumea. Din moment ce marile companii petroliere – BP are 30 % din cota de participări la uriașele investiții occidentale din ultimii 20 de ani – sunt prezente în Azerbaidjan, iar NATO, UE și Israelul – mare furnizor de armament de ultimă generație – au interese majore, sigur că cei 120.000 de armeni – câți mai erau până mai acum  o săptămână – aveau zilele numărate. Dincolo de efectele dezastroase ale războiului din Ucraina, de  neputința rușilor de a asigura securitatea armenilor și dincoace de ambiția  Azerbaidjanului de a-și arăta colții după înfrângerea de acum trei decenii în fața oastei de eroi a lui Monte Melkonian. Care a și căzut pe frontul de luptă din Karabakh, punând bazele unei frumoase povești ce acum devine istorie. Intră în mit. Legendă. Arțakh/ Karabakh-ul independent. Acum a căzut și Karabakh-ul. Practic toți – cu minime excepții – armenii au fugit, cu mic cu mare, cu ce au putut să înghesuie în te miri ce vehicule – și au părăsit un teritoriu locuit de ei de mii de ani.  Dintotdeauna. Asigurările lui Aliev nu au folosit la nimic.  Armenii țin bine minte ce s-a întâmplat în 1915. O mare nenorocire. Și totuși. Din cei peste 100.000 de refugiați 30.000 sunt copii. Ei pot duce mai departe, într-un mâine nu bine conturat, eroismul și lecția armenilor lui Monte Melkonian de a nu ceda. Nu e timp pentru gâlcevi. Armenii se pot mobiliza și conta dacă nu pe oamenii politici de azi – Merci, Monsieur Macron! – pe opinia publică ce rămâne uluită de ce se întâmplă. Imaginile transmise de  televiziunea AlJazeera de la Stepanakert – deja rebotezat Khankendi – sunt elocvente prin tragismul lor. O piață din centrul orașului, goală, pustie, cerul cenușiu, o lume fără nicio ființă vie decât niște câini fără stăpân, care se învârt în căutare de mâncare printre zeci, sute de scaune de tot  felul, sacoșe, haine, pungi de plastic, jucării, cărucioare pentru copii, cratițe abandonate în  ultima clipă de către cei care au fugit ca să scape cu viață. De ce? Când eram mic se mai foloseau  expresiile „Ce mănânci așa repede că nu vin turcii…” sau „Ce te grăbești că nu au dat buzna tătarii…”, vă mai aduceți aminte? Memoria colectivă e dincolo de viețile noastre. Armenii fugeau  acum de azeri. Și au părăsit în mare grabă pământul lor strămoșesc – ți se strepezesc dinții când îi vezi pe deputații/deputatele bine hrăniți și îmbrăcați de la Bruxelles, puah!, pomenind de separatiști, enclavă, respectarea granițelor și a convențiilor internaționale etc, mă simt solidar cu acești amărâți, prost îmbrăcați și neodihniți, speriați de ce se întâmplă – de teama de a nu păți ce au pățit conaționalii lor în 1915. O dramă uriașă s-a petrecut sub ochii noștri. La Stepanakert/Khankendi deja, trei cai rămași fără stăpân se plimbau prin fața unui hotel numit, încă, Armenia. Care va fi viitoarea lui denumire nu știm. Reporterul de la Al Jazeera se numea Osama bin Javaid.

by Bedros Horasangian