CAMERA DEPUTAȚILOR | Deputatul VARUJAN PAMBUCCIAN – Declarație politică

Omenirea nu a învățat mai nimic din lecțiile amare ale trecutului. Am sentimentul că, deși în calendare secolul XX s-a încheiat, în jurul nostru el nu s-a încheiat încă. Ceea ce face ca, din păcate, istoria să se repete, marcând de o manieră irațional de brutală, generație după generație, destinele oamenilor aparținând unui popor, unei culturi sau unei religii.

Privind imaginile șocante venite în aceste zile din Arțakh (Nagorno-Karabakh), gândul m-a dus imediat la cele povestite de bunicii mei, supraviețuitori ai genocidului împotriva armenilor din Imperiul Otoman. Convoaie cu armeni înfometați, aduși la limita demnității umane erau și atunci și acum mânați către moarte sau, pentru supraviețuitori, către orizonturi incerte. Azi, în Arțakh, după numai câteva zile, au rămas atât de puțini armeni încât doar bisericile și localitățile pustii rămase în urmă mai poartă amintirea, oare pentru cât timp încă, a unui spațiu istoric viu, locuit neîntrerupt de către armeni, timp de milenii. Suntem în fața unei încercări, din păcate, reușite de aneantizare a unui popor din teritoriile sale istorice și mă tem că și în fața unei încercări de a elimina acest popor din timpul său istoric. Ca și cum nu ar fi existat niciodată acolo.

Comparația cu genocidul din Imperiul Otoman de acum 100 de ani nu este deloc una eronată. În anul 1992, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite declara că operațiunile de purificare etnică reprezintă o formă de genocid, chiar dacă ele nu sunt însoțite de ucideri în masă. Din acest punct de vedere, ceea ce se întâmplă acum în Azerbaidjan nu reprezintă doar o crimă împotriva umanității ci un genocid. Vorbim de peste 100.000 de armeni nevoiți să părăsească ținuturile în care au locuit, generație după generație, mii de ani. Vorbim despre peste 100.000 de armeni nevoiți să abandoneze hazardului casele, școlile și bisericile lor, construite de ei și de strămoșii lor. Vorbim de peste 100.000 de armeni pentru care viitorul este deja o noțiune abstractă, pentru care singurul țel este să scape cu viață și care sunt nevoiți să părăsească pământul natal, rostul lor și viața lor de zi cu zi, școlile în care învățau în limba lor. Locurile în care se bucurau și visau în limba lor, bisericile în care își ridicau ochii către cer și lumea, așa cum însemna ea pentru ei. După nouă luni de blocadă, privați de alimente și medicamente, sub constanta amenințare a unei morți care putea veni de oriunde și care, pentru unii dintre ei chiar a venit de oriunde, acești oameni au fost nevoiți să ia calea exodului către Armenia. Către o Armenie care nu poate oferi nici petrol, nici gaze, nici tranzitul lor către spațiul european care să păcălească vreun embargo. Către o Armenie mai fragilă ca oricând, încercând să supraviețuiască într-un spațiu geopolitic din ce în ce mai tensionat, o Armenie care nu știu dacă va avea destule resurse să poată putea oferi acestor oameni garanția unei vieți cât de cât acceptabile. Suntem în fața unei catastrofe umanitare pentru care există puțină empatie și există și mai puține soluții.

Ce e de făcut în această situație în care zi după zi e din ce în ce mai puțin de făcut? Primul lucru este asigurarea unor condiții minimale de trai pentru cei care reușesc să ajungă la granița cu Armenia și să treacă în această țară. România are experiența recentă a refugiaților din Ucraina. În virtutea acestei triste experiențe, dar folositoare pentru oameni aflați într-o grea încercare, îi solicit Guvernului României un ajutor umanitar imediat care să le permită acestor refugiați să aibă condiții de locuit provizorii, hrană și îngrijire medicală. Al doilea lucru pe care îl solicit este negocierea la nivelul Uniunii Europene a unui set de garanții care să asigure conservarea patrimoniului cultural și religios lăsat în urmă și care riscă să fie în totalitate distrus, în cel mai scurt timp. Am văzut cum cea mai mare parte a patrimoniului cultural și religios armean din Imperiul Otoman a fost distrusă după ce faza uciderilor în masă s-a încheiat în timpul genocidului de atunci. Am văzut ce s-a întâmplat, de curând,  într-un alt teritoriu armenesc, înglobat de bolșevici în Azerbaidjan, unde monumente istorice și religioase, mii de cruci de piatră (khacikar)  au fost distruse cu sălbăticie de azeri. Pentru ca ceva similar să nu se întâmple în Nagorno Karabakh, România poate juca un rol important ca stat membru al Uniunii Europene.  Și mai solicit ca, în conformitate cu declarațiile Națiunilor Unite, acțiunile criminale ale Azerbaidjanului împotriva propriilor cetățeni să fie caracterizate ca fiind crime împotriva umanității și crime de genocid. Nu sunt naiv să cred că această ultimă solicitare va deveni vreodată realitate. Dar sunt sigur că negarea ei va alimenta asemenea acțiuni oriunde și oricând în viitor.

by Mihai Stepan Cazazian