MĂRTURII | Nectar Margosian, străbunica mea din Kaisery (8)

A aduce în discuție toate elementele unei biografii, cele cunoscute, povestite, auzite, vorbite, gândite, posibile, uitate de unii, amintite de alții, cele șoptite cu sfială, fără edulcorări și blurări deliberate este un exercițiu de sinceritate. Informațiile pot fi folosite foarte natural sau li se poate conferi pregnanță, expresivitate, vizibilitate. Libertatea de a lăsa unele elemente la o parte, pretextând că sunt știute ar prejudicia cumva imaginea onestă a unei lumi sau a unui personaj.   Din obișnuință, comoditate sau chiar din cauza unei practici îndelungate putem fi severi, în mod nedrept, cu cei care au fost sau dimpotrivă să fim în stare să reparăm, să aducem în față lucruri care nu au putut fi spuse prea des. Oricât de nocive, absurde, dureroase, apăsătoare au fost întâmplările din viețile armenilor de altădată trebuie să fim pregătiți să le aducem în avanscenă, să le punem pe tapet. A devenit o obișnuință a zilelor noastre să vorbim despre dubiu, suferință, alienare,  fragilitate, violență, vină. Mai rar aducem în prim plan cutezanța, îndrăzneala, curajul de a înota împotriva curentului, de a fi diferiți. Contextul în care privim întâplările unei vieți dacă este cel potrivit atunci putem spune că am câștigat pariul cu istoria mică, dar și cu cea mare.

Un punct valoros de sprijin în reconstituirea unei biografii sunt evident jurnalele. Străbunica mea nu a crezut în convenția mincinoasă a jurnalelor, considerând că cel care scrie, revede lucrurile și le relatează, fie îndulcindu-le, fie potențându-le, dar cumva punându-se pe sine într-o lumină favorabilă. Nectar s-a mulțumit doar să noteze comenzile clienților pe diferite foițe și măsurile  hainelor ce trebuiau cusute. De povestit însă a făcut-o în orice împrejurare, încercând să nu omită lucrurile grave și punând accentele cuvenite pentru a reconstitui practic o lume. Nu au existat zone interzise în povestirile ei, nici scorneli.

 De altfel pentru stăbunica mea traversarea umilă printr-o ucenicie riguroasă în Kaisery a contat enorm. Asimilarea permanentă a dificultăților, statul la pândă cu simțurile în alertă, diferențirea de alții cu preocupări similare, evitarea osificărilor de tot felul au ajutat la găsirea notelor personale și a siguranței cotidiene.       

Kaisery nu a plecat niciodată din sufletul ei, deși geografic se află la mii de kilometri depărtare și a suferit transformări radicale, nemaifiind târgul patriarhal din inima Anatoliei de unde au fost deportați armenii. Pentru Nectar însă nicio basturma nu mai avea gustul iute ca acolo, nicio carne de oaie nu era suficiennt de suculentă și niciun turșu nu se acrea corespunzător. Nici kavurmaua nu avea aceeași savoare, doar baclavaua părea acceptabilă ca orice compromis tolerat cu bună știință. Degeaba i s-a spus că oricum specificul locului nu poate fi imitat, ea tot căuta prin măcelăriile de cartier anume tipuri de carne ideale pentru basturma, cernea făina de obositor de multe ori pentru a obține un preparat pur și spăla orezul pentru pilaf în cel puțin douăzeci de ape. A gătit respectând toate regulile, deși nu a mai avut ingredientele din adolescență. Le-a spus apropiaților că în tavă sau cratiță este chimie, migală și nu artă cum se vehiculează cu un clișeu obosit.   

 A avut înțelegerea faptului că niște feliuțe din mezelul ăsta preparat de ea poate fi apreciat cum se cuvine sau că pilaful ei servit întotdeauna cu compot de prune este extrem de savuros. Toate preocupările ei, de la cele gastronomice la cele culturale, au generat interesul vecinilor, fie ei bulgari catoloici veniți din Banat, fie  evrei așkenazi, fie lăutari de mătase din Budești, de lângă Oltenița. În vila din Matei Basarab, de la numărul 33, Nectar a trăit aproape douăzeci de ani înconjurată de muzica interpretată de Ștefan Bibescu care a făcut parte din mai multe ansambluri folclorice. Acest violonist autodidact a fost singurul din locuința respectivă care în anii șaizeci a plecat nestingherit de multe ori în străinătate. Gentil, empatic, ambițios ca toți lăutarii plecați din Budești, Bibescu și-a completat tot timpul cunoștințele, putând să vorbescă oricând despre lăuta renascentistă, clavecinul baroc, despre vioară și mai ales despre Paganini. Dirijorii Ionel Budișteanu și Paraschiv Oprea au fost nelipsiți din casa Bibeștilor pe care i-au admirat pentru modestie și autenticitate. Traiul în bună înțelegere, generozitate și discreție cu vecinii, dincolo de nedreptățile istoriei a reprezentat pentru Nectar un mod de a spune lumii de unde se trage. De fapt, i-au plăcut îndeosebi oamenii siguri pe ei care nu-și permiteau să stea comod pe banca de rezerve și să schimbe amabilități. Au impresionat-o cei care nu pierdeau vremea, funcționau ca un orologiu elvețian și negociau de pe poziții de putere.  

Bibeștii chiar au sfătuit-o adesea să meargă la restaurantul Continental să o asculte pe Maria Tănase acompaniată de Fărâmiță Lambru sau în alte localuri pentru a-i cunoaște pe Sergiu Malagamba și Johnny Răducanu. Nu a călcat însă străbunica în restaurante, poate pentru că a știut că elita fidelă regimului frecventa localurile și teatrele de revistă. În cofetării a intrat doar pentru a cumpăra nepoatei sale dulciurile preferate. Joffre, Krantz, Coupé Jacques, parfait Marechal sau profiterol erau cele mai căutate în anii comunismului. Nu a mers nici la Casa Capșa când a avut magazinul și a venit cu soțul să cumpere marfă de la București. I-a plăcut să meargă însă în vizite, să-și facă relații utile, să colinde prin galerii și ateliere ale pictorilor. Acest mod de a ieși în lume, la București, a încântat-o în mod deosebit.

 Prietenia a ocupat un loc primordial în existența ei, a făcut sacrificii de câte ori a fost nevoie pentru cei dragi. Nu i-a plăcut să lase pe nimeni cu mâna întinsă, a stat departe de superficialitatea relațiilor moderne. Nepoata Maria a observat zi de zi cum Nectar s-a dat peste cap să aibă legături solide, curate, oneste, străine de cinism și ipocrizie. Și-a dus vecinii, evrei așkenazi, acasă la Hrandt Avakian pentru evaluarea unor obiecte de artă scăpate din ghearele comuniștilor și i-a ajutat să le valorifice fără prea multă bătaie de cap și în siguranță. Cu sprijinul pictorului armean lucrările au fost cumpărate de chirurgul Eugeniu Proca, colecționar pasionat și cu stimă pentru poporul ales. Întrucâtva Hrandt Avakian, format la Balcic și București de Iosif Iser și Jean Al. Steriadi, s-a ghidat după principiul de aur conform căruia o mână spală pe alta. Ca și străbunica mea, Hrandt Avakian nu a avut niciodată o atitudine gravă, scrobită cu cei din anturajul imediat, a ajutat alături de soția Rose pe mulți în a valorifica obiecte scăpate cu dificultate de confiscare. A fost un evaluator redutabil, iar mulți colecționari au cumpărat, ținând seamă de sfatul lui. I-a împrietenit pe cei trei empatia pentru ceilalți, ambiția de a da totul, dar i-au întristat rigiditatea, absurdul, răutatea gratuită, brutalitatea, dincolo de isteria comunismului.    

Destul de greu încercată, Nectar s-a arătat însă severă cu smiorcăiții, bârfitorii, flecarii, șmecherii, cu cei care au trăit preocupați de viețile altora. Și-a măsurat mereu cuvintele, mai abitir decât materialele de croit, le-a drămuit pentru a nu supăra sau discrimina fără voie. Greu de reparat, a constatat că odată plecate cuvintele pot aduce neajunsuri și de aceea s-a purtat cu gentilețe.

Odată cu destalinizarea și aparenta relaxare din anii șaizeci lumina din ochii lui Nectar a strălucit mai puternic, deși a fost conștientă că tacticile de control ale Securității s-au rafinat și oricând bunurile personale pot fi percheziționate și confiscate sub diferite pretexte. Ca și alți foști negustori armeni a privit comunismul ca pe o confuzie a istoriei, ceva veninos, din care lipseau empatia pentru cei din jur, dar abundau exagerările, calomniile, gesturile extreme. Tocmai de aceea s-a ferit de tensiuni, polemici, atitudini neporivite, deși în jurul ei au existat suficiente persoane cu stare care-i disprețuiau pe cei săraci sau pe cei fără studii. Dusese la rândul ei un trai la care alții nu ar fi rezistat nici măcar câteva zile. Tocmai de aceea pentru ea vecinii, plătitori de chirie către stat ca și ea, au fost cei cu care s-a străduit să se împace cel mai bine, chiar dacă uneori la suprafață se buluceau mici nedreptăți.  Nepoata Maria a fost în copilărie și adolescență curierul prompt care a dus în dar celor din aceeași locuință, de sărbători, baclava aurie sau etli borek, pe lângă ceva croșetat ca recunoștință pentru momentele frumoase petrecute pe terasa situată la etaj. Copturile străbunicii mele erau crescute cât trebuie, aurii, crocante sau pufoase după cum cerea rețeta.   

Nectar și-a protejat nepoata, a înconjurat-o cu dragoste pentru a nu simți atmosfera cenușie a acelor ani cu spaime și interdicții. Ghid spiritual al familiei a ținut seama de aptitudinile și preferințele Mariei, nu i-a impus reguli stricte și a lăsat-o să descopere micile bucurii, considerând lipsa libertății cel mai mare neajuns. A privit-o cu atenție cum își alege mentorii, reperele, cum se formează și apoi cum se diferențiază de alții. Chiar s-a întrecut pe sine, invitându-i prietenele la ceai servit cum se cuvine în ceșcuțe de porțelan alături de langues de chat. Amfitrioană desăvârșită a evitat subiectele care de obicei încing spiritele și la plecare a găsit mereu în cutia ei cu fursecuri câte ceva să le ofere. Obiceiul ăsta l-a preluat de la cumnata ei, Arecnaz Aramian, care nu a uitat niciodată să facă daruri dulci musafirilor. Vedete în cămările caselor în care a locuit au fost dulcețurile, așezate ca în vitrina unui magazin de lux alături de fructe uscate pentru pilafuri și condimente. Dacă o saptămână sau două nu ar fi putut ieși din casă din diverse motive, ar fi avut din belșug cu ce să-și hranească familia. Numai că, Nectar cât a trait la București, a ieșit zilnic din casă și pentru a-și învăța nepoata să asculte orașul, să-l cunoască, să-i audă poveștile, să-i privească grădinile cu frumusețea pe care o aduc și să fie îngăduitoare cu neajunsurile lui.

Una din întâmpările rămase în memoria familiei este legată de primirea în dar a unui imens atlas geografic hard cover de la Nectar. Volumul fusese căutat îndelung pentru a fi complex, modern, cu multe informații. Chiar și procurarea cărților era o aventură în acea perioadă deoarece librăresele doseau volumele și le vindeau cunoscuților pe sub mână pentru a primi bacșișuri grase. După ce a cumpărat atlasul, Nectar la asfințit, la terminarea treburilor, a privit mereu îndelung harta Turciei moderne. Aflase deja de la nepoata ei că se succedaseră treizeci și șase de sultani la conducerea Imperiului Otoman din 1456 și până la intaurarea republicii și mutarea capitalei la Ankara. Mult prea bine știa că poveștile despre haremuri, plăceri nemaipomenite în palate erau în parte scorneli pentru că în lumea turcă lupta pentru putere a fost mereu acerbă. Nu își aveau loc mila, iertarea, îngăduința și nici cruțarea vieții. Privind harta cumva voia să refacă mental drumul pe care îl făcuse familia ei până în Alep și apoi în portul Constanța.

Pentru străbunica,  Kaisery nu era numai un punct pe hartă și nici orașul care are în centrul său o imensă biserică apostolică, ci locul de unde au fost siliți armenii să plece fără bagaje voluminoase, doar cu pruncii și câteva monede de aur. Orașul natal nu este un loc al întâmplării, ceva fulgerător, o ispită care nu doare cât o rană superficială. De la spațiul natal ne revendicăm și ne definim identitatea. Pentru familia lui Nectar, Kaisery a însemnat o despărțire dureroasă, încheierea unei etape din viață în care fiecare învățase destul de multe. Mulți supravițuitori în țările de adopție s-au gândit la satele și orașele natale. Și bunicul meu, Nubar Terzian mi-a povestit întruna despre Adana copilăriei lui, despre kebaburile cărora nu le putea uita gustul și mai ales depre pilafurile mamei sale în care nici un bob nu era lipit de celălalt. Nici din sufletul lui Adana nu a putut pleca chiar dacă trăise cel mai puțin din viață acolo.

Nectar însă nu s-a cantonat în trecut, a căutat să îmbunătățească viața apropiaților, neuitând să le vorbească însă despre lucrurile întunecate prin care trecuse. Nu a acceptat ca tăcerea să se așeze peste nedreptățile mari ale istoriei care au mai mereu efecte de lungă durată. Și a îndulcit zilele cu vizite la vecine, alte cunoștințe, prieteni, colecționari, la expoziții, cu mersul la cinema, e drept,  mult mai rar și cu lecturile de seară când nepoata îi citea din Rabelais. De la acest ritual al lecturii nu a abdicat familia mulți ani, mai ales pentru că lui Nectar care a putut merge doar câțiva ani la școală în Kaisery îi era destul de greu să țină pasul cu nepoata. Oricum faptul că a ajuns să trăiască într-o altă cultură nu a împiedicat-o să se afirme, să aibă succes, să fie ascultată. Multe s-au datorat forței de a privi mereu la partea cealaltă a străzii, de a auzi, asculta și a fi curioasă și atentă.

Cine își poate imagina că aceste lecturi juicy, fiind momentele cele mai pasionante ale serilor, au reprezentat scutul și poarta de evadare din lumea mincinoasă și anostă a comuniștilor. Volume pretențioase ar fi vrut să înfrunte Nectar, dar de unde timp pentru astfel de delicii?                 

Pentru a fi la înălțime în fața nepoatei, a ascultat după anii șaizeci nesmintit în serile de luni teatru radiofonic. Piesa cu un singur personaj scrisă de parizianul Jean Cocteau în 1930 care a dat-o gata pe Nectar se numea Vocea umană și părea la prima vedere de o banalitate uluitoare. Drama nu era despre putere, supremație, notorietate ci depre o femeie tânără părăsită după cinci ani de relație pentru o alta mai bogată cu care urmează să se însoare fostul iubit. Multă vreme i-a rămas în minte lui Nectar unicul personaj din piesa Vocea umană pentru că nu și-a trecut sub tăcere slăbiciunile și nu i-a reproșat nimic bărbatului plecat din viața ei. După Nectar, din întâmplările vieții, o femeie trebuia să iasă echilibrată, rațională, modernă în toate privințele, plină de vitalitate, fără resentimente. Grea lecție! E drept, a oferit și altele, înlăturând din viața ei ce s-a dovedit ofilit, tern, flasc. Puține situații i-au stăvilit entuziasmul, iar  înzestrarea pentru negustorie s-a simțit mereu. 

A avut și unele obiceiuri de la care nu a abdicat. Nu a înțeles niciodată cochetăria unor femei care își ascundeau vârsta. Pentru ea, anii care au trecut, au avut rostul lor. Nu și-a vopsit părul, unghiile, nu a folosit creion dermatograf, pudră sau ruj. Nu s-a simțit pregătită să se macheze, a refuzat să fie prezentă în fotografii. O asemenea imagine, astăzi, poate părea zaharisită. Doar a trăit intens, cu emoția supremă de a fi armeancă, făcând lucrurile precum învățase de la părinții ei, în Kaisery. A avut însă abilitatea de a privi peste gard, de a trece prin grădinile altora, de a vorbi fără ocolișuri despre identitate.    

I-a îndemnat pe mulți să deschidă larg ochii și să privească spre tot ce au reușit negustorii armeni veniți din Imperiul Otoman și să-i vorbească cu orice prilej, nimerit sau nu.   

Andreea BARBU      

by Andreea Barbu