COMENTARIU | ARPIAR  SAHAGHIAN : Războaie și Tratate

Anglia și Franța în sec.14-15 au purtat un îndelungat război care a rămas în istorie sub numele de „războiul de 100 đe ani” (1337-1453). Regatele franceze, spre a rezolva problema, s-au reunit treptat formând un stat mare și puternic.

Atunci noi de ce să fim mirați că  ducem,  la rândul nostru, un război la fel de îndelungat ? E drept că deosebirea constă în faptul că la noi treaba cu unirea…a mers mereu ceva mai greu. Marile reușite armene se datorează efortului unui erou militar sau financiar, dar exemple de asocieri având un scop comun, deși există, sunt mai rare. Anul acesta am aniversat 105 ani de la înființarea Primei Republici independente și recunoscute oficial de dreptul internațional al statelor civilizate. Această recunoaștere e mai importantă decât faptul că noul stat a fost absorbit de un alt imperiu pierzându-și statutul de subiect de drept public internațional. Scurta sa istorie a  rămas  însă de neclintit. După 72 de ani acest stat a reapărut în concertul internațional, ciuntit, e drept, teritorial din varii cauze ce țin,  atât de noi cât și de alții.

Momentul apariției Primei Republici, este demn să fie analizat îndeaproape. În fond la ce servește Istoria dacă nu se trag învățăminte, dacă nu este o lecție pentru urmași ? Sunt câteva momente care merită să fie rememorate și asupra cărora merită să medităm. În anii aceia Armenia era pârjolită de război. Razboiul ruso-turc, din cadrul confruntării dintre Antanta și Puterile Centrale. Adică Franța, Anglia și Rusia, pe de o parte și Germania, Austro Ungaria, Turcia, pe de altă parte. Turcia lupta pe platoul armenesc, contra Rusiei care repurta victorii : armata a treia turcă a fost nimicită fiind neechipată corespunzător. Dar, imprevizibil,  a izbucnit revoluția bolșevică, Lenin a încheiat pace separată cu Germania făcându-i  concesii rușinoase (Brest-Litovsk, 3 martie 1918), iar pentru a avea susținerea armatei formată din țărani a desființat moșiile împărțindu-le la țărani. Soldații ruși au părăsit frontul caucazian care a rămas slăbit în fața trupelor turcești. Au rămas pe loc ostașii și ofițerii armeni care totalizau un efectiv de 120.000 plus circa 50.000 de miliții auxiliare. Aceste trupe urmau să fie reorganizate într-o structură nouă pentru a se putea exercita o conducere coerentă. Biroul Central care conducea (din Tiflis) era alcătuit din Generalul Tomas Nazarbekian (1855-1931), ajutat de colonelul Daniel Pirumian (1861-1921) și generalul Movses Silikian (1862-1937).  Frontul era asigurat de generalii Andranic Ozanian, Drastamat Kanaian (Dro), Arșag Kavafian, Sargis Mehrabian, Karekin Pastermagian (Armen Garo), și alții. Luptând cot la cot, ei au  alungat trupele cotropitoare însuflețind ostașii prin exemplul lor personal și suflul de unitate la care s-a adăugat și prezența multor preoți care au pus și ei mâna pe arme luptând cu dușmanii creștinilor. Cei ce luptau erau o armată alcătuită doar din armeni, soldați, ofițeri și generali, medici și sanitari, un tot, un suflet si un scop suprem: libertatea. Așa s-a realizat Sardarabad-ul.

Dar …ce se câstigă pe câmpul de luptă se mai poate pierde la masa tratativelor mânjind hârtia (care suportă orice) cu tot felul de tertipuri.

La Brest Litovsk (3 martie 1918)  trimisul lui Lenin avea ordin sa cedeze la toate cererile germane care erau împovorătoare teritorial și bănesc. La tratative s-a prezentat și Turcia, care avea să capituleze în curând, reprezentată de  guvernul pucist care avea să cadă și el, în persoana lui Mehmet Talaat. Acesta a cerut retrocedarea Karsului și Ardaganului, teritorii cucerite de Rusia în decursul războiului Ruso-Turc din  1877-1878. Ceea ce a și obținut. Peste câteva luni (la 11 nov 1918), Germania capitula necondiționat iar Kaiserul Wilhelm fugea în Olanda deghizat în bucătareasă (a semnat abdicarea la 9 nov 1918).  Lenin nemaiavând obligații a denunțat tratatul de la Brest Litovsk, a recăpătat teritorii și a pierdut doar banii. Dar Turcia a păstrat Karsul si Ardaganul deoarece nimeni (nici armenii) nu s-au preocupat.

Sus: Distrugerea orașului Erzurum; stânga sus: forțele ruse; stânga jos: Refugiați musulmani răniți; dreapta sus: Forțele otomane; dreapta jos: Refugiați armeni

Faptul că trupele țariste au cucerit spațiul Armeniei de vest, inclusiv Trabezundul si Erzurumul, nu a mai contat, în ciuda faptului că Turcia capitulase în fața Antantei semnând actul de capitulare pe crucișătorul  HSM Navy „Agamemnon” ancorat în golful Mudros de pe insula Lemnos (30 octombrie 1918). Trupele britanice și franceze intrau pașnic în Istanbul pregătindu-se de organizarea unui Tribunal internațional Franco-Anglo-Rus care să judece crimele Junilor Turci. Dar Rusia lui Lenin nu era interesată și așa se face că primul „Nuremberg” din istorie nu a mai avut loc.

Conferința de Pace care a urmat, a avut loc la Paris și Tratatul de Pace încheiat cu Turcia a fost semnat în salonul oficial al fabricii de porțelan de lângă Paris, la Sevres. Tratat fragil ca și produsele de porțelan ale fabricii. Semnat de sultan, dar și de Franța, Italia, Japonia, Marea Britanie, Armenia, România, Polonia și alte țări, el  nu a fost ratificat. Deși erau necesare pentru aceasta trei semnături, în afara Turciei.  Printre prevederile sale figurau și crearea unui stat Armean pe un spațiu stabilit de președintele SUA, a unui stat kurd de a cărei delimitare urma să se ocupe o comisie, și o serie de drepturi teritoriele acordate Greciei, Franței  și Italiei. Probabil că lucrurile ar fi decurs chiar așa dacă evenimentele nu luau un curs imprevizibil.

Mustafa Kemal, care luptase la Gallipoli s-a trezit victorios, spre surprinderea sa, văzând cum dispare batalionul britanic din fața sa. De fapt Amiralitatea de pe malurile Tamisei, nu prea era încântată  de pespectiva transformării Istanbulului în Țarigrad, și nici de perspectiva internaționalizării strâmtorilor ceea ce ar fi deschis drum liber flotei rusești. Semnarea tratatului de la Sevres era total opusă concepției lui Kemal Mustafa, dar care deși avea adepți în corpul ofițeresc al armatei învinse a Junilor Turci, era în mare criză de armament și muniții, ca de altfel toate părțile beligerante. Dar Rusia brusc a început să prezinte un tablou neașteptat. Lenin a reușit să preia conducerea statului, a respins generalii albi care veneau asupra sa ba chiar și trupele intervenționiste (franceze, engleze, germane) au fost alungate. Armata Roșie devenea deodată  bine echipată, bine înamată cu arme și muniții.  Foarte puțini știau că aceste resurse veneau din fondurile unor bănci ale căror clădiri se oglindeau în apele Hudsonului. Începutul a fost făcut de fratele lui Troțki care era un mic milionar tot de pe acolo. Restul a venit pe calea misiunii de „Cruce Roșie” (conduse de Thomson) care a sifonat destule fonduri destinate lui Lenin, pe lângă materiale de război sosite prin portul Arhangelsk. Știa sau doar intuia Kemal aceste realități nu vom știi niciodată. Fapt este că s-a adresat lui Lenin, folosind un vocabular marxist, prin care el cerea ajutor pentru a răsturna pe sultan (pentru Lenin acesta era tot un Țar). Vocabularul marxist era la modă în epocă, Manifestul Partidului Comunist se tradusese în special în franceză, dar și multe alte limbi și circulase și la Istanbul. Așa că navele rusești au transportat muniții și armament (tunuri, obuze, mitraliere , cartuse, ) și aur pentru Kemal care se constituise ca rebel pregătindu-se să atace pe Sultan.

Între timp, Imperiul Otoman capitulase și trupe britanice și franceze circulau pe străzile Istanbulului, un corp expediționar francez lupta în Cilicia pentru a crea un stat Cilician sub mandat francez (probabil ar fi fost un fel de Liban), iar Venizelos pregătea ocuparea unor teritorii din vestul Turciei în baza doctrinei sale „Megala Ideea”. La Istanbul Curtea Marțială otomană condamna la moarte puciștii Juni Turci, și anume guvernul capitulat, unii criminali de război dovediți și au fost și câteva executii. Capetele principale de acuzare erau „târârea țării în război, distrugerea economiei, maltratarea populației, nepredarea către trezoreria statului a marii cantități de aur jefuit de la cetățeni”.

Revigorat militar Kemal atacă pe toate fronturile, respinge armata lui Venizelos, răstoarnă pe Sultan, ia prin surpindere pe francezii din Cilicia, uimiți de presiunea turcilor care se vădeau acum bine înarmați, și denunță tratatul SEVRES. Trupele turcești reiau luptele din Caucaz sub conducerea lui Kâzim Karabekir ținta fiind petrolul din Baku. Apoi încheie o  nouă pace cu Antanta, la Lausanne, unde toate avantajele minoritătilor dispar. Ca preț al acestei păci Kemal renunță la Imperiu (Mahgreb, Arabia Saudită, Egipt, Orientul Mijlociu, fostele posesiuni din Balcani), nu însă și la Istanbul și Adrianopole (Edirne).

Oricum Imperiul Otoman („omul bolnav ” al secolului XIX, sau Imperiul „Otominable” cum spunea Victor Hugo) era, de ceva vreme, într-un proces avansat de destrămare și deci Kemal oferea ceva ce nu mai putea fi sub controlul său. Mai ales că toate aceste spații imperiale nu erau populate de turci, iar el, care se hotărâse să joace cartea naționalismului, pierdea din start dacă se încăpățâna să refacă Imperiul. Efortul său se concentra pe  Asia Mică, dar și aici unele zone erau tulburi: grecii agitau o „Megala Ideea” vizând unele spații în vest, iar în est armenii vizau la refacerea unui stat bazat pe o hartă desenată de președintele american. Kurzii erau și ei agitați, însă aceștia erau departe de se unifica și stabilii o strategie. Și așa a început în grabă „războiul” tratatelor…

La 2 decembrie 1920, la ALEXANDROPOL (azi Gyumri), se pune la cale Tratatul de la Alexandropol care stabilea frontiera dintre Turcia si Armenia. Părțile semnatare erau: Turcia (generalul K.Karabekir) Armenia (Ministrul de Externe A.Hatisian) și un reprezentant al guvernului bolșevic leninist. Scopul principal era renunțarea la spațiul Wilsonian. Ce valoare aveau aceste semnături? La acea dată Turcia mai era Imperiu și era condusă de un guvern supus sultanului Vahaeddin (fratele lui Abdul Hamid). Dar la Alexandropol negocia un reprezentant al rebelilor kemaliști care urmăreau răsturnarea sultanului. Republica Turcia a fost proclamată și recunoscută abia la  29 octombrie 1923. Republica Democrată Armenia (proclamată în 1918) la data semnării Trataului era proclamată republică sovietică (29 noiembrie 1920) și înglobată în Rusia Sovietică, deci nu mai era subiect de dept international. Mai ales că la rândul său Rusia Sovietică nu era încă nici ea recunoscută de dreptul international, aceasta urmând să aibe loc abia în 1922. Așa dar acest tratat este nul de drept și nu are nici o relevanță. Se pare că și unii semnatari și-au dat seama de asta așa că…

La 16 martie 1921 se semnează, de data asta la MOSCOVA, un tratat între Turcia și  Rusia Sovietică, (fără participarea Armeniei) prin care se „stabilesc” frontierele dintre Turcia si republicile caucaziene  (Armenia, etc)

Frontiera dintre Turcia și Rusia Sovietică se pare că nu dădea pace părții turcești  Așa că se pune la cale înca un tratat, având ca obiect buclucașa frontieră. Semnarea tratatului are loc la KARS la 12 octombrie 1921. Este un succesor al tratatului de la Moscova. Nici Turcia kemalistă nici Rusia leninistă nu sunt încă recunoscute, așa că…

Aceste tratate au fost „moșite” în principal de generalul K.Karabekir (Turcia)  și de Cicerin și Karahan (din partea rusă) aceștia însă au fost retrași de Stalin deoarece apărau interesele armene. De altfel, fără intervenția lui Stalin aceste tratate nu s-ar fi semnat niciodată, afirmă sursele din epoca. Guvernul de la Erevan nu recunoaște valabilitatea tratatului de la Kars, dar nici nu-l denunță (!?)

Ce valoare au tratatele internaționale s-a văđit cu ocazia pactului Stalin-Hitler semnat în 1939 de Molotov si Ribbentrop. Acest pact a fost spulberat de blindatele naziste în vara anului 1941 care în câtevă săptămâni s-au oprit la Leningrad, Moscova și Stalingrad. Dar asta e altă poveste.

În ceea ce priveste războiul armeano-turc comentatorii militari au analizat acțiunile părților beligerante și este interesant să cităm aici aceste considerații:

„Obiectivul principal al Imperiului Otoman era recuperarea teritoriilor pe care le pierduse în Platoul Armenesc. Aceste regiuni fuseseră cucerite de Imperiul Rus în timpul războiului din 1877-1878. Obiectivele strategice otomane vizau recucerirea orașelor Artvin, Ardahan, Kars și a portului Batumi. O victorie otomană în această regiune ar fi însemnat un ajutor important adus cauzei Puterilor Centrale de pe frontul polono-galițian, de unde rușii ar fi fost obligați să retragă forțe pentru sprijinirea teatrului de lupte caucazian . Germanii și-au dat seama de importanța practică a ofensivei otomane în Caucaz ca diversiune la acțiunile Puterilor Centrale pe frontul de răsărit și au sprijinit cu arme și muniții Armata a 3-a otomană, care urma să fie însărcinată cu efectuarea acestei operațiuni. Ministrul de război otoman, Enver Pașa, spera că un succes în campania din Caucaz, ajutată de rebeliunile popoarelor musulmane din regiune, care aveau să îi deschidă drumul spre Tbilisi.Obiectivul strategic german era tăierea accesului rușilor la rezervele de petrol din regiunea caspică .

Rusia considera Caucazul ca un front secundar al frontului de răsărit. Frontul de răsărit se bucura de atenția specială a rușilor, aici fiind mobilizate cele mai importante forțe militare și resurse materiale. După ce cuceriseră de la otomani fortăreața Kars în războiul din 1877-1878, rușii urmăreau apărarea tuturor câștigurilor teritoriale din regiune, în special a Karsului și portului Batumi. Ministrul de externe rus Serghei Sazonov a afirmat într-o întâlnire cu ambasadorii aliați că, după încheierea războiului, Imperiul Rus dorește să ocupe capitala otomană, Constantinopol, strâmtorile Bosfor și Dardanele, Marea Marmara, Tracia sudică și  litoralul anatolian al Mării Negre dintre Bosfor, râul Sakarya și un punct care urma să fie determinat în viitor în apropierea Izmitului. Rușii urmăreau să înlocuiască populația musulmană din nordul Anatoliei și din Constantinopol cu populație creștină – coloniști cazaci.

Mișcarea de eliberare națională armeană milita pentru fondarea unui stat independent armean. Federația Revoluționară Armeană a reușit să-și atingă scopul – proclamarea primului stat modern independent armean – odată cu recunoașterea internațională a R.D. Armene în mai 1918. Încă din 1915 existau așa-numite Administrații a Armeniei Vestice, mai apoi redenumite drept Republica Armeniei Montane, în vreme ce Dictatura Centrocaspică a fost fondată cu participarea armenilor. Niciuna dintre aceste entități statale nu a avut o viață lungă.

Britanicii au colaborat cu trupele revoluționare rusești pentru împiedicarea obiectivelor lui Enver Pașa – fondarea unei Transcaucazii independente. Enver Pașa avea ca obiectiv trecerea sub stăpânirea otomană a Anglo-Persian Oil Company, care deținea în acele timpuri dreptul exclusiv pentru exploatarea petrolului din Persia. În 1914, chiar înainte de izbucnirea războiului, guvernul britanic a contractat cu această companie livrarea unor cantități însemnate de păcură pentru marina militară.

Otomanii dispuneau în regiune de Armata a 3-a. În 1916, aceasta a fost întărită cu unități provenite din Armata a 2-a. Echiparea și organizarea forțelor otomane erau net inferioare în comparație cu cele ale aliaților. La începutul conflictului, forțele otomane au avut efective estimate între 100.000 și 190.000 de oameni, cea mai mare parte fiind prost echipați. Până la începerea războiului, Imperiul Rus avea în regiune Armata Caucazului, cu efective de 100.000 de soldați, plasată sub comanda nominală a guvernatorului Caucazului, Illarion Voronțov-Dașkov. Comanda efectivă a acestor forțe se afla însă în mâinile șefului statului major al armatei, Nicolai Iudenici. În preajma declanșării campaniei din Caucaz, rușii s-au văzut obligați să redistribuie aproximativ 40.000 de soldați din Caucaz pe frontul din Europa, pentru ca să participe la apărarea pozițiilor de la Tannenberg și lacurile Mazuriene. Trupele rămase în Caucaz au fost plasate sub comanda generalilor de originea armeană Nazarbekov, Silikian și Pirumov. Armata rusă a Caucazului a dispărut practic după dezertările în masă ale soldaților odată cu izbucnirea Revoluției Ruse. În 1917, în momentul în care armata rusă a Caucazului s-a dezintegrat, existau în regiunea 110.000 – 120.000 de soldați de etnie armeană. Acestora li s-au adăugat alți soldați aliați, ajungându-se la efective de aproximativ 150.000 de soldați, care trebuiau să facă față trupelor otomane.

Autoritățile imperiale ruse organizaseră încă din 1914 înrolarea armenilor în unități de voluntari. Cum numeroși armeni supuși țarului fuseseră deja mobilizați pe frontul din răsăritul Europei, unitățile de voluntari au fost constituite din armeni care nu avuseseră obligațiunea să se prezinte la recrutare, sau care nu erau supuși ruși. Unitățile de voluntari armeni au fost inițial concepute să acționeze ca mari unități independente de comandamentul rus al Caucazului, fiind plasate sub comanda unor comandanți ruși de origine armeană, Andranik Ozanian, Drastamat Kanayan, Arshak Gafavian și Sargis Mehrabyan. La comanda acestei forțe s-a aflat și un armean supus otoman, Karekin Bastermadjian (Armen Karo). Efectivele inițiale ale unităților de voluntari armeni s-au ridicat la aproximativ 20.000 de oameni, dar de-a lungul conflictul numărul lor a sporit. La începutul anului 1916, Nicolai Iudenici s-a hotărât să încorporeze unitățile de voluntari armeni în armata rusă sau să le demobilizeze.

Mișcarea de eliberare națională armeană controla unitățile de fedayini. (Ֆէտայի). Acestea erau miliții populare organizate în jurul unor lideri militari locali faimoși, precum a fost Sebastați Murad (Սեբաստացի Մուրատ). Boghos Nubar, președintele Adunării Naționale Armene, declara în cadrul ședințelor Conferinței de Pace de la Paris că fedainii armeni au fost sprijinul de nădejde al unităților regulate armenești. Linia frontului de la Van până la Erzican a fost apărată în principal de milițiile fedainilor armeni.

Federerația Revoluționară Armeană a stabilit în cadrul Congresului Armenilor Răsăriteni înființarea unei forțe militare. Aceasta a fost organizată sub conducerea generalului Tovmas Nazarbekian. Drastamat Kanayan a fost desemnat comisar civil al armatei. Armata era organizată în trei divizii sub comanda generalilor: Movses Silikyan, Andranik Ozanian și Mikhail Areshian. O altă mare unitate a fost pusă sub comanda colonelului Korganian. Linia frontului de la Erzincian la Van a fost apărată de aceste unități. După proclamarea Republicii Democrate Armene, Nazarbekian a devenit primul comandant-șef al armatei Armeniei.

Invazia turcilor din 1920 

În 1920, turci au invadat teritoriul Republicii Democrate Armenia cu scopuri   de a-l anexa. Încă din 1919 Mustafa Kemal a luat o poziție inflexibilă împotriva grecilor si armenilor care doreau să-și refacă teritoriile.  În primăvara anului 1920 armata turcă era pregatită să atace Armenia. Rusia Sovietică nu susținea insă ideea răboiului. Ea a dus tratative separate cu armenii și turcii, propunând o înțelegere pe tema frontierei, dar fără succes. Turcii se temeau ca Armata Roșie din Caucaz să nu facă joncțiune și să pună în pericol trupele turcești. Bekir a cerut o înțelegere chiar verbală ca turcii să ocupe Sarikamișul și Șahtahtul.

Între timp s-a încheiat la SEVRES Tratatul de Pace care acorda un teritoriu liber și  independent Armeniei în estul Turciei. Kemaliștii nu erau de acord cu acest tratat. Guvernul rus s-a înțeles cu Bekir în cursul lunii august ba chiar a acordat Turciei ajutor militar (mari cantităti de arme si muniții) și în plus 10 milioane de ruble aur. Un „cadou” din partea lui Lenin…

Pentru a pregăti invazia și a creea o fundamentare diplomatică acesteia, guvernul kemalist a convocat în septembrie 1920 la Baku Primul Congres a Popoarelor din Orient care a caracterizat refacerea statalității armene ca „ o manifestare văđit imperialista a dașnacilor”. Pe lângă aceasta emisari turci au râspândit zvonul precum că turcii nu luptă contra poporului armean ci împotriva dașnacțakanilor care sunt „în slujba imperialismului”, iar turcii sunt „revoluționari la fel ca bolșevicii ruși și eliberează pe armeni”. Bolșevicii armeni sprijineau această propagandă pe temeiul unor tendințe rusofile care circulau printre armeni, dând apă la moară turcilor. În iulie-august 1920 turcii au concentrat la frontiera Armeniei o armată cu un efectiv de 50.000 de soldați si 306  tunuri. Republica Armenia avea la graniță 30-35.000 de soldați și 56 tunuri, 184 mitraliere. La 22 septembrie, trupele turcești conduse de Kâzim Karabekir au invadat Armenia înaintând pe direcția Olti, Sarikamiș, Kaghzvan, Igdir.

Situația grea în care se afla Armenia a determinat-o să se adreseze Antantei ca să aplice prevederile tratatului de la Sevres, cerând ajutor militar și material. Însă statele având interesele lor în Turcia au refuzat ajutorul. În 29 septembrie turcii au ocupat Sarikamișul și Kaghzvanul, în 30 octombrie Karsul și în 7 noiembrie Alexandropolul iar în 12 noiembrie Aghinul. La 15 noiembrie Armenia a acceptat condițiile turcilor. În aceste condiții s-a încheiat la 2 decembrie 1920 tratatul de la Alexandropol  de care am vorbit mai sus, care nu avea, după cum am arătat,  bază juridică, deoarece Armenia intrase în componența Rusiei Sovietice. Turcii au măcelarit 198.000 de oameni, au distrus peste 140 de localități, pagubele pricinuite fiind de 20 milioane ruble (aur). Cauzele înfrângerii erau pe de o parte izolarea internațională, economia slabă nerefăcută după război, dezorganizarea armatei armene ca urmare a propagandei păguboase, iar pe de altă parte  ajutorul primit de partea turcă atât militar cât și material dar și diplomatic.

Tratatele (unele), oameni de stat (unii) oameni de cultură (majoritatea) opinia publică (din țările de cultură europeană) au fost de partea armenilor. Dar armenii au fost de partea armenilor? Nu cu vorba. Cu fapta. Nu știu…

.Alte țări mici și chiar sărace în resurse ale solului, au reușit să se impună economic politic și militar. Cum? Au făcut ceva potrivit la momentul potrivit. Impresia mea este că đeși am fi putut am scăpat momentul potrivit sau am făcut ceva neeficient când împrejurarile chiar erau favorabile. Ła Sardarabad am știut ce avem de făcut. Acolo am dovedit că putem. Dar apoi nu am mai aplicat lecția învățată. Azi deviza este  părăsirea individualismului și abordarea unității identitare. Ignavia est jacere dum posis surgere.( E rușinos să zaci când poți să  te ridici)

ARPIAR  SAHAGHIAN  

surse: adaptări si traduceri din engleză și armeană (internet)                                                                      

by Redactor