BEDROS HORASANGIAN : Erdogan, Genocidul Armean și chestiunea kurdă

Kurd și Armean în haine tradiționale la 1862 ( Original image at: National Library of Russia )

Alegerile prezidențiale din Turcia – ca și cele parlamentare, altminteri – au fost câștigate de Tayyip Recep Erdoğan și partidul său. Fostul vânzător de covrigi cu susan și fotbalist a ajuns din nou să acceadă la cea mai înaltă funcție din Republica Turcia. Ale vieții valuri, maluri, zaruri. Republică laică pusă pe picioare de generalul Mustafa Kemal, supranumit Atatürk (părintele turcilor) și căruia poporul turc îi datorează nu doar intrarea în modernitate, cum, necum o democrație, parlamentară, renunțarea la fes, și trebuie musai precizat, adoptarea alfabetului latin. O decizie salutară  a unui militar de carieră, cu o viziune modernă asupra mersului istoriei, care nu doar dansa elegant prin saloanele vechiului Constantinopol ce devenea în 1923 actualul Istanbul, ci știa, cu anasâna, să impună trecerea de la alfabetul arab – 90 % din populația Imperiului Otoman era analfabetă – complicat și greu de învățat, la alfabetul latin. Pas uriaș, după ce grămăticii turci s-au tot sfădit luni în șir, militarul cu o bună viziune asupra modernității a decis de unul singur. Alfabet latin. Care a ușurat imens efortul poporului turc de a intra și adapta la lumea modernă. După dezastrul prăbușirii Imperiului Otoman și destrămarea lui. Pe fondul, se ignoră sau contestă, uriașei tragedii care a fost Genocidul Armean din 1915. Statul modern turc s-a creat pe bazele unei crime împotriva umanității, prin aneantizarea unei întregi națiuni. Ceea ce numim azi ethnic cleansing , a fost o deportare în masă, marcată de cumplite atrocități, greu de reprodus, dar alcătuind deja o imensă arhivă documentară, a dus la uciderea cu premeditare a peste 1,5 milioane de civili și spolierea avuțiilor – proprietăților lor. Bundesarchiv Koblenz, Staatsarchiv Wien și Arhivele de la Vatican au ajuns să livreze în ultimele decenii documente de primă mână. Documente există, cercetarea lor deja în mare parte, recunoașterea genocidului din 1915 a rămas doar o decizie politică. Chiar dacă ea întârzie, nu mai poate fi contestată. Ministerul Bunurilor Abandonate  – da, a existat așa ceva – s-a înființat  în Imperiul Otoman cu mult înainte de a scrie George Orwell 1984 și Ferma animalelor. Nu intrăm în amănunte. Ne-am ocupat 30 de ani – un sentiment vag de inutilitate – de un subiect dramatic, care, în România, dacă nu e contestat, e ignorat. Cu jenă, cu diplomație, cu interese strategice – pe care le putem înțelege, dar nu admite la nivel etic – ale statului român. Azi partener strategic și coleg de alianță într-un NATO de care are nevoie nu doar Ucraina aflată în plin război. România are nevoie de Turcia, putem admite acest truism. Restul e istorie, chiar dacă adevărul poate fi contestat. Manipulat, mistificat – universitățile americane produc pe bandă rulantă teze de doctorat cu afirmații dintre cele mai jenante. Negaționiști de tot felul, se găsesc pe multe meridiane, chiar dacă, într-un târziu, după multe eschive și bâlbâieli, un președinte american a admis/recunoscut că în 1915 a fost Genocid. Hâr, mâr, scandal diplomatic, a trecut și 2015. Germania  și ulterior, S.U.A, prin vocea obosită a lui Joe Biden, au recunoscut/admis într-un târziu, aneantizarea unui popor în 1915, drept Genocid. Un simplu cuvânt, termen, care a creat enorm de multe bătăi de cap politicienilor în ultimele decenii. Un termen inventat de un avocat evreu polonez, Raphael Lemkin – care a studiat atent ceea ce s-a întâmplat în 1915 cu armenii – și a fixat ulterior în memoria colectivă a lumii noțiunea de Genocid. Un termen acceptat azi de comunitatea internațională, care a marcat modernitatea ultimei sute de ani din istoria de azi.  Genocidul armean din Primul Război Mondial, care a premers îngrozitorului Holocaust, produce efecte și azi. Marea Britanie și Israelul, fiecare cu interesele lor strategice sunt printre puținele centre de putere care, încă, nu recunosc ceea ce în ultimii 20 de ani a devenit un  uriaș DOSAR 1915. Ce stă la îndemâna, nu doar a liderilor politici, ci și a marelui public. Turc sau de aiurea. Decizia ca statul turc să accepte un trecut dureros este strict una politică. Că se admite, contestă sau ignoră, ar fi o altă poveste. Ieri, ca și azi, interesul ține fesul. Că e el politic, militar, ideologic, religios. Progresul, cu toate sincopele lui, democrației turcești a venit apoi din varii conjuncturi. Pe care liderii politici turci au știut să le valorifice. Faptul că Turcia NU a intrat alături de Germania nazistă în cel de-al Doilea Război Mondial a fost o decizie salutară, păstrându-și o fertilă economic neutralitate, a ferit tânăra Republică Turcia de alte belele militare și politice. Cum necum, intrarea în NATO și războiul rece ce a urmat a fost util Turciei să se consolideze, sub toate aspectele.  Militar, economic, social, cultural, nu în ultimul rând  politic. Cu toată instabilitatea marcată de imixtiunea militarilor – aflată pe cai mari și după moartea generalului Mustafa Kemal – în treburile politice. Vechea „Chestiune Orientală”  – adică armeană, care dădea numeroase bătăi de cap centrelor de putere europene – din secolul XIX – a devenit după evenimentele/tragedia/genocidul spus de-a dreptul din 1915, ceea ce azi putem numi „chestiunea kurdă”. De ce ? Pentru că poporul kurd, divizat și trăitor în patru state – Turcia, Siria, Irak, Iran, cu o populație de peste 40 de milioane – este o problemă reală nu doar pentru statul turc. Kurzii din Turcia de azi au ocupat un teritoriu istoric locuit mii de ani de armeni. Podișul Armean, acele șase vilayete ( provincii) din estul Imperiului Otoman care alcătuiau vatra (Heimat, patria) armenilor au fost golite/epurate de armeni în și după 1915. Acum e locuit de kurzi, cărora, mai devreme sau mai târziu, statul turc va fi obligat să rezolve problemele lor. Și nu prin mijloace forte, cum a fost în 1915. Lichidându-i pe armeni, s-a rezolvat problema armenească. Triburile seminomade de kurzi au dat din plin o mână de ajutor autorităților otomane la jefuirea și spolierea de bunuri, colective – școli, biserici, magazine etc – sau individuale. Acum la rândul lor kurzii sunt victime ale istoriei. Noul ales și vechiul președinte Erdogan va avea o sarcină dificilă să împace capra trecutului și varza prezentului. Comunitatea internațională e recunoscut victoria în alegeri a lui Erdogan. Nu știm ce va mai urma, războiul din Ucraina, nu dă semne că ar putea înceta. Rolul Turciei în acest păienjeniș de interese divergent de multe ori râmâne extrem de important.

articol apărut în Observator Cultural nr. 1161

by Bedros Horasangian