MĂRTURII | Nectar Margosian, străbunica mea din Kaisery (7)

În socialism s-a trăit cu agresiunea politicului, cu propagandă multă și mincinoasă sub umbrela Securității, cu dramele și capcanele aferente, cu grijile zilnice legate și de procurarea hranei. Din mers au fost nevoiți să se adapteze artizanii acelor vremuri la noile reguli, să nu facă rabat la calitate, deși uneori materialele nu i-au ajutat prea mult. Schimbările radicale venite pe neașteptate i-au obligat să nu mai poată merge doar pe căi știute. Au încercat să caute formule personale de supraviețuire, să reziste, lărgindu-și sfera de preocupări.

Dincolo de obișnuita-i activitate de croitorie, la București, Nectar și-a convins clientela că poate picta felicitări pentru diferite ocazii. Lipsită de ambițiile marilor artiști, a realizat mici lucrări care au prins privitorul în urzeala lor, după o verificare minuțioasă a ceea ce exista pe piață. Cele mai cunoscute felicitări care se comercializau atunci în librării reprezentau case înzăpezite, brăduți împodobiți sau tineri plecați la urat în sat. Pentru a nu plictisi, repeta, relua subiectele cunoscute, a ales să picteze îngeri, preferând să proiecteze îndeobște trăirile sale lăuntrice legate de sărbători. Astfel, subiectele sacre, tușele speciale au putut trece nestingherite pe carton și de acolo în sufletele privitorilor. Calitatea artistică a contat pentru Nectar, felul aparte de a combina tempera, dorința de a transmite un mesaj. Nu a acceptat ca subiect orice dulcegărie, orice artificiu care să cucerească din prima destinatarul. S-a întâmplat ca unele mici lucrări ale ei să contrazică logica experienței cotidiene. Poate tocmai de aceea succesul ei a fost imediat. A pariat pe neașteptat, pe felicitări de cu totul altă factură, care au oferit totuși un gen de intimitate lejeră, nepretențioasă. Cei din familia ei au intuit că de fiecare dată Nectar a socotit înțelept înainte de a se lansa într-o afacere și a fost pregătită sufletește pentru noile încercări. Prin aceste mici lucrări a dorit să creeze impresia de statornicie, de stare bună, de entuziasm cu care debutează de fapt fiecare an nou. A avut un fond de imagini pe care le-a cultivat cu grijă, aglutinând lumea reală cu nevăzutul, primenind totul pentru a trezi interesul cumpărătorilor. Nu a revenit în buclă asupra acelorași idei sau imagini în construcțiile ei migăloase, considerând plictiseala unul din relele lumii.

Pentru Nectar timpul nu s-a târăt alene, lipsit de țintă. Chiar și în zilele de sărbătoare a găsit momente pentru bilanțuri și proiecte. A privit în urmă, la cele din Kaisery, pentru a ști ce are de făcut în continuare și a-și reașeza prioritățile. Laudele celor apropiați nu au fost decisive pentru ea.  

Nectar a funcționat la București ca un întreg serviciu de public relations pentru că a trimis cunoscuților în fiecare an felicitări cumva legate de așteptările lor. A căutat mereu plicuri speciale, colorate și când nu a putut face rost de ele, a confecționat ea însăși plicurile necesare. Pentru a îndulci sfârșitul de an a dus de obicei felicitările acasă la destinatari, însoțindu-le de o sticlă de vin, o cutie de bomboane de ciocolată sau un șervet brodat de ea. Destinatarii au apreciat faptul că și-a luat libertatea de a nu folosi elemente comune cu cele din alte cărți poștale. Execuția fiind impecabilă, au înțeles că Nectar a fost pilotată din umbră de fiica sa Elisabeta, la rândul ei desenatoare talentată. Cu timpul cei care au primit felicitări au devenit lobby-iști, fani erau oricum, fiind oameni influenți au putut să o ajute, în mod constant, să o sprijine informațional. Aceste prietenii durabile, fără pete sau umbre, au luminat perioadele gri ale existenței străbunicii mele.

În socialism a funcționat cu succes popularul sistem cunoscut sub numele de bouche à oreille, oamenii fiind nevoiți să comunice pentru a descoperi un stomatolog perfecțonist, un zugrav priceput, un instalator onest sau o croitoreasă bună, recomandările permițându-le să-i evite pe cei cu un apetit mercantil detestabil.

După succesul seriei cu îngeri încremeniți în așteptare au urmat felicitări care aveau în centrul imaginii urme de pași mici, blurați cumva, peste care era așezat cadranul unui ceas de masă auriu care indica ora douăsprezece. Sursa de inspirație a fost chiar un frumos ceas de masă, cu corp dreptunghiular, din alamă, cumpărat de blândul ei soț, Artin Margosian, căruia comuniștii i-au grăbit sfârșitul. Deșteptătorul la care Nectar asculta Trăiască Regele funcționa pe baza unui tambur cu pini, având părțile laterale din sticlă pentru a urmărirea mecanismului. Cu un design deosebit și funcționare admirabilă, acest ceas mecanic se află astăzi în patrimoniul familiei noaste. În josul felicitărilor a pictat și cheița cu care se întorcea mecanismul, aluzie subtilă la alegerile pe care le facem în viață și de pe urma cărora uneori avem de suferit.

Într-un con de umbră nu a vrut să treacă în zona felicitărilor și a făcut modele pentru diferite aniversări, bazându-se pe inepuizabila-i creativitate, generatoare a celor mai năstrușnice idei. Nu a scris niciodată în mod tautologic urări de genul La mulți ani!, Sărbători fericite! Nici nu a pictat pachete cu cadouri sau flori. Și-a spus că flori au pictat toți și ele oricum se găsesc în imediatul care ne înconjoară. Torturile cu lamânări au fost și ele excluse dintre subiecte. S-a simțit mereu că a avut un vocabular variat și nuanțat, si-a rafinat exprimarea, fructificând cunoașterea din zone cât mai diferite, fără a intra pe nisipuri mișcătoare. Câștigurile nu au fost semnificative, a primat pasiunea ei nestăvilită pentru pictură într-o vreme când tuburile de tempera și pensulele speciale costau destul de mult. Sigur, totul a funcționat după după criteriile pe care le-a impus piața, cererea nefiind mereu constantă. Faptul că au existat cumpărători a reprezentat însă un semn clar de vitalitate a creației care tinde să se afirme în orice condiții. Recunoscătoare față de cei care au îndrumat-o, Nectar nu a uitat să le întoarcă binele făcut.

O întâmplare simpatică a fost legată de Anton Celaru, traducătorul din idiș al sciitorului Isaac Bashevis Singer. Câțiva ani la rând acest evreu de o delicatețe uimitoare a comandat câte zece felicitări pentru a le trimite prietenilor de prin lume. Odată, mergând la o probă în apartamentul familiei Celaru de pe Calea Moșilor, Nectar a zărit pe un perete înrămate două felicitări lucrate de ea. Bucuria i-a fost mare când soția traducătorului i-a mărturisit cât de mult i-au plăcut micile lucrări și nu s-a putut despărți de ele. Discuțiile din timpul vizitelor au fost întotdeauna savuroase și pentru că familia Celaru nu a considerat-o pe străbunica mea doar o croitoreasă dedată la pictură. Cei trei au vorbit despre trecut, despre discriminare, despre cartierul evreiesc din București unde le plăcea în mod deosebit să se plimbe și au ascultat muzică interpretată de Charles Aznavour, Jacques Brel, Georges Brassens sau Gilbert Bécaud. Despre apartamentul lor Nectar a spus adesea că este cel mai curat din București, fără lucruri inutile lăsate la vedere și asta nu pentru că soția lui Anton Celaru a fost farmacistă.

Lesne se poate constata că Nectar nu a fost ocolită de prieteni, dispuși oricând să ascute poveștile ei, aparent neverosimile, despre Kaisery, despre deportarea armenilor din Anatolia, despre șansa unei vieți noi pe pământ românesc. Toți cei cu care s-a aflat în legături mai strânse au înțeles traumele pe care le-a avut de înfruntat, dar și dorința ei năvalnică de a explora întruna noi medii, de a nu se arăta roasă de neputințe în situații oricât de dureroase. Cei care preferau să fie solitari în acele vremuri păreau pedepsiți de lume, departe de curentele în vogă, de lucrurile cât de cât trendy și până la urmă de bucuria de a trăi. Extrem de preocupată de interesele clienților, experimentele, investigațiile ei personale, armele ei preferate, au dat roade pentru că instinctiv cumva a ținut seamă de cerințele pieței. În plus i-a fost dat să atragă simpatia și aprecierea câtorva din elita intelectuală a vremii care i-au oferit alinare și echilibru după dramele prin care trecuse.

Ca urmare a reușitei cu felicitările, s-a încumetat să picteze mici lucrări pe carton, sugativă și chiar hârtie colorată. A folosit tempera sau ulei și a lipit până și fragmente de textile pe carton pentru a da pregnanță imaginilor. Cei care adesea au văzut-o lucrând și-au dat seama că a făcut imposibilul ca să aibă impact micile lucrări.

 Un timp a urmărit-o imaginea unui bărbat nici tânăr, nici bătrân care venea diminețile pe strada Parfumului, își instala șevaletul și lucra calm până aproape de ora prânzului. Purta un halat albastru care fusese nou cândva, având pe piepți pete imense de culoare și de ulei. Nectar l-a privit de mai multe ori împreună cu nepoata Maria de pe partea cealaltă a străzii, cum măsura cu pensula în aer înălțimile caselor, fără să îndrăznească să-i vorbească și să afle cine este. Strada Parfumului era preferata ei din tot Bucureștiul pentru lumina pe care i-o strecura în suflet, pentru casele joase având proporții perfecte, pentru cornișele splendide și intrările dezarmant de simple. Și străzile din jur erau interesante, tot cartierul având un aer cumva desuet. Ca acel pictor ar fi vrut să fie Nectar, dacă nu și-ar fi imaginat lumea ca un teren de luptă, unde armele potrivite ajută mult și strategia trebuie schimbată din mers. Numai că ea avea de venit pe acea stradă pentru probe la câteva neveste de ofițeri care erau casnice și își trăiau tihna dimineților în fața unor cafele imense de care nici măcar nu aveau nevoie. Aceste scurte vizite de lucru erau plăcute pentru străbunica mea ca și dulceața de cireșe amare pe care o primea invariabil alături de un pahar de apă rece.

Meritul intelectualilor aflați cumva în vecinătatea lui Nectar este lesne de observat pentru că ei au îndemnat-o să deseneze, să picteze în momentele libere, remarcând talentul, inteligența ei și faptul că nu este un om comod. Afirmația nu e hazardată și are acoperire astfel încât cercul de relații i-a influențat opțiunile. Sigur, sensuri mult prea adânci nu puteau fi găsite în micile ei compoziții, dar calitatea estetică se putea remarca din prima. Desene în creion cu ștersături, reveniri și chiar picturi au fost distruse chiar de Nectar care s-a declarat mereu nemulțumită de propriile eforturi. S-au păstrat, cu evlavie, însă în familie broderii executate după desene concepute de ea. Cu ușurință, în mod neașteptat, chiar temerar, Nectar a trecut de la o preocupare la alta, dedicându-se cu toate armele din dotare. Nu i-a plăcut să se cantoneze într-un domeniu anume, cu naturalețe a încercat diferite căi de a intra în câmpul artei, lucru pentru care a primit din partea cunoștințelor o bilă albă.    

O stare paradisiacă nu au livrat modestele ei lucrări, deși asta părea să fie așteptarea publicului. În perioada comunistă se căutau în magazinele Fondului Plastic îndeosebi clepsidre din sticlă cu cadru din lemn, tablouri cu cai sau naturi statice cu flori. Sfera de interes a lui Nectar a fost cu totul alta, a desenat în creion, cărbune, tuș și a pictat siluete de biserici în asfințit, îngeri în așteptare și case joase din cartierul evreiesc din București. Echivocul nu a lipsit din lucrările ei. În acei ani, subiectele religioase nu erau privite cu ochi buni, în unele cazuri, repercursiunile putând fi grave. Erau cunoscute ororile comise de Securitate ca și excesul de zel al lucrătorilor din sfera respectivă. A fost înconjurată de oameni cumsecade care și-au văzut strict de treburile lor și nu și-au încărcat inutil conștiința, turnându-i pe semenii lor. Ba chiar au sfătuit-o pe Nectar ca lucrările ei să aibă un mesaj, nu doar să încânte ochiul. Miracolul acesta al culorilor pe carton, al cărbunelui sau creionului pe coală, venit târziu în viața ei ca dar de la Dumnezeu, a fost un prilej de entuziasm.

Deliciul oricărei călătorii prin artă înseamnă împrietenirea cu uneltele de lucru, cu tempera, vopselele în ulei, cu pânza, cartonul, o relație care se construiește în timp și mai ales se cultivă. Nectar, după ce a împlinit șaizeci de ani, a putut fi găsită la ore mici din noapte, la răsăritul soarelui sau la asfințit, schițând câte ceva sau continuând o lucrare de mici dimensiuni. Primii privitori și critici au fost fiica, nepoata, vecinii care s-au străduit cu blândețe să-i domoleacă zelul, să o îndemne la odihnă pentru a nu o pierde mult prea devreme. A aflat însă Nectar că arta nu e un loc pentru toți, secretele, straturile ei nu se dezvăluie așa simplu, iar a ține pasul cu cei inițiați poate fi o aventură.

Publicul în perioada comunistă a fost interesat de artă, chiar dornic de a ști ce se întâmplă, de a-și educa gustul, corelând cunoștințele cu flerul. Pictorii cu cea mai bună cotă, precum Sabin Bălașa, Constantin Piliuță, Nicolae Mărgineanu, Gheorghe Vânătoru s-au bucurat de premii, distincții, de un regim pivilegiat, au trăit în lumina reflectoarelor, pe picior mare. Arta lor însă nu a stat departe de ingerințele politice. Vizitarea expozițiilor acestor artiști a însemnat o lecție importantă pentru Nectar care adesea a experimentat materiale, susținând posibilitățile lor expresive. Pentru ea timpul s-a dilatat și s-a contractat în funcție de cerințele fiecărei zile. Spre deosebire de pensionarii vremii care s-au bucurat de plimbări lungi prin parcuri sau odihnă, Nectar la o vârstă venerabilă a muncit pentru a putea avea mai multe surse de venit. Nu a făcut lucruri inacceptabile, doar a fost mereu conectată la nou, cu o foame teribilă, considerând că fiecare generație poate schimba ceva. Valențele artistice sesizabile din coplilărie s-au accentuat și s-au regăsit cam în tot ce a lucrat.

Un punct forte al identității străbunicii mele care a rămas până la sfârșitul vieții ei a fost desenul, dimensiunea în care a avut suprafață și unelte pentru a putea spune ce a dorit. S-a simțit puternică și în această zonă, deși a tatonat și experimentat multe lucruri. În fiecare proiect al ei s-a simțit un dram de idealism și o dorință nebună de a reuși. Nu a fost un caz particular printre foștii, mult prea harnicii negustori armeni. Bijutieri, ceasornicari, cafegii, cizmari, curelari, în mai multe orașe din România, au continuat cu râvnă să lucreze ca angajați până la sfârșitul vieții în propriile magazine naționalizate, fără să aibă concediu sau câte o zi de recuperare. Sensul vieții lor a fost practic imprimat de aceste prăvălii. În sângele lor a pulsat spiritul din Anatolia pe care au fost nevoiți să o părăsescă, lăsându-și tot avutul, visele copilăriei și ale adolescenței. Până la urmă, pentru ei, asta a fost istoria cu mari nerdreptăți, cu rele inimaginabile, cu suferință absurdă și de neînțeles.

Andreea Barbu                                           

by Andreea Barbu