Omagiu memoriei lui Suren Kolangian

Şcoala Armeană Misakian-Kesimian – Bucureşti 1933, elevii clasei a Il-a

1. Carnig Madoian, 2. Vartan Melikian, 3. Eghia Eghiaian, 4. Garbis Calenderian, 5. Ardaş Vosghian, 6. Suren Kolangian, [ultimul, dreapta jos] 7. Macruhi Sarkisian, 8. Peruz Tughlagian, 10. Nuriţa Cailian, 12. Arşaluys Balgian, 13. Rita Hovnanian, 14. Macruhi Gjirighian, 16. Alia Kuiumgian, 17. Anahid Vosghian, 18. Dencialuys Torosian, 19. Mariam Kecian, 20. Arşaluys Şalgian, 22. Profesor Hovhannes Gharibian, 23. Profesor Kevorc Ghazarian, 24. Rubina Selvian, 25. Verjin Nevruzian, 26. Mannig Edirnerlian, 27. Mary Caprielian, 28. … Altopcaian, 29. Haygaşen Voskerician, 30. Hagop Iacubian, 31. Onnig Hovhannesian, 32. Sarkis Sarkisian, 33. Serop Kabadaian, 34. Kricor Pasodian, 35. Sarkis Sanosian, 36. Garbis Hanâmian, 37. Asadur Tahmirzian, 38. Hampig Giulungian.

——————-

   Luna aceasta, pe 4 februarie, s-au împlinti 100 de ani de la nașterea istoricului Suren Kolangian. Activitatea și scrierile lui, biografia, sunt cunoscute, documentate, publicate în numeroase volume. Am scris și noi despre ele, la vremea respectivă, în periodicele Ararat, Hayrenik, Marmara la a 75-a, a 80-a aniversare și la decesul lui.

          Studiile și volumele cu semnătura sa, despre istoria Armeniei, istoria Armenilor din România, despre manuscrisele de la Madenataran, au fost apreciate și sperăm că vor continua a fi apreciate și în anii ce vor urma, și nu vor deveni referințe, scrise cu litere mici, la sfârșitul vreunei cărți.

          Generația lui Suren s-a stins, prietenii lui au dispărut, și totuși, mai sunt persoane în București, Erevan, Los Angeles, nu multe dar sunt, care l-au cunoscut, puțini însă care i-au cunoscut sufletul, gândirea, patriotismul. Vom încerca acum, aici, să prezentăm câteva fațete ale personalității lui Suren pe care noi le-am remarcat de-a lungul anilor.

          În primul rând să-i arătăm patriotismul, patrotism pentru Armenia, pentru Armenii din România, pentru România. Suren era de un patriotism rar întâlnit, își iubea nația și patria până în măduva oaselor, până la ultima fibră a sufletului. După ce fusese în anii 1940 motorul tineretului din București, mobilul activităților Casei de Cultură din Capitală, liderul generației sale, în anul 1948 se repatriază în Armenia. El își lăsa în București familia, rudele, prietenii și pleca în Armenia pentru a pune umărul la reconstrucția patriei. La început au fost zile negre, ani dificili de acomodare, pentru unii chiar de supraviețuire, dar Suren nu a criticat niciodată Repatrierea-Nerkaghtul, din contră, l-a preaslăvit. El considera că nerkaghtul a fost lucrul cel mai bun pe care Dumnezeu l-a dat vreodată armenilor și, numai comunismul și mizerabilii comuniști din Moscova, din Armenia, din România, din lume, au stricat totul. Ne-a povestit mult despre Armenia, despre anii grei de după repatriere, dar întotdeauna spunea : „ nici nu vă puteți da seama ce înseamnă ca zilnic, indiferent unde întorci capul, Araratul să se uite la tine și, – toți armenii trebuie să trăiască pe acea bucățică de pământ unde te naști armean, trăiești armean, mori armean.”

          Suren a fost și un mare patriot romanahay, a avut o afecțiune nemărginită pentru România, pentru fiecare petic de pământ din curțile bisericilor, școlilor, cimitirelor armene din țară, a fost îndrăgostit de oamenii, de pietrele cu inscripții, de locurile pe unde trecuseră armeni. Înainte de a se repatria a făcut, cu ultimele economii, turul României, a vizitat bisericile și monumentele armenești din fiecare colțișor al țarii și, fiind și fotograf amator, a înregistrat pe peliculă multe din imaginile și inscripțile edificiilor și pietrelor funerare, azi dispărute. Căuta continuu informații despre romanahay și se bucura la cea mai mică notă, sau text de ziar găsit. Tot ce a scris și creat Suren de-a lungul vieții pentru Armenii din România a făcut-o total dezinteresat, nu pentru bani, nu din hobby, a făcut-o din dragoste, din dăruire pentru pamântul în care s-a născut și crescut. Suren s-a născut romanahay și indiferent în ce țară sau continent a trăit, a simțit și murit romanahay.

          Suren Kolangian a iubit România. Deși a trăit departe de ea a iubit-o mai mult decât mulți, foarte mulți, români, dar asta nu i-a împiedicat pe unii comuniști romanahay să ofere securității române note informative despre el.

          Cât timp a trăit în Erevan, pe lângă vasta muncă de cercetare a manuscriselor din Madenataran, la cererea Catolicosului Vasken I-ul, al cărui apropiat a fost, a publicat zeci de studii și articole în revista Ecimiadzin, editată de Scaunul Sfânt. Și tot în această periodă, a deținut titlul onorific de Ambasador al României în Armenia, el fiind gazda, ghidul, prietenul tuturor românilor, romanahayilor care vizitau Armenia, Erevanul.

          Parte din viață Suren și-a dăruit-o descifrării documentelor din Madenataran privitoare la Genocidul Cultural comis de turci. A catalogat și descris manuscrisele din bisericile și mănăstirile din Armeniei de vest, distruse, pierdute în timpul Genocidului.

          Suren a fost un om deosebit – simplu, cu foarte multă bună-cuviință, de o modestie neobișnuită. După cum ați observat, l-am prezentat pe Suren doar ca istoric și nu i-am inclus titlurile și diplomele, nu am menționat că era doctor docent în științe istorice și ce onoruri și distincții a primit, aceasta pentru că Suren nu ne-a spus niciodată și nici nu l-am auzit declarând cuiva că este doctor în istorie. El era doar Suren, așa era el, așa îi dicta conștiința, modestia. Se considera egal cu toți și-i trata pe toți egal cu el.

          Suren Kolangian a mai avut o mare calitate – fiind o fire prietenoasă, a fost pentru mulți prieten desăvârșit, pregătit oricând să ajute, să întindă mâna, să-și ofere cunoștințele, experiența. Avea un fel deosebit de a vorbi, era calm, prezenta lucrurile cu claritate, știa cum să atingă coarda patriotică, avea gândire convingătoare, molipsitoare.

          Noi l-am cunoscut târziu, în 1983, la Erevan, dar a fost suficient să ne împrietenim, să ne transmită pariotismul lui, să fim împreună până în ultimele lui zile, când se stingea în Los Angeles, departe de patrie, uitat de cunoștințe și prieteni.

          Oferim în memoria lui Suren, o fotografie, care știm că i-ar fi făcut mare plăcere. Este o fotografie din anul 1933, Suren elev în clasa a II-a la școala Misakian-Kesimian din Capitală, fotografiat împreună cu colegii și profesorii. Dintre colegi, Garbis Kalenderian și Onnig Hovhannesian, au fost prietenii lui apropiați, iar profesorii, Hovhanes Gharibian avea să devină preot distins la Brăila, Kevork Ghazarian, directorul școlii, fost ministru al Republicii Armene avea să-și sfârșească tragic viața în lagărele Siberiene.

          Fotografia o posedam de mult, primită de la Garbis Kalenderian, și am reușit de-a lungul anilor să identificăm persoanele, să le transcriem numele, căci o fotografie de grup fără nume nu are suflet, este numai imaginea unor obiecte, sau cum se spune în pictură este natură moartă.

          Prin aceste rânduri am dorit să prezentăm imaginea reală a lui Suren Kolangian, pentru ca el să rămână în istoria armenilor din România nu numai ca istoric, dar și ca patriot, prieten, om.

Edvard JEAMGOCIAN

by Edvard Jeamgocian

Website