NOTE de CĂLĂTORIE / O zi de vacanță în străinătate

În perioada când abea  absolvisem Facultatea de Mecanică din cadrul Institutului Politehnic din București și  începusem să muncesc, în perioada în care România făcea pași mari pe calea construirii socialismului și într-o perioadă în care foarte puțini se gândeau să călătorească în străinătate, eu am găsit într-un ziar, un anunt mic în care O.N.T.-ul făcea reclamă pentru o excursie de o zi la Ruse, în Bulgaria.

Eu mi-am notat numărul de telefon ce era inclus  în articolas și cu prima ocazie am vorbit cu maică-mea despre ideea mea să mă duc o zi în Bulgaria. Mama mea a acceptat ideea mea și  mai  mult, mi-a pomenit de  verișoara ei Alice care locuia la Ruse, împreună cu soțul ei și cei  doi copii ai ei.

Așa s-a făcut că a doua zi după discuția cu mama mea, am telefonat la numărul de telefon ce era inclus în mica reclamă și mi-au indicat că dacă vreau să mă înscriu în această excursie să mă grăbesc și să  viu la sediul O.N.T.-ului  de pe Calea Victoriei, cu banii necesari și cu Buletinul de Identitate. Bineînțeles că imediat m-am prezentat la destinație ca să mă înscriu în această excursie.

În ziua plecării, o zi însorită de toamnă, m-am prezentat la Coada Calului (Piața Universității) și chiar de departe am putut zări un autobuz modern ( pentru acele vremuri ) în care, în România puteai vedea numai turiști din Vest care veneau  să vadă frumusețea Carpaților sau cea a Litoralului Mării Negre.

La ușa autobuzului am remarcat pe șoferul autobuzului (după șapca pe care o purta ) și o doamnă decent îmbrăcată care, am bănuit că era ghida excursiei noastre.

Când am ajuns la autobuzul nostru care mă aștepta, ghida mi-a cerut Buletinul de Identitate ca să verifice dacă figuram pe  Pașaportul Colectiv și apoi m-a invitat să mă urc în autobuz.  Șoferul, la rândul lui, m-a încurajat și mi-a spus că pot ocupa orice loc îl doresc și așa m-am  așezat în spatele șoferului, ca să văd mai bine locurile prin care autobuzul urma să călătorească.

La câteva minute înainte de plecarea autobuzului, s-a  apropiat de noi un domn puțin mai în vârstă, brunet și cu niște sprâncene stufoase și mari care arată a armean. Uitându-mă mai atent la el am realizat că era Profesorul Dr, Levon Mirahorian, vecinul de casă al unchiului meu Haig și l-am salutat. El mi-a răspuns la salut dar nu am fost convins că m-a recunoscut.

Dr. Mirahorian era o personalitate în lumea medicală, fiind un mare expert în domeniul  parapsihologiei si eu auzisem de conferințele sale, cu săli pline la care veneau nu doar tinerii studenți la medicină.

Am remarcat că avea la el o plasă, folosită de majoritatea celor care trăiau pe atunci în București și care popular se spunea că e bine să o ai la tine că… “dacă găsești  ceva cumpară”  În cazul doctorului Mirahorian această plasă era plina cu portocale.

Dar să continuăm povestea noastră. La ora anunțată fix, autobuzul a pornit pe drumul nostru, spre străinătate, spre o locație în care numai fusesem niciodată.

Am ajuns destul de repede la Giurgiu și fără să intre în oras, autobuzul  s-a oprit in fața vămii de la graniță. Aici doi  vameși români  s-au suit în autobuz și au început să meargă prin mijlocul autobuzului și  să întrebe dacă cineva are ceva de declarat. Nu am observant bine ce se întamplă dar se opriseră î n dreptul locului unde se așezase dr. Mirahorian și țineau în mână vestita plasă a doctorului plină de portocale. După câteva minute, vameșii cu plasa au coborat din autobuz, urmați de doctor.

După puțin timp, din vamă a ieșit dr. Mirahorian cu un zâmbet enorm pe față și cu plasa plină de portocale în mână…se pare că puterea de hipnoză  a doctorului își făcuse efectul.

După această întâmplare, am plecat din nou la drum, ne-am oprit puțin pe partea bulgară și apoi am pornit spre centrul orașului Ruse.

Din explicațiile ghidei am înțeles că autobuzul se  va opri în centrul orașului, în fața Hotelului Dunărea, loc în care ne vom întâlni pentru prânz și la ora 7 seara vom pleca înapoi acasă.

Eu am avut o zi extrem de plăcută cu rudele mele, în special cu copiii verișoarei  mamei mele, copii pe care i-am văzut pentru prima oară. Am luat prânzul  cu rudele mele și după masă, verișoara mamei mele a mers cu mine prin oraș și apoi m-a condus la locul de unde urma să luăm autobuzul pentru a ne întoarce acasă.

După ce am găsit autobuzul  și  pe ceilalți colegi de excursie am convins-o pe Tanti Alice a mea să se întoarcă acasă și eu am avut ocazia să discut cu doctorul Mirahorian, în armeană.

Cred ca astăzi, dupa aproape 6 decenii, merită să amintesc de această excursie cu O.N.T.-ul – care era numită pentru o zi în străinătate dar, în realitate se derula pe parcursul a cca. 8-9 ore – pentru faptul că deși trăiam la cca. 60 de km. de rudele mele, i-am putut vedea abea după ce împlinisem vârsta de 20 de ani dar și pentru întâlnirea cu doctorul Mirahorian, de care mulți au uitat dar care a fost un Doctor de renume, care a adus mândrie Comunității Armene din România și care merită a fi pomenit.

Lanis Anton Sahazizian

februarie 2021

by Lanis Sahazizian