Avédikian şi câinii săi au luat Palme d’Or-ul

Profitând de faptul că filmul Chienne d’histoire al regizorului Serge Avedikian a fost prezentat în cadrul festivalului de film daKINO ce a avut loc la Bucureşti între 22-27 noiembrie prezentăm mai jos un interviu cu regizorul francez de origine armeană, interviu publicat de revista France-Armenie

Premiul pentru cel mai bun scurt metraj a fost acordat filmului Chienne d’histoire, un captivant film de animaţie despre deportarea a 30 000 de câini de către Junii Turci în 1919. O întâlnire cu regizorul Serge Avédikian.

France-Arménie: Ne imaginăm că sunteţi fericit, domnule Serge Avédikian după o asemenea recompensă.

Serge Avédikian: Chiar foarte fericit pentru că după acest eveniment au apărut numeroase reacţii; copii ale filmului Chienne d’historie sunt cerute aproape în toată lumea (1). În Turcia, unde filmul este considerat o coproducţie franco-turcă, datorită participării lui Anadolu Kültür, majoritatea ziarelor au fost interesate de film şi de subiectul acestuia.

F.A: Aţi fost mai degrabă îngrijorat sau liniştit ştiind că îl aveţi în juriu pe Atom Egoyan?

S.A: Şi una şi alta. „Originea“ noastră comună nu a reprezentat neapărat un atu pentru el, mai ales printre ceilalţi membrii ai juriului. Pe de altă parte, m-am gândit ca dacă existau neclarităţi printre ceilalţi juraţi, cu privire la poveste, Atom le-ar fi putut lămuri imediat. Din acest punct de vedere a fost mai degrabă liniştitor faptul că el era acolo. Dar toate acestea sunt temeri inutile pentru că la acest nivel al competiţiei în joc se află de fapt calitatea filmului. După părerea mea, prezenţa lui Atom nu a influenţat în nici un fel decizia juriului de a premia Chienne d’histoire. După părerea lui, maturitatea şi calitatea filmului au făcut diferenţa, deşi sigur că au fost şi alte filme excelente în concurs.

F.A: Povestea, care înfăţişează modul în care guvernul condus de Junii Turci a deportat 30 000 de câini pe o insulă în largul Istanbulului în 1910, a dat startul unor polemici în microcosmosul armenesc. Dumneavoastră nu sunteţi de acord cu ideea că Chienne d’histoire  reprezintă o metaforă pentru Genocidul Armenilor. Ne puteţi explica de ce?

S.A: Să fiu clar: nu am negat niciodată faptul că putem să înţelegem filmul ca o metaforă sau ca o prefigurare a Genocidului. Dar într-un mod mai subtil, acest film vorbeşte despre rădăcinile adânci ale unor fenomene mai vaste – iar Genocidul nu este decât una dintre expresii. La baza acestui fenomen de deportare s-a aflat o ideologie igienistă şi pozitivistă a guvernului condus de Junii Turci, influenţată puternic de modelul european. Povestea insulei câinilor, pe care Philippe Videlier o spune pentru prima dată cu o foarte mare precizie în Nuit Turque, reprezintă un moment fondator în această raportare făţarnică la Europa.

Atunci când Remlinger, directorul Institutului Pasteur, şi-a oferit serviciile lui Enver, Djemal şi Talaat pentru a eradica problema câinilor vagabonzi, le-a propus acestora două modalităţi diferite de rezolvare: un model concentraţionist şi unul de exterminare lentă – primul model a fost utilizat de nazişti, în timp ce cel de-al doilea de guvernul turc pentru eradicarea câinilor vagabonzi şi în Genocidul Armenilor. Marcarea câinilor şi instituirea taberelor izolate, gazarea, ecarisarea, jupuirea, „profitul“: abordarea lui Remlinger impresionează Triumviratul prin raţionalismul său, dar mai ales pe Talaat, cel care era responsabil la aceea vreme cu afacerile interne. Adoptarea unei abordări „ştiinţifice“ a condus cu uşurinţă guvernul Junilor Turci înspre „modernitate”. Procesul de occidentalizare forţată începuse deja, iar Genocidul Armenilor, primul genocid european, planificat de către conducători care şi-au făcut studiile la Viena, Paris sau Zurich, reprezintă una dintre consecinţele acestuia. Chiar dacă în cazul câinilor au apelat la metoda tradiţională a deportării: izolare şi moarte lentă, departe de văzul lumii…

F.A: Pe lângă cartea lui Catherine Pinguet Les Chiens d’Istanbul, aţi mai folosit ca surse pentru reconstituirea poveştii câinilor şi pe caricaturistul Sem. Cel din urma se află de altfel printre personajele filmului dumneavoastră. Cum a reuşit el să fie atât de bine informat?

S.A: În timpul cercetărilor mele, am descoperit că Sem a mers pe insula câinilor, la bordul unui yaht, împreună cu un prieten englez. El este un martor direct al acestei orori…şi a mirosului acelei insule. El a văzut câini care s-au înecat sub ochii lui şi i-a desenat. Am folosit de altfel, trei din desenele sale în filmul meu. Cu câteva zile în urmă, Sem fusese prezentat lui Talaat Pacha de către acelaşi prieten englez. Printr-o demagogie care prefigura amploarea minciunii pe care o spunea statul, Talaat i-a asigurat pe vizitatorii săi că animale erau bine hrănite şi că această insulă era menită pentru a deveni un fel de „Republică a câinilor”! Dar Sem nu s-a mulţumit să fie caricaturist. El a şi scris, despre această poveste dar şi despre altele. Se ştie că au folosit în special kurzi şi rromi pentru a aduna câinii cu un tip de cleşte metalic, lung de un metru, fabricat special în acest scop. Aceştia erau plătiţi cu 0,15 centime de franc pentru fiecare câine.

F.A: Nu există deloc dialog în Chienne d’Histoire? De ce?

S.A: Am vrut o operă radicală, directă, clinică în fapte.

F.A: Ne puteţi explica de ce aţi optat pentru un film de animaţie si nu pentru unul documentar?

S.A: Pentru că a fost singurul mod prin care i-am putut reprezenta pe cei fără apărare. Nu numai că picturile şi animaţiile degajă o forţă extraordinară, dar ele ne permit şi să scăpăm de  capcana necesităţii de a reprezenta ceva indescriptibil printr-o secvenţă de viaţă reală. În film se regăsesc totuşi şi unele ingrediente ale unui film documentar, cu date, locuri, nume, fotografii. Această alchimie între oroarea realităţii şi estetica ficţiunii este cea care dă filmului toata forţa sa de evocare.

F.A: Păreţi dezlănţuit când vine vorba de acest subiect. Să fie acesta motivul căruia îi datorăm forţa  pe care o evocaţi?

S.A: Această fervoare s-a aflat în centrul procesului creativ. La aceasta se adaugă, plăcerea imensă de a lucra cu o echipa mică, alcătuită din persoane în preajma cărora mă simt bine şi care sunt în plus şi talentate: Karine Mazloumian coscenarista, ilustratorul Thomas Azuélos pe care l-am convins cu această ocazie să revină la pictură, muzicianul meu la care apelez de fiecare dată, Michel Karsky, Fred Tribolet care s-a ocupat de imagine, Jimmy Audoin responsabil cu animaţia şi Christophe Héral pentru sunet. Am lucrat cum se lucrează în teatru, patru luni intensiv, într-o schimbare continuă şi cu un ritm susţinut. Pe scurt, exact aşa cum lucrez ca regizor de teatru. Procesul de creaţie si alegerile au fost făcute la nivelul simţurilor, nu la cel al intelectului, dar totul a fost gândit bineînţeles din timp.

F.A: Mardiros Sarian a reprezentat şi el o influenţă în Chienne d’histoire. Ne puteţi spune câteva cuvinte despre acest subiect?

S.A: Este o poveste extraordinară. Pentru a sublinia oroarea am vrut culori puternice. Alegerea mea ne-a dus către fovism şi începusem deja cu Thomas Azuélos, avansasem împreună destul de mult, atunci când un amic din copilărie m-a contactat. El mi-a amintit de tablourile expuse la casa-muzeu a lui Mardiros Sarian. Dintr-o dată, totul s-a revelat şi mi-am amintit. Da, sunt trei tablouri cu câini marcaţi „Constantinopol 1910”. Astfel, 45 de ani mai târziu mi-am amintit două din cele trei picturi foviste cu câini, pe care le-am văzut când eram copil. Acesta este inconştientul unui puşti din Erevan, care a mers într-o zi la casa-muzeu Mardiros Sarian!

by Mihai Stepan Cazazian