Bucureștiul în ritmul lui Peleșian: filmele maestrului au deschis Bucharest International Experimental Film Festival (BIEFF) 2026

Pornind de la această întâlnire cinematografică la București, vă invităm să descoperiți omul din spatele imaginilor, drumul său și gândurile despre arta căreia i-a dedicat viața. Pentru cei care abia acum îi întâlnesc numele, aceste rânduri pot fi o primă apropiere de Artavazd Peleșian; pentru cei care îi cunosc filmele, un prilej de a reveni în universul său și de a-l asculta, de această dată, prin propriile cuvinte.

În filmele lui Artavazd Peleșian, lumea are propria ei muzică. O auzi în vuietul apelor, o simți în mișcarea mulțimilor, o regăsești pe un chip care rămâne o clipă pe ecran. Munții Armeniei, mâinile care muncesc și brațele care se caută la reîntâlnire alcătuiesc o poezie fără cuvinte, în care bucuria și neliniștea curg împreună.

Această lume a luminat ecranul Cinematografului Elvire Popesco pe 23 septembrie, în seara de deschidere a celei de-a XVI-a ediții BIEFF. După Cannes, filmele restaurate ale maestrului armean au ajuns la București, purtând spre alți spectatori emoția unor clipe păstrate de mai bine de o jumătate de secol.

Artavazd Peleșian s-a născut la 22 februarie 1938, la Leninakan, numit astăzi Gyumri. Înainte de școala de film, înainte de recunoașterea internațională, a fost un tânăr care mergea la cinema împreună cu colegii de fabrică și se întorcea cu alte păreri decât ale lor. Într-o întâlnire cu studenții Institutului de Teatru și Cinematografie din Erevan, relatată de Mediamax, regizorul își amintea că lucra la fabrica „Automatica”. După fiecare proiecție, discuțiile se prelungeau, iar interpretările sale îi contraziceau adesea pe ceilalți.

„Așa am hotărât să devin regizor, ca să nu mai avem asemenea discuții”, povestea el, cu umor.

În 1963 a început studiile la VGIK, institutul de cinematografie din Moscova, pe care le-a încheiat în 1968. Acolo au prins contur primele sale filme și căutarea unui limbaj propriu. Cea mai mare parte a operei sale avea să fie realizată la Moscova, între 1964 și 1993.

Peleșian a devenit creatorul unei concepții cunoscute drept „montaj la distanță”. În filmele sale, imaginile își răspund peste alte secvențe, asemenea unor amintiri pe care un sunet sau o privire le readuce, pe neașteptate, în prezent. Un chip revine după o mulțime. O mișcare își găsește ecoul într-un alt peisaj. Între cele două momente se adună o emoție care schimbă sensul primei întâlniri.

„Imaginile încărcate de tensiune, aflate la distanță, vorbesc mai puternic între ele. Și vorbesc cu toate imaginile care se află între ele. Acesta este mecanismul”, explica regizorul în întâlnirea consemnată de Mediamax.

Muzica are un loc esențial în această construcție. Peleșian descria relația dintre sunet și imagine printr-o formulare care spune mult despre sensibilitatea sa: „Eu montez emoția imaginii cu emoția muzicii.”

Pentru el, cinemaul își avea propriul izvor, comun celorlalte arte:

„Cinemaul nu bea din apele literaturii, ale muzicii sau ale artelor plastice. El bea din izvorul din care beau, fiecare în parte, literatura, artele plastice și muzica.”

Serghei Paradjanov îl considera „unul dintre puținele genii ale cinematografiei autentice”. Andrei Koncealovski și Jean-Luc Godard se numără printre admiratorii săi, iar criticul rus Oleg Aronson observa, potrivit materialului Mediamax, că încă din anii ’70 Peleșian era considerat un clasic al cinematografiei mondiale.

În Europa Occidentală, opera sa a devenit cunoscută mai târziu. Godard a fost unul dintre susținătorii ei, iar criticul francez Serge Daney a găsit o formulă rămasă strâns legată de numele regizorului: „veriga lipsă din adevărata istorie a cinematografiei”.

Cuvintele lui Daney păstrează uimirea unei descoperiri: întâlnirea cu un autor care, departe de vizibilitatea marilor premiere, dezvoltase o altă înțelegere a filmului. Influența lui Peleșian continuă să fie recunoscută de cineaști precum Pietro Marcello și Óliver Laxe.

În Noi (We, 1969), Armenia trăiește în chipurile oamenilor. Exilul, pierderea, întoarcerea și bucuria revederii alcătuiesc memoria unui popor, spusă prin gesturi apropiate. O îmbrățișare poate purta greutatea unei îndelungate absențe, iar o mulțime poate deveni, pentru o clipă, un singur trup.

În Anotimpurile (The Seasons, 1975), viața se desfășoară în ritmul pământului. Păstorii însoțesc turmele prin apă și zăpadă, oamenii muncesc, anotimpurile trec. Muzica populară armeană și Vivaldi însoțesc această lume, în care frumusețea naturii rămâne inseparabilă de asprimea ei. Întrebat despre felul în care lucra, Peleșian oferea o explicație memorabilă: „În «Anotimpurile», operatorul ține camera, iar eu îl țin pe operator.” În spatele imaginilor care par să curgă atât de firesc se află astfel efortul concret al filmării, încrederea și sprijinul dintre oameni.

Peleșian a lucrat în ritmul propriilor căutări. După Life, realizat în 1993, au trecut 27 de ani până la prezentarea filmului La Nature, în 2020, la Fondation Cartier din Paris. Comandat în 2005 de fundație și de ZKM Filminstitut din Karlsruhe, proiectul a însemnat cincisprezece ani de lucru. În mărturisirile sale apar și filme care au rămas, multă vreme, doar promisiuni. Scenariul lungmetrajului de ficțiune Homo Sapiens primise o comandă de stat în 1989, însă destrămarea Uniunii Sovietice a împiedicat realizarea proiectului. La întâlnirea relatată de Mediamax, Peleșian vorbea despre el cu o încredere impresionantă: dacă ar reuși să îl filmeze, celelalte lucrări i s-ar părea mici schițe în comparație cu acesta. Printre filmele preferate amintea Nașul, de Francis Ford Coppola, Donul liniștit, de Serghei Gherasimov, și A Chinese Ghost Story. Iar când era întrebat ce îl mai preocupă, răspunsul său revenea la esență:

„Viața, din nou. Cea de astăzi, cea de mâine, cea din anii care vin… Ce altceva ar trebui să mă intereseze?”

În mai 2026, la 88 de ani, Artavazd Peleșian a fost prezent la Cannes, unde secțiunea Cannes Classics a găzduit Pelechian Project. Programul a reunit cinci scurtmetraje restaurate: Land of the People (1966), The Beginning (1967), We (1969), The Inhabitants (1970) și The Seasons (1975).

Restaurarea a fost inițiată de Coproduction Office în parteneriat cu Cineteca di Bologna, sub supravegherea cineastului. Lucrările de restaurare și etalonare au fost realizate de laboratorul L’Immagine Ritrovata. Această muncă a redat marelui ecran filme a căror forță continuă să treacă dincolo de epoca în care au fost create.

La București, întâlnirea cu opera lui Peleșian a fost posibilă prin colaborarea BIEFF cu Centrul Cultural Armean și Uniunea Armenilor din România, al căror sprijin a contribuit la aducerea programului pe ecranul Cinematografului Elvire Popesco. Deschiderea festivalului a devenit astfel și un prilej de întâlnire între patrimoniul cinematografic armean și publicul românesc.
În intervențiile din seara inaugurală, organizatorii au vorbit cu bucurie despre posibilitatea de a prezenta aceste filme pe marele ecran și au subliniat importanța lui Peleșian în istoria cinemaului. Dincolo de omagiul adus unui maestru, proiecția a oferit ocazia unei întâlniri directe cu opera sa, acolo unde ritmul, sunetul și amploarea imaginilor pot fi trăite împreună.

Selecția bucureșteană a cuprins Land of the People, The Beginning, We, The Seasons și The End (1992). În acesta din urmă, o călătorie cu trenul de la Moscova la Erevan devine un poem al chipurilor: oameni care împart, pentru un timp, același drum.

BIEFF continuă până miercuri, 30 septembrie, cu proiecții în sălile de cinema și în afara lor, invitați speciali, paneluri și discuții. Seara dedicată lui Peleșian rămâne începutul poetic al acestei ediții, o invitație de a privi mai atent lumea și de a asculta ceea ce se naște între imagini.

Tinerilor care îl ascultau la Erevan, regizorul le spunea: „Nu vă temeți de nimic și puneți totul în primul vostru film. El vă va hotărî viitorul.”

Despre propriile creații avea o mărturisire la fel de liberă: „În filmele mele sunt greșeli. Tocmai de aceea trăiesc mult.”

Poate că aici se află și apropierea pe care o simțim față de ele. În apa care amenință să înghită un păstor, în brațele care se strâng, în chipul unui călător, viața își păstrează tremurul. Iar după ce proiecția se încheie, ceva din mișcarea ei continuă în noi.

Mariam Gevorgyan
Textul îmbină un portret al cineastului cu reflecțiile sale despre cinema și informații despre prezentarea filmelor restaurate la Cannes și la BIEFF. Documentarea reunește materialul Mediamax semnat de Aram Araratyan, din care au fost traduse declarațiile lui Artavazd Peleșian, precum și informații publicate de Festivalul de la Cannes, Fondation Cartier și BIEFF.

Surse fotografii: Festival de Cannes; Parajanov.com; pagina de Facebook BIEFF – Bucharest International Experimental Film Festival.

by Mariam Gevorgyan