ARA BALTAZAR: OMUL CARE DESENA TRASEE ȘI LINIȘTEA SUFLETE – Un omagiu scris de Maria Erzian, în dialog cu Nelu și Doinița Gheorgon

Sunt oameni care lasă în urma lor nu doar un gol, ci o lumină puternică ce refuză să se stingă. Ara Baltazar a fost un astfel de om: un economist strălucit cu o minte enciclopedică, un montaniard purtat de dorul și frumusețea înălțimilor, dar mai ales un om cu un suflet uriaș. De la București până în Los Angeles și înapoi, Ara a dăruit generozitate, un umor sclipitor și o capacitate unică de a nu se lua niciodată prea în serios.

Dincolo de cariera sa remarcabilă, Ara a fost un soț admirabil pentru Sappho și un tată exemplar pentru fiica lor, Armine — astăzi o avocată de succes, căsătorită cu Armen, la rândul său un ginere exemplar și un farmacist de excepție în Los Angeles. Ara a fost și va rămâne un bunic extrem de mândru de nepotul său, Zareh, proaspăt absolvent al Universității Berkeley. Moștenirea sa de inteligență și caracter merge mai departe prin generațiile următoare.

Pentru a-i onora memoria și spiritul liber, am trecut pragul casei familiei Gheorgon. Acolo, Nelu — prietenul lui Ara din tinerețe — și soția sa, Doinița, au deschis cufărul cu amintiri. Căci prietenia lor nu a fost doar a doi oameni, ci a două familii: o legătură de o viață în care Nelu și Ara, iar mai târziu Sappho și Doinița, au demonstrat că distanța unui ocean este infimă în fața unei iubiri curate. În acest dialog cald, trecutul redevine prezent, iar povestea lui Ara se scrie cu recunoștință, zâmbete și dor.

***

Maria: Nelu, Doinița, vă mulțumesc din suflet că m-ați primit în casa voastră. Suntem aici ca să vorbim despre Ara — un om spectaculos, un economist genial, un montaniard de excepție și, pentru voi, un prieten de o viață. Când l-am vizitat în Statele Unite, am simțit direct ce însemna autoritatea lui caldă. Era omul pe care toată lumea îl asculta natural. Dacă planificam o excursie, Ara era cel care ne desena traseul, virgulă cu virgulă. Când am avut un accident auto minor acolo și eram extrem de panicată, el a fost cel care m-a liniștit și mi-a spus exact ce să fac, unde să mă duc și cui să mă adresez. Avea un fel unic de a fi o enciclopedie ambulantă, dar și un salvator blând și ferm. Spune-mi, Nelu, în tinerețea voastră, aici, în România, Ara era la fel? Era tot cel care dădea direcția și pe care îl asculta toată lumea?

Nelu Gheorgon: Pe Ara îl știu încă din anul 1965. El era născut în iunie 1937, așa că avea vreo 28 de ani, în timp ce eu aveam doar 19. Ne-am cunoscut pe terenul de rugby, la Clubul Aeronautica Bucureşti. Țin minte și acum cum l-am văzut venind la club alături de Koko Krikorian. Între mine și Ara a fost o atracție reciprocă instantanee; ne-am plăcut din prima clipă. În scurt timp, devenise o obișnuință ca aproape în fiecare săptămână să fiu la el acasă sau să plecăm împreună în excursii.

Sursa acestei pasiuni era nenea Aram, tatăl lui Ara. Era un montaniard îndrăgostit de înălțimi, iar lui Ara i-a transmis nu doar dragostea pentru drumeții și respectul profund pentru natură, ci și un stil extrem de organizat, aproape matematic, în planificarea excursiilor. Nenea Aram era un adevărat ghid; conducea cercul de turism de la Cooperativa Chimica, unde se adunau fel de fel de oameni pasionați. Acolo se dezbătea și se stabilea fiecare detaliu înainte de a pleca pe munte. Nenea Aram știa munții noștri ca pe propriile buzunare, cunoștea fiecare potecă și organiza concursuri de orientare turistică într-o vreme în care noțiunea de ghid montan abia dacă exista oficial. Iar dincolo de munte, aveam tabieturile noastre: ne întâlneam în fiecare zi de joi ca să jucăm wist, și era o veselie de nedescris!

Doinița: Apoi, în viața lui a apărut Sappho. La nunta lor a fost un spectacol total. S-a organizat chiar și un concurs de dans! Printre invitați s-a numărat și Mioara, soția lui „Ara Blondu’”, care era dansatoare în celebrul ansamblu Ciocârlia. Pe atunci, noi ceilalți nu scoseserăm capul din România, în timp ce ea fusese deja în Statele Unite de nenumărate ori. Bineînțeles că Ara și Sappho au câștigat concursul, doar erau mirii, dar atmosfera a fost absolut minunată. S-a băut destul de mult în noaptea aceea… Nelu luase unul dintre filmele de la nuntă ca să-l developeze și l-a scăpat pe drum; o parte s-a voalat, din păcate, dar a reușit să salveze destul din el. Râdeam cu toții de ne prăpădeam, îmbătați de tinerețe și de fericire.

Nelu: Da, a fost și destul de multă băutură, ce-i drept! Când i-am cunoscut eu, nu erau încă căsătoriți, abia făcuseră logodna. Cununia civilă au făcut-o la Sectorul 1 și îmi amintesc perfect că a picat într-o zi de joi. Urmau să plece imediat într’o excursie în Cehoslovacia, așa că au organizat o masă mare, joia, acasă la ei. A fost ca o adevărată nuntă. După petrecere, i-am condus la gară și au plecat. Ulterior, am filmat și cununia lor religioasă de la Biserica Armenească. O are Ara pe o casetă, dar o păstrez și eu aici, ca pe o comoară.

Doinița: La început, erau foarte îngrijorați pentru că nu reușeau să aibă un copil. S-au dus într-un pelerinaj la Mănăstirea Hagigadar și s-au rugat cu multă credință. La scurt timp, în 1970, a venit pe lume Armine. Vorbeam adesea cu Sappho despre această minune. Când fetița a mai crescut, ieșeam în fiecare sfârșit de săptămână în parc: eu cu Nelu, iar Ara cu Sappho și cu micuța Armine. Era o fetiță superbă, cu părul ei cârliontat, extrem de bună și dragă sufletelor noastre.

Apoi a venit momentul în care au decis să plece definitiv în Statele Unite, iar noi am rămas aici, alături de părinții lor. Traseul lor spre libertate a trecut mai întâi prin Liban. Chiar și de acolo, din Beirut, aflați în tranzit și având foarte puțin, ne trimiteau mici atenții. Țin minte că ne-au trimis un mini-aspirator special pentru camera foto. Erau în pribegie, așteptau să le iasă actele, dar gândul lor rămăsese tot la prietenii de acasă.

Nelu: Da, au stat aproape nouă luni în Beirut. În acea perioadă, nenea Aram s-a dus în Liban să-i viziteze și s-a întors de acolo cu o mulțime de diapozitive. Aveam un bun prieten avocat, Mircea Dumitrescu, care conducea un club de turism la Sectorul 3. M-am dus acolo cu un aparat de proiecție și le-am prezentat tuturor acelor pensionari traseele turistice și locurile prin care trecea Ara. Ne trimitea imagini de peste tot — întâi din Liban și în cele din urmă din America.

Pentru că Ara fuma Kent pe vremea aceea, foloseam cartoanele de la pachete ca suport: decupa imaginile, le numerota îngrijit și le înrămam aici, pentru prezentare. Scrisorile lui aveau zeci de pagini. Cei de la Securitate le lăsau să treacă fără probleme; vedeau doar peisaje, trasee montane sau nu și descrieri geografice, așa că n-aveau ce să reproșeze. În acei ani grei, am primit absolut toată corespondența de la ei. Când Mircea Dumitrescu a proiectat acele imagini, bătrânii din Club Sector 3 au fost atât de emoționați încât mai aveau puțin și-l luau în brațe de bucurie că pot evada, fie și doar cu privirea, spre alte meleaguri.

Între 1965 și 1973, în acești opt ani petrecuți împreună în România, prietenia noastră s-a cimentat definitiv. Când ei au plecat, părinții lui Ara au rămas inițial aici. Spuneau: „Domnule, noi nu mai plecăm, e mult prea complicat la vârsta noastră!”

Doinița: Au plecat și ei mai târziu, prin 1978 sau 1979, nu-i așa?

Nelu: Da, abia atunci. Până la plecarea lor, fiindcă eu lucram în cercetare și aveam un program ceva mai flexibil, mă îngrijeam de tot ce aveau nevoie bătrânii. Orice mă rugau, le duceam cu cel mai mare drag.

Doinița: De câte ori ne sunau și spuneau: „Nelu, am nevoie de cutare lucru”, Nelu lăsa totul și se ducea. Deveniseră ca niște părinți pentru noi. Iar Ara nu a uitat niciodată acest sprijin. Avea o generozitate și o capacitate de recunoștință greu de egalat. Părinții lui nu au apucat să simtă singurătatea lăsată de plecarea copiilor; ne adoptaserăm reciproc. Am păstrat cu sfințenie tradiția și, în fiecare zi de joi, eram în casa lor ca să jucăm wist. Eu aveam pe atunci în jur de 27-28 de ani. Râdeam până la lacrimi. Îmi amintesc că, la un moment dat, domnul Baltazar a scos o vioară mică, veche și prăpădită, și a început să ne cânte. Stii cât ne distram? Nu ne simțeam cu cei de vârsta noastră atât de bine pe cât ne simțeam cu ei. Și veneau și alte familii, se făceau niște petreceri de neuitat.

Nelu: Vehaparul vostru armean de la vremea aceea (n.r. Vazken I Balgian), care a venit în vizită oficială în România, a venit la nenea Aram în casă, pentru că au fost colegi la școala. Eram și eu acolo, dar n-am îndrăznit să intru în cameră peste ei. Însă îți pot spune că era o atmosferă grandioasă, încărcată de istorie și respect. Rareori am trăit așa ceva.

Doinița: A doua zi după Anul Nou era ziua de naștere a lui nenea Aram. Măi, oameni buni, nici în cele mai luxoase restaurante din lume nu se punea o asemenea masă! Ceea ce putea să facă doamna Baltazar eu n-am mai întâlnit în viața mea — ce mâncăruri fine, ce aranjamente! Cred că aveau ei o sursă secretă de aprovizionare direct din Turcia, pentru că folosea niște mirodenii și fructe uscate deosebite, asta dincolo de tradiționalul anush abour. Erau veseli, buni și se bucurau enorm când aveau casa plină.

Maria: Exact așa a fost și Ara…

Doinița: Uite, trec de la una la alta… Acum vreun an a spus Oana (n.r. fiica Doinei și a lui Nelu Gheorgon): „Poate mergem în America toți — noi venim din Canada, voi din România — și mergem să-i vedem pe nenea Ara și pe tanti Sappho. Ne luăm camere la un hotel aproape de ei.” I-am menționat ideea lui Ara la telefon, iar el a sărit ca ars: „Cum adică să stați la hotel? Exclus! Stați la noi!” Realist vorbind, nici nu ar fi avut fizic unde să ne găzduiască pe toți, fiindcă eram șase persoane, dar Ara s-a bucurat atât de curat și de intens la simplul gând că am putea trece oceanul ca să fim din nou cu toții… Din păcate, n-am mai reușit să ajungem și asta chiar o regret din suflet.

Maria: Se vedea clar că iubea structura și ordinea, dar în același timp avea o pasiune uriașă pentru munte, pentru libertate. Cum s-a născut spiritul lui de montaniard? Ați bătut munții împreună în tinerețe, înainte ca el să plece în America?

Doinița: Era un lider înnăscut, capabil să organizeze destine. Când Nelu a mers în SUA în 1987, în plin regim ceaușist, Ara a fost cel care i-a trimis invitația oficială. Cum altfel? Și, surprinzător pentru acele vremuri, Securitatea a aprobat-o.

Nelu: A aprobat-o Securitatea, dar un rol crucial l-a avut și directorul meu de la acea vreme. Ținea foarte mult la mine pentru că eram foarte bun în meseria mea, așa că a făcut toate demersurile legale ca să pot pleca fără piedici.

Doinița: Dar gândește-te cât a riscat Ara! Podul de încredere pe care l-a întins era uriaș, fiindcă Nelu ar fi putut alege să rămână definitiv acolo. Când Nelu a aterizat pe aeroport, Ara l-a privit în ochi și i-a spus direct: „Nelule, ai venit cumva cu gândul să rămâi? Pentru că dacă vrei să rămâi, mergem chiar acum la biroul de imigrări, înainte de a ieși din aeroport, căci mai târziu nu mai putem face nimic. Însă trebuie să-ți atrag atenția asupra unui lucru: exilul e greu. Sunt momente în viața de imigrant când îți vine să-ți pui pistolul la tâmplă. Sunt clipe foarte grele, dar eu sunt aici, sunt alături de tine, ești binevenit în casa mea și îți promit că nu vei fi niciodată singur.” Acum spune-mi și mie, cum poți vreodată să uiți un asemenea gest? Sau cum poți trece cu vederea atâta sinceritate și bunătate structurală într-un om?

Amândoi aveau ochii în lacrimi, Nelu și-a dres glasul înainte de a putea continua.

Nelu: Am ținut enorm de mult la el. Gândește-te că, în toți anii care au urmat, am colindat și am hălăduit alături de Ara și de Sappho prin cele mai frumoase colțuri ale Americii. Am fost împreună la Yellowstone, în Grand Canyon, la Las Vegas, pe Lake Powell și am urcat până în Montana. Ne suiam pur și simplu în mașină și porneam la drum; am mers din Salt Lake City până în nord, am călătorit cu vaporul în Mexic și am explorat Hawaii-ul.

Iar când veneau ei în vizită aici, roata se întorcea: am mers împreună în Turcia, am vizitat Grecia, iar în România am bătut tot nordul Moldovei, cu toate mănăstirile sale unice. Evident, am fost din nou la Hagigadar. Într-una dintre aceste călătorii la mănăstire a venit și Armine, iar de la New York sosise special și Koko Krikorian, reîntregind cercul nostru de suflet.

Maria: Ceea ce m-a fascinat mereu la el, pe lângă inteligența sclipitoare, a fost umorul lui nativ. Un om cu o minte atât de vastă, dar capabil de o autoironie fantastică, un spirit care nu se lua niciodată prea în serios. Vă mai amintiți vreo trăsnaie din tinerețe sau cum reușea el să facă haz de necaz în momentele de cumpănă?

Nelu: În America, Ara și-a clădit de la zero propriul birou, propria afacere. Inițial, imediat după ce a ajuns, a lucrat timp de vreo șase luni ca contabil la lanțul de restaurante Pioneer Chicken (cunoscut inițial ca Pioneer Take-Out). Însă el nu era omul care să stagneze. În acest timp scurt, s-a pregătit intens și a dat un examen de liberă practică extrem de riguros și dificil, care se organiza o singură dată pe an. L-a luat din prima încercare. S-a dus imediat la șeful lui de atunci și i-a spus, cu eleganță, că a sosit momentul să meargă pe propriul drum.

Impactul lui a fost atât de puternic încât, deși lucrase acolo doar jumătate de an, patronul de la Pioneer Chicken i-a dăruit la plecare un stilou de o valoare și o raritate deosebite, în semn de profund respect. Ulterior, și-a deschis propria firmă de consultanță financiară. A strâns mulți clienți fideli, deopotrivă armeni și americani. Iar când a decis să se retragă definitiv din activitate, a făcut un gest de o noblețe rară: i-a lăsat întreaga firmă cadou unei tinere angajate care îl ajuta la birou. I-a predat totul — portofoliul de clienți, biroul complet mobilat, logistica — fără să-i ceară vreun ban. O știu bine pe acea fată, era extrem de devotată, iar Ara a știut să-i răsplătească loialitatea.

Doinița: Generozitatea lui curgea natural. În anii aceia de cruntă penurie din România, după ce am născut-o eu pe Oana, pachetele trimise de ei de peste ocean ne-au salvat. Primeam hăinuțe superbe, pături groase și tot felul de lucruri pentru fetița noastră. Ne mutaserăm de curând, eram la pământ cu banii, aveam rate mari la casă și un copil de crescut. Tanti Carmen, sora mamei lui Ara, ne trimitea periodic stofe și materiale textile; mama mea știa să croiască, așa că timp de vreo doi ani de zile nu am avut nevoie de nimic, deoarece aveam totul asigurat în casă prin grija lor.

Peste ani, când am mers în vizită la ei și ne redresasem material, am vrut să le scoatem în oraș pe tanti Carmen și pe tanti Shake. Le-am spus: „Cât timp am fost noi la pământ cu banii, ne-ați ajutat de atâtea ori. Acum lăsați-ne pe noi să plătim, pentru că ne permitem și vrem să mergem singuri.” Au fost niște gesturi superbe, pline de demnitate.

[18.09.2005, Bucureşti. Aniversare graficiana Aida Taşgian La Biblioteca Dudian a avut loc o întâlnire cu graficiana Aida Taşgian, care până la pensionare a lucrat ca machetator de timbre, zeci de serii purtând semnătura sa. La festivitate au participat Leonard Paşcanu, preşedintele Federaţiei Filateliştilor din România, Ara Baltazar, preşedinte al Filateliştilor armeni din S.U.A .]

Nelu: Ara avea și o pasiune imensă pentru detalii și istorie. Îmi amintesc că s-a întors în România într-un an cu o misiune foarte specială. El făcea parte, în America, din cercul de filatelie „Raffi”. Exista o mare controversă legată de un timbru românesc din timpul lui Ceaușescu. Grafica acelui timbru fusese realizată de o artistă de origine armeană, însă autoritatea ei nu era recunoscută oficial, existând suspiciuni că regimul i-a trecut sub tăcere munca. Ara a cercetat documentele, a venit în țară special pentru a scoate adevărul la lumină și a demonstrat indubitabil că realizarea îi aparținea acelei femei (note red. Este vorba de graficiana Aida Tasgian) A ținut atunci o prelegere magistrală despre filatelie în mijlocul comunității armene din București. A fost un eveniment cultural superb, iar Ara a fost onorat pe măsură.

De altfel, el avea rădăcini adânci în București. Școala primară o făcuse la școala armenească, liceul la „Ion Neculce”, iar apoi absolvise ASE-ul, la Facultatea de Comerț, în promoția 1961. Imediat după facultate, a lucrat la Trustul Alimentației Publice Locale București. În acea perioadă s-a nimerit marea restaurare de la Hanul lui Manuc. Ara s-a implicat trup și suflet; a vrut să editeze o serie de cărți poștale de colecție cu Hanul proaspăt renovat. Îmi povestea amuzat cum mergea noaptea prin curtea interioară cu aparatul foto și, pentru a obține imagini cu expunere lungă fără spectatori în cadru, se ascundea în spatele coloanelor de lemn. Tot el a creat și o serie de insigne metalice comemorative, pe care le-a împărțit invitaților la inaugurare. Pictorul care se ocupase de estetica proiectului era Nicu Rusu, un bun prieten de-al lui.

Doinița: Când privesc înapoi, îmi dau seama că nu avem decât amintiri frumoase legate de el. Am fost, în cel mai pur sens al cuvântului, ca niște frați.

Nelu: Așa este. Când Koko Krikorian a auzit că Ara plănuiește o călătorie la Istanbul, s-a speriat teribil și i-a spus: „Ce cauți domnule acolo, e periculos!” Iar Ara i-a răspuns cu o mândrie caldă: „Mă duc pentru că mama mea este născută la Istanbul și eu vreau cu orice preț să văd acele locuri.” Am mers împreună cu el acolo și am vizitat biserica armenească din Istanbul. Era într-o paragină de nedescris; deși Sfântul Scaun de la Echmiadzin trimitea fonduri substanțiale pentru reparații, autoritățile locale refuzau sistematic să emită autorizațiile de renovare.

Doinița: La fel a fost și în Grecia. Am mers împreună prin Atena, prin insule, am ajuns în Santorini. Am înfruntat atunci o căldură deșertică, insuportabilă. Ara nu mai era deloc un om sănătos, corpul începerea să-l lase, dar de dragul nostru și din dorința de a nu ne strica bucuria, nu a scos un singur suspin. A mers pe jos și am vizitat tot ce se putea vizita.

Nelu: Când m-am cunoscut eu cu el, eram abia la începutul facultății, iar la Construcții sesiunile erau extrem de dure. La un moment dat, am realizat că nu mai pot face față și antrenamentelor de rugby de la Aeronautica Bucuresti și cursurilor, așa că a trebuit să renunț la sport. Însă prietenia noastră nu a depins niciodată de terenul de joc; a continuat la fel de strânsă. După ce eu m-am retras, Ara a mai jucat un an sau doi. Îmi amintesc de un meci istoric jucat aici, la noi, împotriva echipei germane Lokomotiv Leipzig. Germanii au fost atât de impresionați încât ne-au invitat ulterior la ei, în Germania. Eu nu am mai putut merge, dar Ara și Koko au plecat. În acea echipă era și Dudu Florian, un om remarcabil care a ajuns ulterior în conducerea Federației și care trăiește și astăzi, având venerabila vârstă de 94 de ani. Peste ani, Dudu a fost și el oaspetele lui Ara în Los Angeles, primit cu aceleași onoruri.

Maria: Acuma, schimb eu registrul, la Ara m-a fascinat mereu umorul spontan, de o rară finețe.

Nelu: Vai, îmi amintesc o întâmplare hazlie, eram la masă cu toții, aici în sufragerie, iar pentru Ara familia era primordială, pe Sappho o iubea nespus. Și nu mai știu ce îi spunea Sappho — să nu mănânce aia, să lase furculița… Iar Ara a lăsat tacticos tacâmul, a privit-o cu o seriozitate mimată perfect și, cu o sclipire de geniu și dragoste în ochi, i-a spus: „Sappho, ți-am mai spus o dată: tu când vorbești cu mine, te rog frumos să taci!” Am bufnit cu toții într-un râs atât de puternic încât s-a cutremurat masa. Asta era Ara… Liniștea orice dispută printr-un hohot de râs.

Maria: Prietenia voastră a trecut dincolo de voi doi, Nelu. A devenit o poveste de familie transgenerațională. Doinița, tu ai intrat în acest cerc și ai legat, la rândul tău, o conexiune profundă de o viață cu Sappho. Cum a fost pentru voi, ca două cupluri, să împărțiți această legătură sacră peste ani, peste mări și țări? Cum reuşeaţi să păstraţi punțile deschise?

Nelu Gheorgon: În toată perioada dictaturii lui Ceaușescu, noi am refuzat să ne pierdem. Eu îi scriam scrisori lungi, el îmi răspundea cu pagini întregi. Aveam mare grijă ca în text să nu existe absolut nimic cu tentă politică sau compromițător, vorbeam doar despre familii, despre trasee și amintiri. Scrisorile și diapozitivele noastre au trecut prin furcile cenzurii fără nicio problemă. Le păstrez și acum pe toate, într-o cutie, ca pe niște relicve ale unei epoci apuse. Unele imagini le-am reprodus recent; deși timpul le-a mai șters din claritate, ele rămân perfect lizibile și pline de viață.

Maria: Poate facem o arhivă digitală a acestor scrisori și imagini la un moment dat, ar fi un mare păcat să se piardă… Dar spune-mi, Nelu, știm bine că Ara, deși complet absorbit de profesia lui din America și de hărțile lui montane, a fost stâlpul de boltă al casei din Los Angeles. Cum îți povestea el despre Sappho și despre viața pe care au clădit-o împreună în exil? Se simțea în glasul lui acea mândrie profundă a bărbatului împlinit?

Nelu Gheorgon: Înainte de a pleca din țară, Ara a locuit pe strada Maior Câmpeanu la numarul 27, o străduță cochetă care pornește din Piața 1 Mai și dă chiar în spatele Primăriei. Când nenea Aram, tatăl lui, a plecat și el în America ca să li se alăture, nu avea nici șase luni de când se stabilise acolo, dar genul lui de cercetaș bătrân l-a ajutat să cucerească metropola. Neavând mașină la început, bătrânul urca în autobuz și explora orașul zi de zi. Ara îmi povestea uluit că tatăl lui ajunsese să cunoască labirintul din Los Angeles mult mai bine decât îl știau ei care locuiau acolo de ani de zile.

Maria: Acolo este aproape imposibil să te deplasezi eficient fără mașină, iar rețeaua de autobuze este uriașă și complicată!

Nelu: Exact! Iar noi, când am fost în vizită la ei, am vrut să refacem experiența bătrânului. Într-o zi, am luat curajoși autobuzul din cartierul lor și am mers până la Santa Monica, iar de acolo am schimbat liniile până când am ajuns exact în fața clădirii unde se afla biroul lui Ara, chiar în inima Hollywood-ului. Când s-a trezit cu noi deschizând ușa biroului, Ara a rămas pur și simplu înmărmurit. Nu-i venea să creadă că doi bucureșteni au reușit să navigheze transportul în comun din L.A. și să-i bată la ușă neanunțați! Ne-a prezentat mândru sediul lui, am băut o cafea excelentă, am mers la o plimbare pe celebrul Hollywood Boulevard și apoi ne-am întors acasă, glosând pe marginea distanțelor gigantice din America. A fost o zi absolut superbă.

Maria: Iar despre fiica lor, Armine… Ara trebuie să fi fost cel mai mândru tată de pe pământ. Armine a ales să devină avocată, o profesie nobilă și riguroasă, care cere exact acel tip de minte sclipitoare, logică de fier și determinare matematică pe care le avea și Ara. Îți povestea des despre succesele ei în instanță? Îți spunea cât de fericit și de împlinit se simțea văzând cum moștenirea lui de caracter și inteligență prinde aripi atât de mari prin ea?

Nelu: Oh, de câte ori începea să vorbească despre Armine, fața lui pur și simplu se lumina. Îmi spunea: „Nelule, fata asta are o minte ca o lamă de bisturiu. Când intră într-o sală de judecată sau când analizează un contract, nu-i scapă niciun detaliu, exact cum nu ne scăpau nouă potecile pe munte.” Vedea în ea continuarea perfectă a spiritului familiei Baltazar — o îmbinare de rigoare profesională și o profundă etică a muncii. Iar când a venit pe lume Zareh, nepotul lui, mândria lui a atins cerul. Când Zareh a absolvit Universitatea Berkeley, Ara m-a sunat imediat și mi-a spus, cu o voce tremurândă de emoție: „Măi Nelule, băiatul ăsta a reușit acolo unde noi doar visam. Cercul s-a închis, am reușit să le oferim o viață în care singura lor limită este cerul.”

Ara s-a stins știind că a lăsat în urma lui o lume mai sigură, mai dreaptă și mai luminoasă pentru cei pe care i-a iubit. Hărțile lui s-au terminat aici, dar traseele de omenie pe care le-a desenat în inimile noastre rămân deschise pentru totdeauna. Drum lin printre stele, Ara, și tu… o stea!

Maria ERZIAN

by Redactor