“M-AȚI FĂCUT SĂ MĂ SIMT CA ACASĂ” – ÎNTÂLNIRE CU VIOLONISTA ȘI PROF. UNIV. IDA KAVAFIAN DIN SUA

După cum se știe, Bucureștiul, în perioada 23 august – 19 septembrie, a fost gazda celei de-a XX-a ediții a Concursului Internațional „George Enescu”, avându-i ca Director Artistic pe dirijorul de renume internațional Cristian Măcelaru și ca Președinte de Onoare pe renumitul dirijor Zubin Mehta.

Această ediție aniversară a avut ca temă „În căutarea Excelenței” (In pursuit of excellence).

Juriile celor patru secțiuni (violoncel, vioară, pian și compoziție) au adus pe scenă mari interpreți și compozitori, adevărate personalități române și străine ale lumii muzicale internaționale.

Din juriul secțiunii de vioară a făcut parte, printre alții, și doamna prof. univ., violonista IDA KAVAFIAN din Statele Unite ale Americii.

În pauza de o zi între faza semifinală (şase tineri selecționați) și finală (trei 3 tineri laureați), distinsa doamnă Ida Kavafian și-a exprimat dorința de a vizita Catedrala Armeană „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din București, prilej cu care a avut amabilitatea de a ne oferi un interviu pentru revista „Ararat”.

M.E. – Bun venit, stimată doamnă profesor, în inima centrului spiritual armean din capitala României! Lăsând pentru sfârșitul acestei vizite impresiile de la fața locului, vă rugăm să ne dați câteva amănunte despre originea armeană a domniei voastre. Din ce am citit, am înțeles că unul din bunicii dumneavoastră era originar din Van. Și din documentare am observat că ați studiat cu renumiții profesori Ara Zerounian și chiar cu celebrul Ivan Galamian la Institutele Curtis și  respectiv Juilliard din New York. Ce au însemnat anii aceia de studiu pentru viitoarea dumneavoastră carieră violonistică și pedagogică?

I.K. – Vă mulțumesc pentru primirea călduroasă în România! Este pentru prima oară când vin aici, iar așteptările mele au fost de departe depășite. Românii sunt oameni frumoși și extrem de primitori. Orașul este minunat, iar explicațiile dumneavoastră din drum spre Centrul Armenesc au fost extrem de utile. (n.a. Povestisem despre Piața Universității și Revoluția din Decembrie 1989, în timp ce traversam zona cu mașina).

Am fost încântată de Muzeul “Dudian”, pe care mi l-a prezentat doamna Siran Navruzian. Am văzut, așezați la loc de cinste, arborii genealogici ai celor patru familii celebre: Misir, Goilav, Pruncu și Buiucliu, apoi orga armonică, covoarele splendide, țesute manual și cărțile vechi și rare… Toate aceste câteva ore petrecute în sânul comunității armene din București au fost o adevărată desfătare pentru mine. Vă mulțumesc din suflet pentru asta; m-ați făcut să mă simt ca acasă.

Ca să vă răspund acum la întrebare: Juilliard este locul care m-a format, însă Institutul Curtis este cel în care predau. Institutul Curtis din Philadelphia este o școală de elită pentru tinerii muzicieni. Ca să vă faceți o idee, anual sunt cel mult o sută cincizeci de cursanți, iar rata de admitere este de doar cinci procente. Sora mea, care este pianistă, predă la Yale University. Eu încă activez la Curtis, un institut mult mai exclusivist decât Juilliard, dacă ne gândim că funcționează strict pe baza unor burse integrale de școlarizare (full scholarship). Cu toate acestea, intenționez ca, după încheierea acestui ciclu de învățământ, să mă retrag. Mă voi muta într-o casă construită recent de la zero, alături de soțul meu, în Santa Fe, statul New Mexico.

Cât despre familia mea, în anul 1955 locuiam la Istanbul. Aveam în jur de trei ani pe atunci. Ai mei dețineau o clădire acolo, iar camerele de la parter le închiriaseră unei familii de turci. La un moment dat, poliția a bătut la ușă, căutând familii de armeni. Norocul nostru a fost chiriașa de la parter; acea femeie le-a spus polițiștilor că în clădire nu locuiește niciun armean. Practic, ea ne-a salvat viața. Tatăl meu a decis pe loc că este momentul să plecăm, deoarece mediul devenise periculos pentru noi. Așa am ajuns în Statele Unite. După moartea tatălui meu biologic, mama s-a recăsătorit cu Ara Zerounian, care a devenit adevăratul meu tată.

Sora mea a studiat pianul cu mătușa mea, în condițiile în care toată familia noastră era formată din artiști de mare finețe. Împreună cu sora mea mai mare (n.a. mai mare cu 4 ani decât Ida) am studiat muzica de mici: ea pianul, eu vioara. În timp ce Ara o asculta pe ea exersând, eu trăgeam cu ochiul prin ușa întredeschisă. Văzându-mă, Ara m-a chemat înăuntru pentru a-mi evalua talentul. M-a testat cu un cântecel simplu, iar când a văzut că îl pot reproduce perfect, mi-a promis că îmi va aduce un instrument cu care să mă joc. Mi-a adus o vioară mică și, timp de o lună, m-a învățat pe ascuns un cântecel, rugându-mă să nu le spun nimic părinților. Mi-a plăcut enorm să am un secret față de ei – a fost, de altfel, primul meu secret.

După o lună, le-am cântat o piesă la vioară. Mama, care mă cunoștea foarte bine, a reacționat sceptic: „E foarte frumos, dar Ayda se plictisește repede. (n.a. numele real al artistei este Ayda, însă forma „Ida” a fost adoptată ulterior ca fiind mult mai adaptată culturii americane). Nu-ți pierde vremea cu ea, abia așteaptă să fugă la joacă. E agitată din fire, n-o să aibă răbdare să studieze”. Paradoxal, tocmai vorbele ei m-au ambiționat și m-au determinat să învăț vioara. Așa am ajuns în Statele Unite și așa a început parcursul meu în muzică.

Când am sosit în America, am rămas uimită să văd că oamenii de rând nu studiau muzica. Pentru mine era ciudat, fiindcă în familia mea absolut toți erau muzicieni: unchii mei, mătușa mea… Chiar și părinții mei așa s-au cunoscut: mama era violonistă, iar tatăl meu era directorul muzical al orchestrei. S-au întâlnit la Istanbul, orașul în care m-am născut și eu.

M.E. – Trebuie să știți că și România a avut violoniști care s-au perfecționat cu faimosul Galamian; este vorba despre regretatul violonist Daniel Podlovschi, unul dintre excelenții interpreți, între altele, ai Concertului pentru vioară și orchestră de Aram Haciaturian. Daniel Podlovschi spunea despre această lucrare, luând în considerare dificultățile sale spectaculoase, că o prescrie ca temă a examenului de absolvire la clasa de vioară, instrument pe care l-a predat la Universitatea Națională de Muzica din București.

Păstrând proporțiile, am avut și noi, la această instituție superioară de învățământ muzical, pe „Galamianul nostru”, recte cel ce a fost renumitul profesor Garabet Avachian, cu care au studiat cei mai mari violoniști români: Ion Voicu, Ștefan Gheorghiu, Daniel Podlovschi și … Varujan Cozighian – care a fost ani îndelungați solist și concertmaestru al Filarmonicii „George Enescu” din București.

Trebuie să știți că din comunitatea noastră armeană s-au ridicat nenumărate personalități muzical-vocale, artistice, istorice, literare, medicale și juridice, despre care vă pot povesti după acest interviu.

I.K. – Vladimir Nemțeanu, care îmi este un bun prieten, mi-a povestit adesea despre Varujan Cozighian. Oriunde aș călători în lume, comunitățile armene nu încetează să mă uimească; există acolo o cultură atât de profundă și întâlnesc mereu personalități remarcabile. Însă România m-a cucerit cu totul. Ieri i-am povestit președintei juriului de la Festivalul Enescu (violonista Mihaela Martin), o foarte bună prietenă de-a mea, că astăzi voi vizita Centrul Armenesc din București. Îmi mărturisea și ea că armenii din România sunt oameni minunați, care fac lucruri extraordinare în acest spațiu și care reprezintă o adevărată elită.

M.E. – Să revenim la această ediție a douăzecea a Concursului George Enescu, care, în fapt, a debutat odată cu Festivalul Internațional George Enescu în 1958, dar cu perioade de întreruperi o vreme. Ce înseamnă pentru domnia voastră acest Concurs Internațional care, iată, anul acesta a bătut recordul tinerilor muzicieni înscriși – opt sute nouăsprezece muzicieni din cincizeci și opt de țări – în programul competițional și de masterclassuri?

I.K. – Ca muzician, George Enescu este reprezentativ nu doar pentru poporul român, ci pentru întreaga muzică universală. Știam despre reputația extraordinară a acestui festival cu mult timp înainte de a participa efectiv; prin urmare, prezența mea aici este atât o onoare, cât și o realizare de vârf în palmaresul meu profesional. Una dintre studentele mele a concurat în ediția din acest an și a reușit să parcurgă trei etape ale competiției. Sunt extrem de mândră de performanța ei — este vorba despre Ji-Yoon Park, o tânără de doar douăzeci si doi de ani, cu un talent deosebit.

M.E. – Deoarece atât concursul, cât și Festivalul se desfășoară sub numele lui George Enescu – prețuit compozitor, violonist, pianist, dirijor și profesor pentru care “muzica își găsea adevăratul sens atunci când era împărtășită”, cum spune maestrul Cristian Măcelaru – cunoșteați pagini din creația enesciană sau acum ați avut prilejul să-i ascultați pe concurenții din semifinală?

I.K. – Sunt trei sonate de Enescu pe care le-am cântat de multe ori. Cea de-a doua sonată a fost interpretată aici, însă recunosc că nu eram atât de familiarizată cu ea. A fost însă atât de magistral executată în cadrul acestui festival și m-a impresionat atât de profund, încât o voi introduce negreșit în repertoriul meu viitor. Dacă Sonata a III-a este deja faimoasă, Sonata a II-a are o sensibilitate rară; mi-a mers direct la suflet și m-a inspirat să o aprofundez pentru a o preda mai departe studenților mei. Interpretările din Concurs sunt atât de diverse și aduc o reală sursă de inspirație.

M.E. – Deoarece acest interviu îl facem înainte de finala secțiunii de vioară, care va avea loc în seara de 13 septembrie, vă rugăm să ne faceți o scurtă caracterizare a celor trei laureați:

• Violonistul Jayden King (SUA)                                    
• Violonistul Francesco Papa (Italia)
• Violonista Eun Che Kim (Coreea de Sud)

I.K. – Eun Che Kim este extrem de matură, cred că are în jur de treizeci de ani; este experimentată, foarte capabilă și are o prezență scenică remarcabilă. Francesco Papa este, de asemenea, fantastic. Îmi place enorm stilul lui interpretativ; are un repertoriu foarte variat, este versatil și, deși foarte tânăr – cred că are în jur de douăzeci de ani – demonstrează o maturitate timpurie și o mare eleganță.

Tânărul Jayden King este încă un copil, are doar unsprezece ani. Mă întreb dacă este oare pregătit pentru o asemenea faimă și pentru rigorile unei astfel de cariere. Este genial, dar oare este pregătit? Nu știu. Este extrem de impresionant pentru o vârstă atât de fragedă. Devine foarte dificil să iei o decizie: închizi ochii, îl asculți și te gândești că acest muzician ar trebui să aibă cel puțin douăzeci şi cinci de ani, iar când îi deschizi, observi că are doar unsprezece ani. Este minunat, dar este extrem de greu să îl pui în aceeași categorie cu ceilalți. Nu pot să nu mă gândesc la vârsta lui și la cât de uluitor poate fi în ciuda ei.

Este extrem de greu să alegi doar unul dintre ei. Suntem, inevitabil, influențați de ceea ce am auzit anterior, însă vom judeca strict performanța din acel moment. Prin urmare, tot ce s-a acumulat înainte trebuie șters cu buretele, acordând atenție doar prestației din concurs. Este exact ca la US Open (n.a. Ida este o mare admiratoare a sportului alb, urmărind toate meciurile de Grand Slam): este doar un meci, așa că poți avea o zi proastă în care nimic să nu-ți iasă sau, în egală măsură, poți prinde o zi extraordinară. Uneori, totul depinde și de puțin noroc. Concluzia mea este că toți cei trei finaliști sunt excelenți. Oricare dintre ei ar câștiga, merită toate felicitările. În realitate, toți trei sunt deja câștigători, chiar dacă este la fel de adevărat că locul întâi este doar unul singur.

M.E. – Aș mai avea o întrebare către dumneavoastră, dacă ați putea să ne spuneți părerea dumneavoastră. Cunoașteți violoniști armeni actuali din Armenia și alții din Diaspora Armeană, ca de exemplu: Sergey Khachatryan, Haik Kazazyan, Levon  Chilingirian, Levon Ambartsumyan, Emanuel Tjeknavorian? În decursul ultimei jumătăți de secol, toți cei cinci amintiți mai sus au concertat sau au concurat și în România, în cadrul Festivalului G. Enescu.

I.K. – Nu îi cunosc pe Ambartsumyan sau Tjeknavorian. În schimb, pe Sergey Khachatryan îl cunosc foarte bine; am fost împreună într-un turneu la Indianapolis acum câțiva ani. Este un uriaș talent, un om bun, cald și de o mare sensibilitate. Despre Haik Kazazyan, cel din Dubai, am auzit vorbindu-se, însă nu l-am întâlnit personal. Cu Levon Chilingirian am concertat în Armenia, alături de sora mea. Este un muzician extraordinar, un om extrem de rafinat și fin, iar colaborarea noastră a fost minunată. Am cântat muzică de cameră împreună în Armenia și a fost o experiență cu totul deosebită.

M.E. – Și acum, dacă doriți să ne spuneți cu ce impresii plecați din spațiul spiritual-comunitar al armenilor din București?

I.K. – În primul rând, îți mulțumesc pentru acest tur minunat! Ai putea chiar să te gândești la o carieră în acest domeniu. A fost extrem de drăguț din partea ta să-mi arăți frumusețile de aici. Când mă uit la masa învecinată — unde seniorii își savurau cafeaua de duminică, într-o atmosferă caldă, de familie, incluzându-ne și pe noi cu multă bunătate și ospitalitate — mă simt ca în Detroit sau Los Angeles, printre armenii care vorbesc armeana occidentală. Cu alte cuvinte, mă simt ca acasă. Pe de altă parte, armeana orientală o înțeleg mult mai greu; atunci când merg în Armenia, îmi este destul de dificil să prind sensul limbii.

M.E. – Mulțumim și sperăm că plecați cu impresii plăcute de la acest eveniment muzical internațional major pentru România și nu numai.

I.K. – Plăcerea a fost în întregime a mea, această amiază a fost de-a dreptul minunată și absolut memorabilă, iar pentru asta vă voi rămâne mereu recunoscătoare. Vă mulțumesc din suflet pentru acest timp armenesc.

N.R. Până la apariția acestui interviu, violonistul american Jayden King, în vârstă de unsprezece ani, a câştigat Premiul I al Secţiunii Vioară a Concursului Internaţional George Enescu 2026, devenind cel mai tânăr câştigător din istoria competiţiei.

Interviu realizat de Maria ERZIAN

vezi mai jos interviul în limba engleză

by Redactor