NOTE DE LECTOR | David Stephens și Alison Broinowski, redactare : Cartea istoriei cinstite

David Stpehens este doctor în științe politice și licențiat universitar în drept public la universități australiene din Canberra și din Melbourne. A publicat articole analitice în publicații de specialitate și un roman polițist sub pseudonimul Ned Rowney. Este secretarul organizației Honest History, o coaliție înființată în 2013 de istorici care susțin prezentarea onestă și echilibrată a istoriei australiene, de asemenea redactorul adresei de internet a organizației.

Alison Broinowski este ziaristă, scriitoare, diplomată, absolventă a facultății de arte la Universitatea din Adelaide. Până în 1996, a activat în cadrul misiunilor australiene din Japonia, Filipine, Iordania, Mexic, Coreea de Sud, ONU. A scris cărți despre Asia.

Cei doi au redactat volumul The Honest History Book (Newsouth – Sydney, 2017), care adună la un loc contribuții ale unor istorici, politicieni, filozofi, universitari, diplomați, ziariști, artiști, atât din Australia, cât și din afara ei. Scopul organizației Istorie Cinstită și implicit al cărții pe care o patronează ea constă în demitizarea legendei istorice a participării trupelor australiene și neozeelandeze ANZAC (Australian and New Zealand Army Corps) la luptele din Primul Război Mondial, excesiv amplificată și glorificată pe plan intern. Cititorul este invitat să reflecteze nu numai asupra eroismului și sacrificiului militarilor, dar și asupra costurilor social-politice ale războiului.

Coaliția Honest History recunoaște că războiul este important în istoria australiană, dar nu atât pentru ce au făcut australienii în război, cât pentru ce a făcut războiul Australiei, australienilor și altora, în egală măsură cu alte evenimente. Deviza acestei grupări este „Nu numai ANZAC, ci și ANZAC”, punând evenimentele non-ANZAC în rând cu cel despre care mulți consideră că datorită lui națiunea australiană s-a născut pe plajele de la Gallipoli, odată cu debarcarea Aliaților la 25 aprilie 1915 (operație dezastruoasă, încheiată în fapt cu înfrângerea trupelor aliate). Ceea ce e adevărat este că ANZAC, care era o unitate militară subordonată armatei britanice, a acționat acolo și atunci pentru întâia oară cu o autonomie organizatorică. Iar cu o zi înaintea acestei debarcări, în Constantinopol, era declanșat Genocidul programatic și sistematic comis de Imperiul otoman asupra populației armene de pe teritoriul său, un eveniment mai puțin mediatizat ulterior.

Cartea oneștilor istorici include eseuri despre istoria Australiei, bazate pe fapte evidente, ca ripostă la practica uzuală de propagandă militară și politică privind istoria națională. Mark Twain, care vizitase continentul sudic, a spus că istoria Australiei se citește drept „cea mai frumoasă minciună”. În replică, Istoria Cinstită oferă adevăruri incomode, care n-ar trebui escamotate, necum substituite cu o frazeologie emfatică. Sunt corectate, în textele autorilor, manifestările de „Anzacărie”, cum este numită atitudinea patriotardă și bombastică a presei și a opiniei publice din Australia. Noțiunea Anzakery a fost concepută de istoricul Geoffrey Serle în 1967, ca referire la comemorarea sentimentală, șovină a ANZAC-ului. Ea a fost inclusă, în 2016, în a doua ediție a Dicționarului Național Australian, unde este definită ca „promovarea legendei ANZAC-ului în modalități percepute a fi excesive sau prost concepute”.

După o Introducere semnată de redactorii volumului, opt capitole grupate sub titlul semnificativ Punând ANZAC-ul la locul său, dezbat felul în care războiul a fost evaluat de pe o poziție centrală a Australiei, precum și dimensiunile globale și efectele războiului. Următoarele capitole, din partea a doua intitulată Povești și tăceri australiene, abordează felurile în care miturile și falsele percepții au provocat legenda ANZAC-ului și de asemenea au determinat atitudinea australiană față de următoarele războaie ale Australiei în teritorii din străinătate. Este interesant cum, de exemplu, David Stephens și Burçin Çakır, istoric la Universitatea din Istanbul, demitizează drept invenție des citată și doar presupusă fără probe o frază chipurile rostită de Mustafa Kemal („Atatürk”): „Acești eroi care și-au vărsat sângele și și-au pierdut viețile dorm acum în pământul unei țări prietene. Fie ca ei să doarmă în pace. Nu-i nicio deosebire între Johni și Mehmeți pentru că ei zac unii lângă alții în această țară a noastră.” Nu există dovezi că s-ar fi organizat vreun serviciu comemorativ la Gallipoli în 1934, darămite că Atatürk ar fi luat parte la el, unde a rămas să fi enunțat aceste vorbe altruiste și patetice.

Dintre cele 20 de capitole ale cărții redactate de David Stephens și Alison Broinowski, al treilea este intitulat 24 aprilie 1915: Povestea armeană a Australiei după un secol și poartă semnătura lui Vicken Babkenian și Judith Crispin. Babkenian este cercetător independent pentru Australian Institute for Holocaust and Genocide Studies din Sydney, iar Judith Crispin este poetă, fotografă, autoarea unor expoziții de fotografii realizate în nordul Iranului și în Armenia. Nu este prima oară că Vicken Babkenian scrie despre interferența Australiei cu Genocidul armenilor. Printre altele, în 2016 el a publicat, împreună cu Peter Stanley, cartea Armenia, Australia & the Great War (vezi recenzia în „Ararat” 19-20/octombrie 2016), în care accentul este pus pe consemnarea în presa australiană a masacrelor și deportărilor din Asia Mică în 1915-18 și pe ajutorul dat de Australia supraviețuitorilor armeni din acei ani. Față de acea detaliată analiză, de data aceasta Babkenian, împreună cu Judith Crispin, se restrânge la punerea în paralel a asaltului din peninsula Gallipoli și a Genocidului, pornind de la constatarea corectă că „astăzi în Australia se știu de departe mult mai multe despre ceea ce a început la 25 aprilie 1915 decât despre ceea ce începuse cu o zi în urmă”. Și, parcă justificând prezența textului lor într-un volum intitulat „Istorie cinstită”, cei doi autori adaugă: „Absența acestei conștientizări a tragediei armene mărturisește provincialismul australian asupra istoriei noastre privind războiul. În continuare, capitolul respectiv întreprinde o tentativă de echilibrare a acestui neajuns: sunt relevate contactele membrilor ANZAC cu armeni din Orientul Mijlociu, apariția unor prizonieri armeni din armata otomană în trupele ANZAC, oferind informații asupra mișcărilor turcilor. Când teatrul de operații s-a mutat în Mesopotamia și în Siria, mărturiile despre distrugerile umane, materiale și culturale în cursul Genocidului au devenit evidente. Și aici Vicken Babkenian revine, împreună cu colega lui, la atitudinea umanitară a Australiei față de soarta armenilor supraviețuitori și a celor imigrați. Venind în zilele noastre și culminând cu actele de recunoaștere a Genocidului în parlamentele statelor australiene New South Wales și South Australia, capitolul se încheie cu „două momente definitorii”: 24 și 25 aprilie, coincidență de date ale unor evenimente aparent disparate, dar care au reliefat un dublu comportament umanitar, cel al salvării de către trupele ANZAC a unor supraviețuitori ai marșurilor în deșert și cel al ajutorării solidare în Australia, începută în statul Victoria și continuată pe restul continentului insular. Concluzia vine firesc, în ton cu acțiunea „istoriei cinstite”: „Este timpul ca legătura cu Australia a tragediei armene să facă parte din reconstrucția trecutului nostru”.

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian