NOTE DE LECTOR | Roupen Boghossian : Conflictul turco-armean

Roupen Boghossian (1926, Ras ul-Ain, Siria – ?) a fost jurist armean originar din Siria. Din rațiuni electorale parlamentare, anul nașterii i-a fost modificat în 1923. După frecventarea școlii primare armenești din Alep (Siria), a absolvit în 1949 cursurile facultății de drept din Beirut (Liban), filială a facultății de drept din Lyon (Franța), iar în 1952 a primit diploma de licențiat al facultății de drept din Paris. Anul următor, a obținut titlul de doctor în științe economice. S-a înscris în baroul din Alep în 1954 și în același an a debutat în cariera de avocat. În anii 1960-63, ONU l-a numit judecător în Congo belgian (Zair). În 1987, a fost profesor de drept internațional și de limbă juridică engleză la facultatea de drept a Universității din Alep. În 1997 și-a încetat activitatea de avocat. Este autorul unor lucrări asupra relațiilor turco-armene și turco-arabe și a scris numeroase articole apărute în presă, de asemenea a contribuit cu participări, prezentări, intervenții la seminarii, congrese, conferințe de specialitate. Pe lângă acestea, a activat în cadrul comunității armene din Alep.

În 1987, la Beirut, Roupen Boghossian a publicat în franceză, în regie proprie, probabil cea mai importantă lucrare a sa, Le conflit turco-arménien (Conflictul turco-armean). Scrierea lui este nu doar un studiu istoric privind evoluția relațiilor dintre două națiuni fatalmente antagonice, ci și – mai ales – o abordare la un înalt nivel juridic profesional a aspectelor legislative ale acestor raporturi permanent tensionate, analizate aici conform normelor internaționale implicate în derularea lor. Autorul face uz cu folos de capacitatea sa pentru a răsfrânge o lumină dacă nu nouă, cel puțin rară asupra legitimității acțiunilor efectuate (sau nu) prin tratate, convenții, sentințe etc de către organisme, instituții, tribunale îndrituite de repsonsabilitățile lor pe plan mondial să intervină în rezolvarea unor conflicte. Tot ce li s-a întâmplat armenilor și teritoriilor acestora ca fapte istorice de proveniență turcă este dezbătut sine ira et studio, dimpotrivă, cu rigoare și cu sagacitate, în contextul dogmatic al dreptului public internațional, valabil pentru orice națiune, în orice situație istorică.

Pedant și metodic, juristul armean face mai întâi o istorie propriu-zisă a Armeniei, dar și una culturală și juridică, din antichitate până în contemporaneitate, pentru a trasa cadrul demonstrației sale ulterioare. Iar aceasta constă, în capitolele următoare, preț de o lungă și detaliată secțiune, în invocarea dreptului internațional al națiunilor, implicit al armenilor, cu demascatoare accente speciale pe abuzurile comise în dreptul public și pe tezele turcești deviaționiste. Drepturile națiunii armene sunt cercetate în raport cu obligațiile și cu angajamentele altor state asupra restabilirii îndatoririlor lor, cum ar fi cele începând cu comunitatea internațională și în particular cu Societatea Națiunilor (sau Liga Națiunilor, precursoare a ONU), continuând cu Franța, Anglia, Italia, Rusia, SUA și ajungând la Turcia și la arbitrajele internaționale.

Boghossian constată încă în introducere, ca justificare a inițiativei sale, că există o lacună constând în lipsa aspectului juridic al Chestiunii armene. Trebuie avut în vedere că lucrarea a apărut cu aproape patru decenii în urmă, ceea ce, totuși, nu modifică esențial aserțiunea autorului. Studiul, ne mai asigură acesta, nu este decât parțial o tentativă de a umple lacuna plasând Chestiunea armeană într-un cadru legislativ, în speranța că o audiență internațională sensibilă la argumentele juridice va apleca o ureche atentă la ele. La întrebarea  retorică „A existat o Chestiune armeană la ONU?”, juristul răspunde: „Nu și nici nu există. Dar va veni, va trebui să vină”. Optimist, el susține că mai devreme sau mai târziu ea va apărea pe ordinea de zi, pentru că lumea întreagă are interes ca ea să fie examinată și soluționată; însuși dreptul internațional o va rezolva în sensul Dreptului și al Justiției. Menționând Genocidul armenilor, Boghossian ne asigură că studiul său nu se limitează la acest aspect, fiindcă Genocidul este unul dintre elementele Chestiunii armene, dar nu esența acesteia. Comunitatea internațională – afirmă el răspicat – și în mod special marile puteri de ieri și de azi rămân responsabile și le incumbă datoria de a repara injustiția comisă față de poporul armean în anii 1915-22 prin deportări, prin masacrări și prin negarea justiției pentru victime.

Expunând metoda analizei sale, autorul anticipează procedura din paginile care urmează, constând dintr-un Act de acuzare a Turciei în șapte puncte, inclusiv complicitatea internațională și revendicările armenilor. Pentru a-l familiariza pe cititor cu limbajul de specialitate, el face un istoric al dreptului din antichitate până în prezent, după care detaliază aspectele drepturilor națiunii armene în raport cu dreptul internațional (teritorii și despăgubiri), cu puterile blamate și cu ONU, subliniind imprescriptibilitatea acestor drepturi. Un capitol este rezervat responsabililor, în principal Turciei ca delincvent și Germaniei în calitate de complice direct, iar în secundar prin abținere Franței, Angliei, Italiei, de asemenea ca deținând roluri aparte ONU, URSS și SUA. După ultimul capitol, care trasează opțiunile de repunere în drepturi a națiunii armene în lumina arbitrajului turco-armean oferit de președintele american Wilson, anexele care includ acte și documente privind declarații, pacte, convenții emise pe plan internațional și mai mult sau mai puțin legate de drepturile armenilor facilitează percepția lectorului asupra domeniului juridic în care se încadrează Chestiunea armeană.

În noianul de sintagme și de noțiuni specifice nu neapărat criptice, însă la un grad scăzut de generală accesibilitate, unele informații adiacente sunt pur și simplu instructive. Astfel, dintr-o notă de subsol aflăm că în Franța n-a rămas nicio biserică din secolele IV-VII, cel mai vechi lăcaș care a supraviețuit în structura sa originală fiind Germigny-des-Prѐs, clădită sub domnia lui Charlesmagne și care a fost înălțată de Théodulf după planurile unui architect… armean.

Paradoxal, turcii au recunoscut încă la începutul ocupării Armeniei existența și drepturile națiunii armene: sultanul Mahomed II a conferit armenilor statutul de millet (națiune), cu drept de a avea o Patriarhie proprie și autonomie aproape completă ca statut personal, religie și limbă; la mijlocul secolului XIX, armenii din Imperiul Otoman erau considerați o națiune loială (millet sadika).

Republica armeană independentă din anii 1918-20 a prezentat la 25 septembrie 1920 cererea de a fi inclusă în Societatea Națiunilor. Subcomisia V, care se ocupa de cazul ei, a fost favorabilă admiterii, aprobând-o la 29 noiembrie 1920 (prin coincidență, data sovietizării Armeniei). Însă în presa din 6 decembrie 1920 a fost publicată o telegramă care dădea de știre că guvernele Franței, Angliei și Italiei, reunite într-o ședință la Londra, ajunseseră la concluzia că era imposibil să se accepte propunerea Armeniei deoarece Tratatul de la Sѐvres nu fusese încă ratificat, iar frontierele Armeniei, așa cum erau trasate de Wilson, fuseseră extinse în așa fel că era dificil în condițiile date să fie asigurată responsabilitatea garantării și respectării lor. Ca atare, Comisia Societății Națiunilor a respins cererea Armeniei la 16 decembrie cu 21 de voturi contra, 8 pentru și 13 abțineri. Nu trebuie luată în seamă ca pretext bolșevizarea Armeniei la 29 noiembrie, întrucât abia atunci, în ziua aceea de 16 decembrie, sovietizarea a fost făcută cunoscută la a 26-a sesiune plenară a Adunării Generale, de către deputatul Viviani. Admiterea Armeniei a fost refuzată nu pentru că nu o merita, ci pentru că o merita prea mult; nu pentru că includerea Armeniei era incompatibilă cu obiectivele Societății Națiunilor, ci pentru că statele care încă nu erau membre ar fi putut constitui o amenințare la securitatea acesteia. Unul dintre capitolele cărții lui Roupen Boghossian poartă ca motto un citat din jurisconsultul francez Antoine Loysel din secolele XVI-XVII: „Cine poate și nu împiedică păcătuiește”.

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian