RADU NEGRESCU-SUȚU : Armeanca cu icoane ferecate

Nuvelele maestrului Bedros Horasangian, pe care a avut amabilitatea de a mi le trimite ca să nu mai dorm nopțile, întrucât ziua nu am timp de citit, ci de trebăluit, mi-au devenit foarte dragi și cred că mă voi întrista mult atunci când voi ajunge la sfârșitul celor aproape patru sute de pagini ale Trotinetei lui Edi, această culegere de povești armenești.

Dar să vă povestesc și eu una. Ceva mai scurtă, dar tot cu armeni. Nu cu armeanul cel securisto-comunist, care mia umflat bine fălcile atunci, în 1977, dar este știut că un măr putred nu poate strica tot coșul păstorit de catolicoșii Catedralei Arhiepiscopale Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din capitală. Mai ales când mărul este ateu.

Povestea mea nu este cu el sau cu cei de teapa lui, c-or mai fi fost poate și alții, ci cu o doamnă care trebuia să-și câștige și ea pâinea într-un fel în anii aceia grei, dar întrun mod cinstit, și devenise învățătoare la Cuibul cu barză, școala primară de pe lângă biserica cu același nume de pe Știrbei Vodă, cea translată prin anii ’80 de nea Nicu în spatele unor blocuri, ca să n-o mai vază atunci când trecea cu Leana sa prin zonă, cu cortegiul de mașini cu care traversa neîncetat capitala Ungrovlahiei.

Am iubit mult școala aceasta, care era într‑o clădire veche de peste un veac, de lângă biserica cu hramul Sfântului Mucenic și Arhidiacon Ștefan, ce datează din 1760, dar care a fost refăcută de multe ori de‑atunci. Cred că numele i se trage de la o barză care‑și făcuse cuibul pe turla bisericii.

Era prin 1961, cred, iar maică-mea se împrietenise cu învățătoarea mea încă din 1957, și chiar o suplinea câteodată la catedră atunci când aceasta umbla prin spitalele comuniste să-și îngrijească sănătatea deteriorată de regimul de ,,democrație populară’’, cum era moda să se spună pe atunci.
Făcea o cerere, care se pronunța ,,cerére’’ de către tovarăși: – Fă și dumneata o cerére, tovărășico, că altfel nu se poate, și după ce Partidul, care se preocupă de sănătatea oamenilor muncii de la orașe și de la sate, ți-o va aproba, îți vei putea îngriji de sănătate, că acum avem policlinici și spitale. Și doctori buni, școliți în Uniune, unde toate sunt ,,mai’’. (Mai bune, mai înaintate, mai trainice, mai frumoase, mai mărețe, mai performante, până și piticul sovietic este cel mai mare pitic din lume! – se amuza să spună tata, cârcotașul) Și nu uita ca înainte să semnezi cerérea să scrii ,,Trăiască lupta pentru pace!’’ De-abia după aia dai cu plaivazul, tovărășico, că altfel nu se aprobă.

Doamna învățătoare, căci era o doamnă, nu o tovarășă, aceasta se vedea de la o poștă, ba chiar și de la două, se numea Artin, nume preschimbat din Artinian, din motive pe care aveam să le aflu mai târziu, căci în școala primară aveam deocamdată alte preocupări, unele caligrafice, făceam cu tocul cu penița înmuiată în cerneala din călimară, cu o bucată de sugativă alături, semne grafice, cerculețe, bastonașe, liniuțe, cârlige și bucle pe hârtie dictando. Ba chiar și nodulețe.
Odată, maică-mea mă ia cu dânsa prin oraș, așa, ca să mai iau și eu aer, chipurile. Cred că era într-o sâmbătă sau duminică. Sau poate în timpul săptămânii, dar după-amiază, căci ziua aveam școală. Locuiam pe vremea aceea pe Calea Griviței, nr. 42, chiar lângă strada Semicercului, în cartierul Sfinții Voievozi, lângă biserica omonimă, care a dat de fapt numele întregului cartier, cum se întâmpla înainte. Înainte de ei, ateii.

Locuiam într-o mansardă sordidă, într-un pod, fără baie și bucătărie, dar aceasta din urmă oricum nu ne-ar fi folosit la mare lucru, întrucât în familia fostului colonel Aurel Negrescu, cel deblocat în 1947, care nu a mai apucat să devină niciodată general, nu prea se gătea, neavând ce. Sau cu ce.
Baia ne-ar fi folosit, dar ne descurcam ducându-ne, eu și tata, o dată pe săptămână, la Baia Grivița de alături, unde ne săpuneam bine, făceam baie de aburi și apoi intram în piscina cu apă rece ca gheața, ca să ne călim, spunea tata. Mama se descurca, ducându-se prin familie.
Tata era deja călit, căci fusese pe Frontul de Răsărit până aproape de Stalingrad, dar acum încerca să-mi dea mie o educație spartană, căci eram băiat mare, nu mai stăteam sub fustele mamei și ale bunicii, mama mamei, franțuzoaica Cazaban, care avusese o mamă florentină, Ademollo, din familia faimoșilor pictori, Luigi și Carlo.
Și care bunică avusese un soț grecotei fanarihoț cu nas subțire, moldoveanul Rudolf Suțu, bunelul meu, care fusese totuși un intelectual onest, ce nu furase niciodată nimic, dar pe vremea aceea nu era bine să ai ascendenți străini, veniți la noi din țări neprietene, capitaliste și imperialiste, chiar dacă veniseră acum o sută-două de ani, însă la mine nu se vedea, nu se știa, căci purtam un nume românesc, terminat în sufixul ,,escu’’, provenit din latinescul „iscus”, îmi explicase tatăl meu cel poliglot. Pe vremuri, la noi se venea, de la noi nu se pleca.
Așa că, luându-mă mama cu ea prin oraș, de fapt nu ca să iau aer, ci ca să nu mă lase singur acasă, de teamă să nu fac vreun pocinog, căci eram ca argintul-viu pe atunci, am ajuns pe o străduță dintre Parcul Cazzavillan și Grădina Cișmigiu, nu-mi mai amintesc bine care, poate Spiru Haret sau Puțul cu Plopi, nu departe de casa maestrului Tănase, celebrul cupletist despre care se spunea pe atunci că-l ,,aranjaseră’’ muscalii cei sovietici, pe care-i tot lua în derâdere și bășcălie dâmbovițeană, deși el era moldovean ot Vaslui.
Am intrat deci într-o casă interbelică, cum erau mai toate casele în acel cartier, apoi într-un mic apartament de la parter, unde locuia învățătoarea mea, doamna Artin, cu care mama avea ceva de discutat pe șoptite în bucătărie, la o cafeluță armenească, și cum vizita devenise și ea armenească, prelungindu-se binișor, am început să mă uit prin biblioteca gazdei, căutând vreo carte pentru copii, ca să mai treacă vremea. Pe geam nu mă puteam uita în stradă, întrucât fiind la parter, jaluzelele erau trase.

Nu mai țin minte cu ce mi-am omorât vremea cât au stat de vorbă cele două, dar atunci când mama a venit să mă ia, am fost foarte bucuros, căci mă cam plictiseam singur în penumbra odăii. Doamnele și-au luat rămas bun, eu la fel de la pedagoga mea, care m-a mângâiat pe cap cu dragoste, căci eram un copil cuminte și silitor pe atunci, când, nu știu cum se face că deodată, ridicând ochii, văd deasupra patului niște icoane ferecate în aur și argint de toată frumusețea, pe care nu le văzusem până atunci, și încep s-o trag pe maică-mea de fustă ca să i le arăt.
Mama se grăbea acum, era în întârziere, îmi spune da, da, le-am văzut, dar hai să mergem acum, că mai trebuie să trec și pe la vara Adina Nedelschi, alături, pe Popa Tatu, mă trage de mână și plecăm.

Pe stradă, cu curiozitatea copilului ce eram, las’ că și mai târziu tot curios am rămas, căutând să înțeleg neînțelesul, pe stradă deci, îi povestesc mamei că cealaltă învățătoare, căci erau două la școală, una tânără, vigilentă și bine școlită de Partid, spunea în clasă că Dumnezeu nu există, că doar Gagarin a zburat în cer și nu L‑a întâlnit, că acestea sunt doar superstiții populare și misticism.

Muncitorii cei hâtri de pe schelele școlii îi spuneau cosmonautului, Agarin, glumind între ei, ca să treacă mai repede ziua-muncă: – Bă, Gicule, n-auzi, du-te mă băiete și adu repede o găleată de curent, nu vezi că s-a stins becu’, că dacă-ți trag un șut, te duci ca Agarin în cosmos! Și toți râdeau, pe schelele patriei dragi. Poate, peste ani, ar mai fi spus ei ceva și despre moartea sa misterioasă și rapidă după zborul cu pricina, că vezi, săracul, băiat tânăr, era în floarea vârstei. Și atunci nu ar mai fi râs niciunul.
Bine, bine, dacă învățătoarea cea tânără, tovarășa, spune că Dumnezeu nu există, atunci de ce astălaltă, doamna, are icoane în casă, așa cum am avut și noi, înainte să se ducă tata cu ele să le ,,mărite’’ la talcioc, ca să avem ce mânca sau ca să avem bani de lemne și de cărbuni-ouă, iarna?
Maică-mea, fețe-fețe, ce să-mi spună așa, pe fugă, pe stradă? – Las’ că-ți explic eu mai târziu, acum hai mai repede, că sunt în întârziere.
Mai ales că din cauza învățătoarei celei tinere am avut probleme cu un an înainte, când m-am dus la școală cu o decorație militară de-a tatălui meu, ca să mă laud și eu față de un coleg coada-clasei, care avea un tată milițian tablagiu și se tot furlandisea în recreațiile din curtea școlii cu decorația comunistă a tătânelui său, Ordinul muncii clasa nu mai știu care.
Tata nu avea din astea, dar i se decernaseră altele, Coroana României și Steaua României, ambele abolite de comuniști în 1947, atunci când el fusese deblocat din Armată, și mai avea și Crucea de Fier germană, conferită pe Frontul de Răsărit, în lupta contra bolșevicilor, pentru Reîntregirea Neamului, cea cu care venisem eu la școală.
Învățătoarea cea tânără și vigilentă, gândindu‑se cu siguranță că va mai câștiga câteva puncte, m‑a turnat, drept pentru care tatăl meu a avut atunci necazuri.
Iar eu n-am mai fost făcut pionier de prima dată, deși pe vremea aceea aveam note bune la învățătură, ceea ce nici nu era prea greu, întrucât materiile nu erau foarte dificile, nu studiam nici algebră și nici trigonometrie, dar eu eram acum un fel de cazierist școlar, de când cu decorația aceea prusaco-germană, așa că n-am fost făcut pionier decât în toamnă, când am rostit jurământul cel solemn, cu mâna pe drapel, pe care noi, fiind copii și căutând mereu prilej de joacă și de râs din orice, îl pronunțam ,,pisicește’’:

– Eu, tânăr pionier al RPR (pe vremea aceea, RSR era doar ,,în devenire’’), miauuu angajamentul să învăț și să muncesc pentru a deveni un fiu de nădejde al patriei mele, să fiu credincios poporului și PCR, și să respect neabătut îndatoririle pionerești. Sau ceva asemănător, dar tot la fel de debil.
Și ţin minte că m-am bucurat chiar, pe moment, nu de mândria că de-acum înainte voi purta ,,cârpa aia roșie’’ la gât, cum îi spunea tata, somându-mă s-o scot atunci când veneam acasă de la școală, ci m-am bucurat că acum nu-și vor mai râde de mine ceilalți copii, că nu sunt pionier.
Însă maică-mea mă tot grăbea, las’ că-ți explic eu după aceea de ce doamna Artin are icoane în casă, acum n-am timp, nu vezi că suntem în întârziere?
Dar în seara aceea și în zilele următoare, eu i-am tot adus aminte, mamă, ai zis că-mi vei explica și văd că n-ai niciodată timp, au poate ai uitat? – încercam eu marea cu degetul.
Afanisită, mama mi-a spus că n-a uitat, dar că realmente nu are timp și c-o să-mi explice ea într-o zi, când va putea. Apoi a venit vacanța de vară, tot familionul a plecat trei luni în dulcea Bucovină, veselă grădină, după care, în toamnă, am intrat la gimnaziu, căruia pe vremea aceea i se spunea școală elementară.
Povestea cu icoanele învățătoarei mi-a ieșit din cap, acum învățam într-o altă clădire, pe altă stradă, aveam colegi noi, materii noi, iar mama, văzând că am uitat, nu mi-a mai explicat niciodată nimic și de fapt nici nu a mai fost nevoie, căci, cu timpul, am înțeles singur.
De doamna Artin, al cărui nume de botez nu mi-l mai aminteam, nu am mai știut nimic, poate mama s-o mai fi frecventat un timp, dar l-am întrebat acum, la senectute, pe bunul meu prieten Dinu Țenovici, cu care am fost coleg prin toate școlile, de la clasa întâia și până la bacalaureat, în speranța că memoria sa o depășește pe a mea, care este departe de-a fi fost vreodată una à la Seneca, sau măcar à la Iorga.

Am mai avut eu un foarte bun prieten, cu care am trecut, la fel, prin toate școlile până la bacalaureat, Cătălin Ștefan, dintr-o familie căreia comuniștii cei criminali le luaseră totul și în casa căreia aceștia erau blestemați de dimineață până seara, iar familiile noastre oropsite erau chiar prietene.
Dar care, atunci când, expulzat fiind, în 1977, am trecut pe la el să-mi iau rămas bun, de fapt un adio, m-a poftit ferm pe ușă afară, întrucât prietenul meu devenise comunist, iar eu devenisem pentru el un trădător de țară nefrecventabil.
În clipa aceea, am pierdut pe veci un prieten și mi‑a părut rău, pentru că este important să ai prieteni în viață, iar trădarea unui prieten bun te doare, însă nu am murit din aceasta, nu se moare nici din dragoste, am supraviețuit și m-am călit, devenind o viperă și-o năpârcă anticomunistă și mai veninoasă decât fusesem până atunci.
Armeanca cu icoane ferecate se numea Theodora Artinian, Dumnezeu s-o odihnească alături de mucenicii acestui neam! – mi-a răspuns fostul meu coleg, Dinu, a cărui memorie este într-adevăr remarcabilă, căci au trecut totuși șaptezeci de primăveri de atunci.
Theodora, ce nume frumos, ,,Darul lui Dumnezeu’’! Al Celui pe Care Gagarin nu L-a văzut, atunci când s-a plimbat cu racheta Vostok în cer, pe când eram noi într-a patra primară. Tatăl nostru Carele ești în ceruri….

Școala Cuibul cu barză, 1957, clasa învățătoarei Theodora Artin.

——–

Radu Alexandru Negrescu-Suțu (n. 28 august 1950, București, România) este un scriitor român, stabilit la Paris, și un opozant anticomunist care a făcut parte din Grup Canal ’77. Schița pe care o publicăm face parte dintr-un volum în curs de apariție la Editura Vremea.

by Redactor