VARUJAN VOSGANIAN : Utopie și memorie – armenii, poporul celor trei patrii

Trei feluri de întâmplări au trăit bătrânii armeni ai copilăriei mele: întâmplări pe care le-au evitat, întâmplări pe care le-au așteptat şi întâmplări care i-au luat cu totul pe nepregătite. La drept vorbind, până la urmă, toate împrejurările prin care au trecut pot fi socotite ca aparținând celei de-a treia categorii, căci lucrurile pe care le-au evitat au sfârșit prin a se întâmpla, iar lucrurile pe care le-au așteptat n-au mai venit. Privite în acest fel, viețile bunicilor mei sunt un fel de cronică a lucrurilor neașteptate. Un destin împletit de realitate și utopie.

Comunitatea armeană din România, ale cărei începuturi datează din secolul al X-lea, este una dintre cele mai vechi comunități armene din Europa. E drept că prezența armenilor în Europa e semnalată mai devreme (de pildă, la Veneția, încă din secolul al VII-lea). Armenii din România au avut, însă, o viață comunitară permanentă, cu o largă răspândire pe teritoriul țării, păstrându-și tradițiile și identitatea etnică.  La aceasta a contribuit într-o anumită măsură și păstrarea credinței creștine apostolice, lucru care nu s-a întâmplat într-o altă comunitate născută în aceleași timpuri, cum este, de pildă, cea polonă, cu care comunitatea din România își dispută întâietatea.

Termenul de diaspora se potrivește comunităților armenești răspândite pe glob. Ele nu au fost grupuri etnice aflate în afara țării de origine, ci au fost mici patrii, ca niște cioburi de oglindă, risipite după ce țara de origine a fost distrusă. Acesta e motivul pentru care ele, neputându-se raporta, secole de-a rândul, la o patrie existentă, au trebuit să-și ia, dacă se poate spune așa, patria cu ei, să-și virtualizeze patria.

Acesta e motivul pentru care comunitățile armenești, și cea din România este un exemplu de preeminență, au avut vocația de a se instituționaliza, de a crea instituții proprii care s-o identifice. E vorba, întâi de toate, de biserică, apoi de organizații laice, de case de cultură, de școli, de centre de iconografie sau de manuscrise etc. Exemple dintre cele mai elocvente sunt – unice în lume – comunitățile armenești din Gherla (Armenopolis) și Dumbrăveni (Elisabetopol) care, timp de un secol și jumătate, din debutul secolului al optsprezecelea și până la proclamarea dualismului austro-ungar (1867), au fost niște mici Armenii, cu o organizare proprie, cu utilizarea limbii armene ca limbă de administrație, cu conducători armeni și organizate potrivit sistemului juridic medieval armenesc.

Diaspora armeană nu a fost o tentativă de a fugi din patrie, ci, în mod paradoxal,  de a salva patria. Existența patriei s-a menținut într-o viziune utopică. Dar, așa cum armenii și-au instituționalizat existența comunitară, și-au instituționalizat și iluziile. Utopia a devenit, secole de-a rândul, o instituție a comunității. Îmi amintesc cum, în copilăria mea, bătrânii armeni îmi vorbeau despre patria noastră Armenia, despre acest ținut nostalgic și utopic, ca și cum ar fi fost aproape, ca o priveliște pe care o privești prin fereastra casei.

Diaspora nu a fost o desprindere de patrie. Armenii au plecat din patrie, dar nu au părăsit-o, încercând s-o salveze, oriunde au fost. Și dacă nu-i puteau salva teritoriul ocupat, să-i salveze măcar cultura. O asemene tentativă s-a dovedit a fi și inițiativa călugărului Mkhitar din Sebastia, un eminent teolog și cărturar, care, prin înființarea Congregației care i-a purtat numele a urmărit prezervarea culturii și civilizației armene, de această dată sub oblăduirea Bisericii Catolice. A fost o încercare reușită, biserica armeano-catolică ( de rit oriental) este răspândită în întreaga lume și rolul ei în conservarea tradițiilor culturale a fost fundamental.

Teritoriul armenesc, situat între cele trei lacuri (Urmia, Van și Sevan) a avut, ca stat, cea mai mare întindere în secolul I î.e.n în timpul regelui Tigran cel Mare. În cea mai mare parte a istoriei sale, poporul armean, situat la întretăierea marilor imperii, a avut de luptat cu asirienii, cu babilonienii, cu hitiții, cu mezii, cu perșii, cu grecii lui Alexandru Macedon, cu romanii lui Marc Antoniu, cu perșii zoroaștri, cu invaziile turanice, cu turcii selgiucizi. Ținutul legendar al armenilor, leagănul istoric se afla în cea mai mare parte în Anatolia Răsăriteană, în timp ce centrele culturale erau Constantinopol (în primul rând), Tbilisi și Baku.

Diaspora s-a creat, pe teritoriul românesc,  prin valuri de migrațiune succesive. Cel dintâi a avut loc în a doua jumătate a secolului al XI-lea, după căderea regatului Bagratuni și invaziile turcilor selciucizi. Armenii au mers prin nordul Mării Negre până la Lvov și de acolo au coborât în ținutul care avea să devină principatul Moldovei. Al doilea val important a fost cel care a urmat Genocidului din 1915. Cel de-al treilea, care se petrece sub ochii noștri, este valul migraționist pornit din Armenia independentă, pornit din justificări, de natură economică

Genocidul a distrus legătura geografică a armenilor cu patria legendară. În numai câteva luni, o civilizație trimilenară a fost complet dislocată din ținuturile natale. Din cele trei milioane de armeni locuitori ai Imperiului Otoman, doar câteva zeci de mii locuitori, pe coasta de apus a peninsulei, au continuat să locuiască în locurile de baștină. Peste un milion au fost masacrați, iar restul s-au salvat, fie în răsărit, spre Orient (Iordania, Liban, Siria, Irak, Iran), fie prin apus, spre Europa, prin porturile de la Constanța, Varna, Pireu sau Marsilia.

Practic, cu excepția micului regat al Ciliciei, care a dăinuit cam două secole (1080 – 1375) și care a permis unui număr de armeni să se refugieze în fața invaziilor selgiucide într-un stat situat în afara ținuturilor natale, armenii nu au avut nicio formă de organizare statală suverană, timp de aproape un mileniu, după căderea regatului Bagratuni, la jumătatea secolului al unsprezecelea, și până la formarea celor două republici, prima Republică (1918 – 1920) și cea de-a doua, creată în anul 1991, în procesul de dezmembrare a Uniunii Sovietice.

Timp de un mileniu, poporul armean a fost un popor al celor două patrii. Una maternă, de origine, alta de adopție. Nemaiavând o patrie de origine, diaspora armeană a fost, secole de-a rândul, un drum fără întoarcere. Gradul ridicat de educație (armenii sunt un popor al cărții) și această calitate simbolică de apatrizi ai planetei au făcut ca armenii să se integreze cu ușurință și fără asperități în patriile de adopție. Vocația lor instituțională s-a dovedit nu doar în interiorul comunității, ci și în cadrul națiunii din care mai nou făceau parte.

De menționat că între 1920 și 1991, pe teritoriul Uniunii Sovietice a existat o Republică Socialistă Sovietică Armeană (din 1990 Republica Armenia). Ea a luat ființă după ce prima republică armeană a fost ocupată de bolșevici și a încetat să existe după Referendumul pentru independență din 21 septembrie 1991. Deși s-a aflat permanent sub ocupație sovietică, RSS Armeană a avut totuși meritul de a apăra acest petic de pământ (mai puțin de 30 000 de km pătrați) de pericolul invaziei turcești, de a păstra, cu anumite limite, folosirea limbii materne, protejarea centrului religios Ecimiadzin și, în anumite forme, cultura armeană. S-ar fi putut spune că dintr-un popor a două patrii, devenisem un popor al celor trei patrii: una de origine, una virtuală și alta reală.

Pentru comunitățile armene din Diaspora asumarea celor trei patrii era inegală. Dacă în ce privește patria de origine, integrarea a fost exemplară, iar patria virtuală, un amestec de nostalgie și de utopie, era omagiată în evenimente ale comunității, dar și în viața de zi cu zi, patria reală, RSS Armeană, nu era asumată ca atare. Relațiile RSS Armeană cu Diaspora erau fragile, sporadice și supravegheate. La Erevan exista un comitet numit „Spiurk” (Diaspora, pe armenește), care relaționa cu persoane și nu cu comunități, fiind mai degrabă o formă de promovare a republicii sovietice decât de preocupare pentru nevoile Diasporei. De altfel, în România, cu excepția Bisericii Apostolice Ortodoxe Armene, toate celelalte instituții comunitare – uniuni, partide politice, organizații de femei, tineret, școala armeană (închisă în 1962), inclusiv Ordinariatul Armeano-Catolic cu sediul la Gherla, au fost interzise sau dizolvate. O dovadă a faptului că Diaspora a reacționat negativ la impunerea regimului comunist în Armenia este ascensiunea Catolicosatului Armean din Cilicia care, pentru numeroase episcopate armene din Orient și Occident a devenit instituția religioasă supremă, pe motiv că celălalt Catolicosat, cel tradițional, de la Ecimiadzin, de lângă Erevan, se afla sub control comunist.

După 1991, impactul patriei reale a fost important. Crearea unei republici independente părea a împlini visul armenilor, inclusiv al celor pentru care teritoriul actual al Armeniei nu fusese patria de origine (cum ar bunicii mei). Modul în care comunitatea armeană din România s-a implicat în susținerea noii Republici este edificator, România fiind, prin eforturile Uniunii Armenilor din România, primul stat ex-sovietic care a stabilit relații diplomatice cu noul stat armean independent Alte comunități au oferit sprijin financiar, reprezentanți ai Diasporei au fost integrați în structurile politice ale statului (ex. ministrul de externe Raffi Hovhanesian, originar din California). A fost creat un Minister pentru Diaspora, au avut loc congrese care reuneau, la vârf, reprezentanți ai Armeniei și al Diasporei. Armenii simțeau că aparțin tuturor celor trei patrii, iar umbra celei virtuale se suprapunea peste Armenia reală. Dimensiunea utopică persista, armenii continuă să viseze la Armenia Mare, cea pe care hărțile lui Woodrow Wilson, așa numita Armenie Wilsoniană, o trasau după Tratatul de la Sèvres, din 1920, dar pe care Tratatul de la Luasanne (1923) n-a reconfirmat-o.

Un rol important în consolidarea acestei stări de spirit a fost apariția statului independent Arțakh (Karabagh-ul de munte), în anul 1992, în urma conflictului armat cu Azerbaidjan. Existența statului Arțakh, chiar dacă nu a fost recunoscută de comunitatea internațională, a contribuit la întărirea relațiilor afective și instituționale cu formațiunile statale armenești Armenia și Arțakh. În fapt, la întâlnirile anuale cu reprezentanții Diasporei participau, împreună, cei doi președinți ai statelor armenești. Chiar dacă într-o formă redusă, utopia prindea viață.

În perioada recentă, ne aflăm într-o situație diferită. Odată cu invazia azeră în Arțakh, a avut loc un adevărat exod al populației de origine armeană din regiune. Teritoriul ocupat de milenii de armeni pare pierdut. Atitudinea autorităților de la Erevan este considerată de comunitățile armenești din Diaspora lipsită de determinarea de a lupta pentru acest teritoriu, ignorând măsuri de protecție militară a zonei, dar și excesiv de conciliantă după invazia azeră. Autoritățile de la Erevan par, de asemenea, a renunța la tema recunoașterii Genocidului armean, un subiect cu profundă încărcătură simbolică pentru supraviețuitori, ai căror urmași alcătuiesc astăzi în mare parte comunitățile din străinătate. Ministerul Diaspore a fost desființat, fiind înlocuit cu un fel de secretariat de stat, aflat în coordonarea prim-ministrului. Conflictul deschis al autorităților politice cu Catolicosatul din Ecimiadzin a sporit falia creată după instalarea Guvernului condus de Nikol Pașinian. Congresele Armenia – Arțakh – Diaspora s-au transformat într-un fel de colocvii din care lipsește majoritatea comunităților armenești și, firește, reprezentanții Arțakh-ului.

Poporul armean are o abordare în trepte cu privire la cele trei patrii. Și asta a spus-o răspicat Nikol Pașinian la ultima întâlnire, din toamna anului 2025 cu reprezentanții Diasporei, atâția câți eram la Erevan, reiterând teza Armeniei reale[1], contrastând cu „simbolismul istoric”, Armenia visată,  așa cum o văd comunitățile Diasporei. Cât despre Arțakh, o rană deschisă pentru poporul armean, Nikol Pașinian spune deschis: „Arțakh nu e Armenia”[2] .

Între cele două patrii, cea virtuale și cea reală, pragmatismul celei reale umbrește lumina nostalgică a celei virtuale, lăsându-i pentru noi, urmașii Armeniei legendare, doar versiunea utopică, greu de atins într-o lume pragmatică, cum e cea de azi în care imperialismul colonial a fost înlocuit de imperialismul resurselor.

______________________________

Prezentată pe 2 iulie la București, la cea de-a XXVI-a conferință a Utopian Studies Society – Europe. Varujan Vosganian a fost invitat în calitate de keynote speaker, prelegerea fiind introdusă de Sorin Antohi.

*****

[1] https://www.primeminister.am/en/statements-and-messages/item/2025/02/19/Nikol-Pashinyan-Speech/

[2] https://www.dailysabah.com/opinion/op-ed/pashinyans-realist-turn-karabakh-is-not-armenia/amp)

by Mihai Stepan Cazazian