BEDROS HORASANGIAN : Israelul recunoaște Genocidul Armean (?)

Ministrul de externe Gideon  Sa’ar

Ceva a mișcat în Guvernul Israelian. Votul inițiat de Ministrul de externe Gideon  Sa’ar , “Israel  moral, historic, duty” a fost aprobat unanim. Fără ezitări, după multe decenii de să vedem, c-o fi, c-o păți, interese strategice, etc Și acum, pac, da, a  fost genocid. Guvernul israelian a fost  la unison pe un subiect care a divizat de multe ori societatea și politicienii israelieni. Conscience or convenience: What’s behind brad’s recognition of Armenian Genocide ?”, se întreabă Dr. Elina Bardach-Yalov, fostă membră a Knesset-ului israelian căruia i se va cere un vot și consilieră a PM Israelian, Bibi Netanyahu, într-un editorial din influentul cotidian Jerusalem Post din 1 iulie 2026. Sunt multe dedesubturi politico-militar-strategice, dar și adevărul e în joc. Cu documente, cu studii și cercetări întinse pe multe decenii, cu secrete de arhivă – ale Turciei, ale Germaniei, ale Vaticanului etc – care nu lasă loc la dubii. Nedumeriri. Recunoașterea  unei crime sau s-au închis ochii și ridicatul din umeri a devenit ceva banal. We are not interested it și  It’s not our business. Intelectualii evrei au fost mereu în fruntea recunoașterii. Istorici, oameni politici, scriitori. De la Lemkin, Yehuda Bauer, Elie Wiesel și Israel Charny la Yair Auron, Hans Lukas Kiefer și Amos Oz. Scriitorul. Lista este lungă. Va fi timp de acum înainte de a-i pomeni pe toți cei care au militat pentru recunoaștere. Dincolo de susținerea necondiționată a unor figuri de prestigiu de pe toate continentele, precum Franz Werfel, Henry Morgenthau, ambasadorul american de peste veac sau miile de pagini atent documentate ale lui Vahakn Dadrian, Taner Akçam sau Raymond Kevorkian. Recunoașterea israeliană vine târziu. Dar vine. Era necesară. Altfel, mai suntem doar un pumn/mănunchi de armeni în România. Puțini, get beget armeni sadea, 100 % și mai puțini. Răsfirați. Că au vrut, că n-au vrut, cum s-a putut și ce a mai decis hazardul/destinul fiecăruia suntem, câți mai suntem, amestecați cu celelalte popoare cu care drumurile istoriei s-au intersectat. Creștini fiind, cum necum, ne-am melanjat cumva de la sine cu alte neamuri pe unde pașii i-au dus/condus pe armeni. Istoria statului armean, cât și când a fost posibil, a mers în paralel cu destinul poporului armean. Rămas uneori fără o țară a lui, dar cu biserica și școala de alături întotdeauna. Așa au rezistat tuturor seismelor istoriei, cataclisme, războaie, chiar și unui genocid. Care a produs o catastrofă de proporții, ce livrează efecte și astăzi. Cum, necum armenii au fost, sunt și vor fi. Fel de fel. În funcție de locul și ora istoriei care le-a modelat existența în această lume. Un popor de oameni gospodari și harnici – nu cred că există și popoare leneșe…-  legați de locurile pe unde le-a fost dat să viețuiască și să-și crească odraslele. Când românii cântă de zor cu pieptul umflat, Noi suntem români, ar putea și romanahii – adică armenii din România, mai vechi în Moldova, Basarabia și Bucovina decât cei pripășiții în ultimul secol prin Oltenia să se cocoșească, Și noi ce facem? Cui ne lăsați? Să zicem, tatăl meu Ovanez, adică Ion, era născut la Hârșova, pe malul Dunării, dar a urmat școala primară și liceul la Turnu Severin. De unde până unde? Simplu, s-au tras unii pe alții. Nu dezvolt subiectul. A ajuns la Cotul Donului, artilerist, s-a întors pe jos, a scăpat cu viață. Și așa a ajuns Ovanez mehedințean, cu părinți din Agn, Eghine, azi Turcia, din turcahai, romanahai. Când eram mic, te loveai la tot pasul de Techirdagh-ți, Bolseți – adică de la Bolis, cum spuneau oftând cei originari din marea metropolă, numită cândva Constantinopol. După numele marelui  Impărat bizantin, care a întemeiat orașul. Și care a devenit și capitala imperiului care s-a destrămat în doar câteva luni,Konya –ți și tot așa, de pe unde apucaseră să fugă. Nu e complicat nimic. Și deveniseră romanahai. Adică armeni din România, ca și cei veniți cu sute de ani în urmă. Pisania Bisericii Armene din Iași ar fi o dovadă, ca și bisericile din Cetatea Albă. Și Botoșani.  Cu biserici și morminte, noi armenii stăm bine. Cu rachete și drone am stat prost în timpul confruntărilor dintre Armenia și Azerbaidjan. Cum necum a trecut și asta. Se caută soluții de pace, schimburi comerciale, noi formule de cooperare economică. Ar fi loc pentru toată lumea.  Creștini, musulmani, evrei, budiști, atei, hinduși, orice. Oameni. Aici voiam să ajung. Statul Israel, care până în acest moment – nu mai discutăm de ce…– nu a recunoscut marea tragedie care s-a abătut asupra poporului armean în 1915, face un prim pas. Genocid, cu o expresie a juristului evreu polonez, Raphael Lemkim, intrată în limbajul internațional, recunoaște nu într-un viitor apropiat, ci acum. Guvernul israelian s-a pronunțat. Rămâne votul din Knesset. Cu sau fără el a fost ce-a fost acum peste o sută de ani? DA! Și astfel Israelul intră în șirul națiunilor – 32 membre ONU – care au admis că s-a produs o mare eroare prin nerecunoașterea lui. Președintele turc Erdogan deja  strâmbă din nas și respinge opțiunea israeliană. Răspunsul fostului fotbalist e fără echivoc. Îi i-a în târbacă pe israelieni. Voi ce ați făcut în Gaza? mesajul lui e cap coadă pe internet.  Nu s-a mâncat usturoi, gura nu miroase. Cocoș în limba turcă se spune horoz. Președintele turc se cocoșește și la armeni, dar mai ales laisraelieni. “Uite ce genocid este în Gaza și nu se i-au măsuri coercitive împotriva Israelului!, 65.000 de morți…”Etc. Toată chestiunea armenească și cea kurdă, mai nouă – în 1915 triburile seminomade au măcelărit din greu la armeni, ca apoi să pățească și ei violențele statului turc, Öcalan  e la închisoare, confruntarea armată a devenit politică, NATO, matto e complicat. Revenim la armeni. Problema nu mai este  istorică – documentație există berechet, cărți și studii cu toptanul – ci politică. Dacă în 2015 atât Germania, cât și Austria, foste cobeligerante în WW1 au admis, ca și USA, după multe fițe că a fost genocid, acum într-un final și Israelul  recunoaște această crimă împotriva umanității. Imprescriptibilă. Nu se poate transforma negrul în alb. Și adevărul în minciună sfruntată. S-a mai întâmplat. Iar într-un final, nu putem aproxima cât de lung sau scurt, și Republica Turcia a lui Mustafa Kemal Ataturk , născută în 1923 pe destrămarea unei națiuni și spolierea ei ca identitate să-și recunoască vina și să admită uriașa vinovăție. Statul turc modern s-a constituit pe aneantizarea unei întregi populații. Ministerul Bunurilor Abandonate, chiar a existat, n-a stat degeaba. ( În guvernul Junilor Turci, Oskan Bey- armean, era coleg de cabinei cu Mehmet Cavic(David) Bey – donmet, evreu trecut la islam, miniștri amândoi ) Au fost proprietăți, case, locuințe, birouri, școli, biserici, conturi bancare, șeptel, bani, bijuterii, întrepinderi întregi, magazine – în armenește se spune hanut, cimitire. Tot. Tot. Totul. Și fete, și copiii, bașca. Nu, nu este atât de ușor de evaluat tot ce s-a luat. Și de închis ochii. Până și pe acest subiect există studii specializate la care politicienii, de ieri și de azi, nici nu apelează. Nu a mai rămas nimic de cercetat/dovedit, totul trebuie spus răspicat. Mai devreme sau mai târziu cele două popoare vor fi obligate de mersul istoriei și al democrației să-și dea din nou mâna. De ce nu. Să sperăm că nici Generalul Antranik, nici  Monte Melkonian nu au trăit și murit degeaba. Hrant Dink a militat pentru reconciliere. Aferim! Dar cu o singură condiție. Recunoașterea DOSAR-ului 1915 ca bază a oricăror aranjamente și acorduri ulterioare. Orice e posibil dacă este voință politică. Inchallah! Vom muri și vom vedea.

by Bedros Horasangian