NOTE DE LECTOR | Vahram K. Goekjian : Turcii în fața tribunalului istoriei

Vahram K. Goekjian (26.08.1894 – 15.05.1991) a fost istoric, ziarist, pedagog, afacerist armean. S-a născut în Kısdım Köyü, districtul Karacalı din munții Taurus, unde familia lui rezidentă în Sis, capitala Ciliciei din Imperiul Otoman, deținea o locuință de vară. A fost al șaselea dintre cei zece copii ai lui Krikor Harutyun și ai Mariamei Goekjian (fiica lui Kevork Kupelian), între care numai patru aveau să supraviețuiască dincolo de 1922. Tatăl său a fost avocat autodidact, funcționar de stat și afacerist și a încurajat instrucția școlară a copiilor lui până la declanșarea Genocidului. Vahram, ca și frații săi și surorile sale, a studiat la Colegiul St Paul din Tarsus, capitala districtului Mersin. Când, în 1915, studiile i-au fost întrerupte, familia lui a găsit refugiu în Alep (Siria). După trei ani, la sfârșitul Primului Război Mondial, el s-a înapoiat la Sis, care se afla sub mandat francez, și a lucrat ca învățător la școala armenească din localitate până în 1920, când a plecat la Tarsus ca să-și completeze studiile întrerupte. A absolvit colegiul în 1921, nu înainte de a se fi lansat în jurnalistică. A lucrat ca ziarist, ca editorialist și ca șef de rubrică la publicații din Tarsus, din Adana și din Smyrna, activitate pe care avea s-o continue vreme de o jumătate de secol. În 1922, a scăpat în mod miraculos din atacul otoman devastator asupra Smyrnei și a fugit în Grecia, unde și-a reluat cariera de pedagog. În următorii cinci ani, a organizat școala de băieți a orfelinatului de pe insula Syros al comitetului american Near East Relief și a fost primul director al școlii. În răstimp, s-a căsătorit cu o învățătoare a școlii de fete, Azniv Baghdassarian, și a avut doi băieți gemeni (un prim născut al cuplului a murit în fragedă pruncie). În 1928, s-a mutat la Alexandria (Egipt), unde i se oferise postul de director la Near East Relief Boys’ Home, iar în 1929 la Addis Abeba (Etiopia), pentru a ocupa funcția de director al școlii armenești locale.

 În 1932, Goekjian și-a lansat o a treia carieră, de importator în Etiopia pentru textile și alte produse și de exportator din Etiopia pentru piei de leopard. În pofida unor pagube cauzate de incendii, de furturi, de jafuri, a fost capabil să facă afaceri profitabile până în 1956, când și-a lichidat firma ca să se alăture împreună cu soția sa celor doi fii ai lor, stabiliți în SUA. Acolo, el a devenit din nou activ în ziaristică, ținând o rubrică periodică în cotidianul de limbă armeană „Baikar” (Lupta) din Boston și totodată colaborând cu articole la presa armeană din Orientul Apropiat. A abordat și a studiat diferite subiecte istorice. A publicat cărțile Ierusalimul armenesc de-a lungul vremii (1965, în armeană), Lupta de eliberare a Armeniei Ciliciene (1979, în armeană),autobiografia Voyage through Stormy Seas (1983, în engleză) și The Turks before the Court of History (1984, în engleză), care face obiectul acestor rânduri.

Editat de Rosekeer Press în Fair Lawn, New Jersey (SUA), cu titlul traductibil prin Turcii în fața tribunalului istoriei, volumul rezumă o trecere în revistă a evenimentelor petrecute pe teritoriul Armeniei istorice din Asia Mică în perioada anilor 1915-22, la zece veacuri după invadarea Anatoliei și a Peninsulei balcanice de către turcii năvăliți din Asia Centrală și având drept consecință distrugerea Imperiului Bizantin. Populațiile din Orientul Apropiat, Arabia, Africa de nord, Levant, țărmul Mării Negre, Transcaucazia, tragic prejudiciate de ruinarea localităților lor, de crimele și de atrocitățile comise, de pauperitatea instalată aveau îndreptățirea să arate acuzator cu degetul ca în versul lui Victor Hugo: „Pe aici au trecut turcii”. Iată de ce Vahram Goekjian, victimă indirect afectată de ceea ce avea să se cheme Genocidul armenilor, aduce încă o dată, și el, sub lumina faptelor, la o judecată virtuală, pe acești nimicitori de civilizații, pentru culpa de a-i fi exterminat pe conaționalii săi.

Pornind de la explicitarea etnonimului turc, ca fiind de origine chineză, ku-kiu, nume dat triburilor mongole și oghuze și schimbat de bizantini în turko, iar apoi în turk, autorul parcurge cronologic evoluția (?) acestei națiuni pustiitoare în vremurile de pace ale popoarelor pe care le cotropea, asuprea și spulbera. Lista titlurilor de capitole este edificatoare în acest sens: Epoca lui Abdul Hamid, Persecuții și atrocități, Reforme, Revolte și neloialități, Masacre, Exterminări, Un martor german, Marile puteri și Armenia, A uita și a ierta.

Practic și totodată pragmatic, în orice caz eficient pentru demonstrarea credibilității aserțiunilor care alcătuiesc textul scrierii, acesta este de regulă, în foarte mare măsură, o succesiune de citate din mărturiile și lucrările unor istorici, călători, geografi, savanți, misionari, militari, diplomați, a căror bună credință și obiectivitate sunt mai presus de orice suspiciune: Henry C. Barkley, Edwin Bliss, Joseph Bratt, Leslie A. Davis, Jacques de Morgan, Lewis Einstein, Herbert Adams Gibbons, Henry Wilfrid Glockler, F. D. Greene, George H. Hepworth, George Horton, Jesse Jackson, J. J. Keliher, Grace Knapp, Johannes Lepsius, Frederic Macler, Henry Morgenthau, Joseph Naayem, Fridtjof Nansen, Martin Niepage, Edwin Pears, William Walker Rockwell, Mary Schauffler, Paul Shimmon, Arnold J. Toynbee, Clarence D. Ussher, Christopher Walker, Armin T. Wegner, Augustine Warner Williams, W. Llew Williams și alții. Scrierea ziaristului armean devine, astfel, un mozaic de fragmente din alte volume, care susține convingător demersul celui care semnează pe copertă, fără ca această compilație să dăuneze reconstituirii efectuate, ci dimpotrivă, accentuând-o, căci o reconstituire istorică in nuce este ceea ce întreprinde el. Ca orice act de acuzare într-un proces juridic, documentul întocmit în acest fel expune faptele însoțindu-le de dovezi aduse de martori, de specialiști și – de ce nu – de victime.

Până la declanșarea armenocidului, chiar și o figură centrală a Junilor Turci care l-au pus la cale și l-au întreprins și-a exprimat admirația față de armeni, cea mai numeroasă populație creștină rămasă în Imperiul Otoman în 1914, după proclamarea independenței de către națiunile balcanice. Într-adevăr, Enver pașa îi scria în februarie 1915 eparhului armean de Konya: „Vă exprim mulțumirile mele și mă folosesc de acest prilej ca să vă comunic că soldații armeni din armata otomană își îndeplinesc datoria cu scrupulozitate pe frontul de război, după cum eu însumi am putut constata. Vă rog să transmiteți națiunii armene reputate pentru totalul său devotament față de guvernul Imperiului Otoman expresia satisfacției și a gratitudinii mele.” Ca dovadă a ipocriziei unui astfel de mesaj, a perfidiei comportamentului general tipic al făptașilor crimelor pregătite de ei, trebuie menționat că la câteva zile după aceste cuvinte fățarnice același Enver, ministrul de război, a dispus dezarmarea soldaților armeni, ordonând – în calitatea sa de comandant-adjunct al forțelor otomane, după șeful suprem, sultanul – ca acei militari armeni devotați imperiului să fie înrolați, lipsiți fiind de arme, în batalioane de muncă forțată destinate suprimării fizice, ca primă etapă a planului genocidar căruia trebuia să-i cadă victimă treptat întreaga populație armeană, menită masacrării.

Preluând acel citat din mesajul lui Enver pașa, urmat de ordinul de dezarmare, Goekjian vrea să demitizeze ideea pasivității armenilor confruntați cu nimicirea lor. Dezarmați, ei nu mai erau primejdioși, ci pradă celor care, astfel, îi puteau ucide după voie. Însă în anii 1881-90 armenii din Van, Erzurum, Sasun, până și din Geneva și din Moscova, se organizaseră în grupări și în celule, partide chiar, de apărare patriotică, și probabil având în vedere tocmai aceste inițiative locale Junii Turci au înțeles că înainte de toate trebuiau să-i dezarmeze pe armeni. Un alt mit denunțat de autor este – așa cum e intitulat un capitol – mitul bunului vecin, adică o conviețuire chipurile pașnică, fraternă între turci și armeni, „inseparabili ca unghia de carne”, cum fantazau istorici turci cu imaginație bogată. Adevărul este că dintotdeauna turcii – pornind de la selgiucizii din secolul XI și otomanii din secolul XV – au impus vecinilor nu respect reciproc, cum ar fi fost firesc, ci uzurpare, teroare, cruzime, singurele valori (i)morale pe care le știau ca musulmani fanatici, perpetuate prin crime individuale și colective. Este ceea ce s-a făcut cunoscut drept djihad, „războiul sfânt silențios împotriva creștinilor”, de la Ginghis Han, Alpaslan și Tamerlan încoace. Într-un tabel, sunt datate pogromurile comise în secolul XIX asupra celor de altă credință: armeni, asirieni, bulgari, greci, macedonieni, maroniți, yezidii. La tabelul astfel alcătuit de George Horton în The Blight of Asia (1926), acuzatorul armean adaugă masacrarea sârbilor în Serbia, a românilor în România, a grecilor în Creta, a albanezilor în Albania, înainte de eliberarea lor de sub jugul turcesc. Și, revenind la Horton, acesta a ținut să precizeze că, exceptându-l pe Lordul William Gladstone, prim-ministru britanic, niciun om de stat european sau american nu a protestat vreodată împotriva acestor masacre.

Pe de altă parte, prin mijlocirea lui Martin Niepage, autorul german al relatării The Horrors of Aleppo (1918) (vezi suplimentul Ararat din martie 2014), Goekjian pune în discuție panturcismul: „Junele Turc are în permanență viziunea idealului european al unui stat național unitar. El speră să turcizeze rasele musulmane neturcice – kurzi, perși, arabi și așa mai departe – prin metode administrative și prin educație turcă, pe care să le consolideze cu apelul la interesele lor comune ca mahomedani. Națiunile creștine – armeni, sirieni, greci – îl alarmează prin superioritatea lor economică și culturală și el vede în religia lor un obstacol în turcizarea cu mijloace pașnice. Așadar, ele trebuie fie exterminate, fie convertite cu forța. Turcii nu-și dau seama că făcând asta își taie craca de sub picioare. Cine să mai aducă progres în Turcia dacă nu armenii, grecii și sirienii, care însumează mai bine de un sfert din populația imperiului? Turcii, rasa cel mai puțin dotată din Turcia, formează o minoritate a populației și sunt de departe mult mai puțin civilizați decât arabii.” Ca și cum l-ar completa, reverendul Augustine Warner Williams, care a publicat încă în 1896 Bleeding Armenia: Its History of Horrors, își termină astfel o aserțiune similară: „Turcul nu este acum mai rău decât a fost dintotdeauna și nu încearcă decât să guverneze la sfârșitul secolului XIX așa cum a guvernat în secolul XVI. După cum a notat un eminent scriitor: Turcul tot mai este un băștinaș sălbatic instalat pe ruinele unei civilizații pe care el însuși a distrus-o.”

Ca în orice proces juridic, există și avocați ai apărării și aceștia sunt recrutați de manipulatorii turci rămași în culise din rândurile unor personalități științifice interesate personal în anumite relații cu acuzații. Autorul nu-i omite, ci îl invocă pe unul dintre cei mai notorii, profesorul american Stanford J. Shaw de la UCLA, căsătorit cu o turcoaică și autor al unei istorii a Imperiului Otoman și a Turciei moderne, în care, printre alte răstălmăciri (ca să nu spunem minciuni), găsește scuze lui Talaat, încriminat de frunte al Genocidului armenilor.

Când trece la masa tratativelor, după încetarea ostilităților din Primul Război Mondial, autorul nu se sfiește să enumere acțiunile occidentalilor care trădaseră cauza armeană: lichidarea Legiunii Armene de voluntari din Cilicia, formată ca nucleu al unei viitoare oștiri armene conform unei înțelegeri între Boghos Nubar Pașa și Georges Picot (aprobat de Mark Sykes) și care fusese determinantă în zdrobirea rezistenței otomane în Palestina; respingerea de către britanici și francezi a aplicării mandatului pentru Armenia, conceput de președintele SUA Woodrow Wilson; cedarea de către Picot și bancherii săi, în 1921, a Ciliciei franceze drept mită acordată rebelilor turci ai lui Mustafa Kemal, contra unor favoruri care nu aveau să se materializeze vreodată; refuzul Aliaților de a coopera pentru a contribui cu un milion de lire sterline la așezarea în Armenia răsăriteană a 50.000 de refugiați armeni din Turcia, în pofida acceptului autorităților sovietice obținut de Nansen, care avea să declare: „Este un adevăr tragic că armenii ar fi dus-o mai bine dacă națiunile europene, guvernele și diplomații acestora nu ar fi pledat deloc pentru cauza lor”.

Lista revendicărilor armenești în chip de compensații, cu care se încheie cartea, autorul o parafează în final cu o semnătură reprezentativă: „Aceasta este așteptarea unui supraviețuitor care a trecut prin patru masacre: în 1894-96 măcelul hamidian, în 1909 revoluția Junilor Turci, în 1915-18 carnajul talaatian și în 1922 pogromul kemalist din Smyrna”.

Sergiu Selian

by Sergiu Selian