Mihai Stepan Cazazian

90 DE ANI de la DECRETUL REGAL de înființare a Eparhiei Armeano-Gregoriene din România

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

          Prima legiferare a Bisericii Apostolice Armene a avut loc pe pământ românesc în Moldova lui Alexandru cel Bun în anul Domnului 1401, la Suceava.

          Era necesară o reiterare a acestui act și în România Mare, după 1918. Obiectivele urmărite de comunitatea armeană din România erau: legiferarea Bisericii Apostolice Armene, așa cum erau și alte culte; Elaborarea și validarea Regulamentului de funcționare a BAA;  Consacrarea calității de șef al BAA (Aracinort) a  episcopului (Husik).  De acestea  toate a purces să se ocupe  Hagop Dj.Siruni. Firește secondat de structurile de conducere ale Bisericii Apostolice Armene.

          Însă memoriile, petițiile, demersurile, se pierdeau  în aparatul birocratic, prin sertarele indiferenței ministeriale, mai cu seamă că guvernele se schimbau din 4 în 4 ani  măturând tot ce era în urmă așa încât era nevoie să se reia lupta de la început.  Dar a venit vremea când Nicolae Iorga a intrat în politică fiind deputat, președinte al Camerei, și la un moment dat prim ministru. Siruni a avut deci un aliat care putea scoate din letargie mașina birocratică. Și  asta a făcut.  Cum? Să-l lăsăm pe Siruni să povestească…

Arpiar Sahaghian

Primul pas era recunoașterea Eparhiei.

          …Cu o jumătate de secol în urmă Horen Nar-Bey, incercase să creeze o Eparhie aici, dar în ciuda legăturilor sale cu regele Carol I, eforturile sale au fost zadarnice. Ca și cele ale episcopului  Knel Kalemkerian, puțin înaintea declanșării Marelui Război.

          Iar în ultimii zece ani Conducerea executivă a eparhiei armene a bătut în zadar la toate ușile  ca să aibă o eparhie legal recunoscută. Abia am reușit sa introducem cultul armean, printre alte culte, în noua lege a cultelor, alături de alte culte istorice. Regulamentul eparhial pe care îl pregătisem rămânea mereu nevalidat.

          În timpul legislaturii Partidului Național Țărănesc am avut o mică speranță. Ștefan Cicio Pop, prieten al armenilor, era președintele Camerei, și noi speram ca intervenția lui poate deveni benefică pentru recunoașterea eparhiei noastre. Și într-adevăr Cicio Pop a reușit să prezinte regulamentul nostru la Ministerul Cultelor spre validare. Însă în ciuda eforturilor sale Cicio Pop nu a izbutit să treacă legea prin vot.

          Pe 24 aprilie îl vizitez iarăși pe Iorga. Mai întâi îi înmânez traducerea unei broșuri de-ale mele, care a apărut la Bolis, cu prilejul jubileului său, cu titlul „Apostolul de la Văleni”. Se bucură ca un copil. Cu acest prilej aduc iarăși vorba despre eparhia noastră și-l rog să nu întârzie crearea acesteia. De data asta promite ceva cu mai multă fermitate.

          Și într-adevăr, după câteva zile, el însuși redactează un scurt regulament din 4 articole, prin care se constituie în România un cult armean gregorian, legat bisericesc de Ecimiadzin, dar independent în acțiunile sale administrative, eparhie căreia însă „guvernul nu este obligat să-i acorde subvenții”.

          Iorga luase ca principiu economia în toate compartimentele bugetului. Și creând o eparhie pentru Biserica Armeană el nu dorea ca ea sa împovăreze guvernul.

Din acest motiv Iorga a insistat ca acest articol să rămână nemodificat.

Episcopul Husik

          Era însă necesar ca să se mai facă o vizită oficială din partea Eparhiei Armene la Iorga. La 28 aprilie mă înfațișez din nou la el pentru a fixa o audiență și chiar în ziua următoare, cu episcopul Husik și împreună cu câțiva membri ai organului executiv al eparhiei ne prezentăm la Iorga. Episcopul Husik dă citire următorului mesaj:

          „ În numele Bisericii Armene din România vin să prezint D-lui Prim Ministru, mulțumirile mele pentru serviciul pe care l-ați asumat salvând Patria Româna din criză, dar mai ales penrtru crearea unui regim de muncă și dreptate.

          Poporul armean, care secole de-a rândul s-a bucurat de ospitalitatea frățească a acestei țări, și a putut mereu să se bucure de un trai pașnic și să-și asigure o viață binefacătoare în sânul primitorului popor român, vă salută cu bucurie și vă felicită ca șef al conducerii țării. Dumneavoastră, care mai mult ca oricine ați iubit poporul armean pentru suferințele sale pe care le-a îndurat, și pentru acea  mică  contribuție pe care a adus-o la civilizația omenirii.

          Dumneavoastră, Domnule Prim Ministru, mai bine ca oricine, știți mai bine acel rol modest pe care elementul armean l-a avut pe aceste meleaguri primitoare, din cele mai vechi timpuri, și acea dragoste cu care s-a dăruit noii sale patrii, devenind cetățean disciplinat, loial și muncitor.

          Și astăzi elementul armean din România nu are alt scop decât să păstreze în cadrul poporului român credința sa strămoșească, și tot ce este legat de acea credință.

          Vă sunt cunoscute, Domnule Prim Ministru, acele greutăți pe care le întâmpină comunitatea noastră, pentru a putea să dezvolte viața noastră spirituală și culturală si în acest fel să aducă o modestă contribuție la propășirea Patriei Române.

            Felicitându-vă pentru funcția Dumneavoastră, Biserica Armeană din România, și fii săi, sunt încredințați  că veți face obiect al grijii Dumneavoastră părintești, comunitatea armeană, și veți acorda ocrotirea, ca întotdeuna,  eforturilor ei spirituale.

          Să aveți o viață lungă, đomnule  Prim Ministru, spre propășirea Patriei Române,  și ridicarea buneistări, și a sufletului și a spiritualității sale.”

Primul Ministru, vădit mișcat, a răspuns aproximativ cu următoarele cuvinte:

          „Este perfect adevărat  ce se spune despre rolul constructiv pe care îl are poporul armean în această țară. Armenii sunt foarte vechi pe aceste meleaguri. Ei erau veniți și stabiliți în Țările Românești atunci când încă nu erau constituite cele două țări și au avut un rol în constituirea de orașe. Un al doilea val de armeni, venit în această țară , sosit în secolul 18, a conferit orășenimea română cu trăsături valoroase. Un al treilea val a sosit după evenimente tragice, și el de asemena s-a dovedit un element constructiv. Astfel încât armenii au constituit o părticică a acestei țări. Ei, fie rămășițele vechii colonii, fie noii veniți, pot socoti România ca un colț al patriei lor.”

          Sărpazanul Aracinort luând din nou cuvântul, a spus că în prima zi a vizitei sale nu ar dori să ridice problemele spinoase ale comunității armene și pe care le va prezenta cu alte ocazii Primului Ministru, doar poate spune acum că minoritatea armeană nu are revendicări minoritare nici interese politice ale armenilor în această țară. Singura lor dorință este viața lor spirituală și culturală.

          Primul Ministru ne asigură că orice apel privind dezvoltarea vieții spirituale și culturale va găsi o atitudine favorabilă din partea noului guvern.

          După aceea aproape zilnic mă prezint la Ministerul Cultelor.  Era necesar ca proiectul lui Iorga să treacă de formalitățile legale impuse, spre a ajunge cât mai curând la Parlament. Ca toate camerele nou constituite și guvernul lui Iorga dizolvase parlamentul și urma să aibe loc noi alegeri. Parlamentul nou ales urma să se întrunească  într-o sesiune  extraordinară din jumătatea lui iunie până la jumătatea lui iulie și tot efortul meu era  ca în această sesiune chiar să fie votată legea noastră și să nu fie lăsată pentru sesiunea de toamnă. Cine putea să știe ce se mai putea întâmpla până atunci.

          De la un birou la altul, de la un funcționar la altul, – asta făceam în fiecare zi. Mă temeam că proiectul lui Iorga se va rătăci din întâmplare prin vreun birou, și va zăcea zile întregi acolo.

          În sfârșit proiectul lui Iorga ajunge la minister. Natural, mai întâi se duce la contencios, pentru ca și acesta să și-l însușească. Avizul acestuia este favorabil. Mai mult: acolo se elaborează un memoriu unde se prezintă istoria de secole a Bisericii Armene pe acest pământ, în care se înșiră numele șefilor eparhiali care au păstorit bisericile din România subliniindu-se și faptul că la ora actuală există 35 de biserici în România și care au un șef spiritual. Memoriul se anexează la proiectul de lege. În memoriu se concluzionează : „Este necesară. ca o necesitate socială și culturală , o autoritate superioară care să unească cu adevărat ceea ce există în fapt.” Partea istorică cuprinsă în acest memoriu era însușită de corpul juridic din partea subsemnatului( Siruni, nota.tr.), ei formulând textul după canoanele juridice.  

          La 28 mai, ministrul adjunct al cultelor, părintele Nae Popescu, mă anunță că proiectul este trimis în sfârșit la corpul legislativ, împreună cu o scurtă motivare a  lui Iorga în care spunea că armenii sunt cei mai vechi locuitori ai pământului Moldav,   că de mult au biserici în diferite locuri, și că acele biserici au avut din diferite timpuri șefii lor spirituali, și amintea că „ împortanța armenilor din România mai cu seamă după refugiul acela pe care l-au îndurat cu mii de suferințe pentru civilizația lumii, au făcut necesar recunoașterea unicei arhiepiscopii asupra a 35 de biserici, care din 1921 se supun unui șef spiritual unic cu sediul la București numit de neamul armenesc.” 

          Consiliul legislativ nu a întârziat examinarea sa. La 2 iunie, 1931, în cadrul ședinței a luat în considerare proiectul și a găsit că: „Cultul gregorian armean, pentru care proiectul propune înființarea unei eparhii este istoric în România și „existent”, alături de alte culte, este recunoscut prin legea generală a regimului cultelor și practic este organizat ca eparhie, astfel că proiectul de fapt nu face altceva decât să-l recunoască încă o dată legal.” Dar pe de altă parte, luând în considerație că în conformitate cu art.31 si 39 din Legea pentru regimul general al cultelor trebuie oferit un sprijin material diferitelor culte, pentru diferitele nevoi cultice, dacă propriile venituri nu ajung, este neceasar a se cunoaște „dacă acest cult gregorian alcătuit din bisericile amintite are sau nu venituri suficiente pentru a și-l exercita” și dacă au suficiente mijloace de a susține această nouă instituție, și dacă guvernul trebuie să susțină și cu cât, și se propunea, ca în orice caz, să fie prevăzut în lege că eparhia va începe să funcționeze începând din 1 ianuarie 1932, când va fi posibil  să fie prevăzute în buget acele sume care probabil va fi nevoie să fie acordate”.                                                                                                                                                                                                                                                                                           

          Opinia  Consiliului Legislativ era deci opusă  punctului  de vedere a lui Iorga. Consiliul  considera că și Eparhia Armeană trebuia să primească subvenții de la guvern dacă veniturile sale nu erau suficiente. Comunicarea sa se îndrepta, sub această formă, spre Ministerul Cultelor. Iar eu continuam cursele de la birou la birou ca proiectul să-și urmeze calea. Dar ghinionul nostru,  acestea se mișcau foarte încet, și între timp s-a deschis deja noul Parlament.

          Atunci când, pe 30 iulie, sunt iarăși la minister să aflu care e situația, nu se găsește dosarul. Nici directorul general nu are știință despre el, nici contenciosul. Desigur s-a rătăcit pe undeva. Abia a doua zi apare dintr-un birou unde dormise de la 25 iulie încoace. Problema bugetului a oprit cursul dosarului la mijlocul drumului. Directoul general din Ministerul Cultelor, Stancu Brătișteanu, îmi atrage atenția că trebuie armonizate cele două puncte de vedere. Și pentru că Iorga era intangibil, Eparhia Armeană trebuia să declare în scris că nu dorește vreo subvenție de la stat.

          Suntem într-o situație dificilă. Seara la consfătuirea Executivului Parohial convenim, de dragul creării eparhiei, să dăm declarația cerută, anexând însă și reținerea următoare: „ Având adânca convingere că guvernul va restitui terenurile pendinte de parohia din Chișinău, care au fost ocupate abuziv”.

          Chiar în ziua urmatoare, 2 iulie, mergem la guvern, de data asta cu episcopul Husik, pentru a înmâna declarația. O controversă izbucnește în cabinetul directorului general, în prezența celor trei cenzori generali. Cei trei par ostili, pentru că Aracinortul nostru nu e prea bine văzut în cercurile ministeriale. Mai cu seamă referirea la terenurile din Chișinău, în declarația noastră îi enervează. În final cedează, ei cunosc relația noastră cu Primul Ministru. La plecare rugăm din nou pe Brătișteanu să accelereze trimiterea proiectului la Parlament. 

          A doua zi din nou mă duc la minister, de data asta la ministrul Adjunct, Părintele Nae Popescu, ca să se trimită urgent Primului Ministru proiectul nostru, anexând la el declarația noastră. Într-adevăr, în aceași zi dosarul se trimite acasă la Iorga.

          Trec niște zile prețioase. Iorga este absorbit cu diferite treburi ale statului.

          Pe 7 iulie, împreună cu episcopul Husik îl vizităm, mai degrabă îl duc pe episcopul Husik cu forța la Iorga. Aracinortul nostru trece iarăși printr-o perioadă de depresie și e necesar să-l urnești cu forța. Iorga promite să accelereze poiectul.

          În ziua următoare sunt iarăsi acasă la Iorga. Barbu Teodorescu, secretarul său îmi comunică faptul că astăzi chiar se trimite la Parlament proiectul nostru. Într-adevăr se trimite în aceeași zi, și se remite imediat la comisiile permanente ale  Educației Publice, Cultelor si Artelor.

          Pe 10 iulie alerg la Parlament și-l găsesc pe prietenul meu deputatul Remus Caracaș care era numit raportor din partea comisiei. Îl rog să facă ce poate, ca proiectul să fie depus  măcar cu o oră mai devreme pe masa Parlamentului.

          În ziua urmatoare mă grabesc iar la Parlament, de data asta să-l văd pe Iorga: sper ca el să sugereze biroului să aducă mai repede pe ordinea de zi proiectul nostru.

          Mai sunt două zile până la închiderea sesiunii și suntem abia la început. E iulie 13. Apelez pentru ultima dată la Remus Caracaș, care promite să mai facă un efort. Într-adevăr, în aceeași zi, după amiază, se votează proiectul cu  o unanimitate de 146 de voturi.

          Jumătate din dificultăți au trecut. Dar mai este și Senatul prin care proiectul trebuie să mai treacă spre a deveni lege. Și mai sunt doar două zile până la închiderea sesiunii. Pe masa Senatului s-au îngrămădit așa de multe proiecte încât mă cuprinde teama că al nostru  nu o să mai aibă timp să treacă.

          Iulie 14.  Dimineața devreme sunt la ședința Senatului. Proiectele stivuite pe masa Senatului se citesc la rând și se votează. Aștept cu sufletul la gură. Până la amiază proiectului nostru nu-i vine rândul.

          Seara, înainte  de deschiderea ședinței sunt deja acolo. Cu mine au mai venit doi prieteni. Tustrei, agitați urmărim seria proiectelor, care se citesc. Și se votează repede, repede, unul după altul. Fiecare ministrul își împinge proiectul la lectură. Și nu e nimeni care să împingă pe al nostru. Sunt cu ochii pe ceas, iar orele aleargă acum mai repede. La gândul că la miezul nopții sesiunea se va închide mă cuprinde un frison.

          Este ora 11. Unul din vice-președinții Senatului, care prezidează ședința, anunță deodată, că se va vota ultimul proiect. Și acela nu este al nostru. Vestea vine ca un trăznet peste mine. Zbor din sală, alerg nebunește, cobor în stradă și urc pe scările celelalte care duc la senatori. Pe culoar se află Ministrul Comerțului, Mihail Manoilescu. Îl rog să intervină ca să treacă la vot și proiectul nostru care are doar patru articole, dar mă refuză; zice că nu se obișnuiește să se promoveze  proiectele altor ministri.  Apelez la Președintele Senatului, cunoscutul scriitor Mihail Sadoveanu care și el e pe culoar. Mă sfătuiește să aștept venirea lui Iorga.

          Ceasul arată apropierea de miezul nopții; au început discursurile de închidere; Ia cuvântul episcopul Hossu. Deodată zăresc figura impozantă a lui Iorga, care urcă scările. A venit să dea citire decretului de închidere.

– Domnule Profesor – spun cu sufletul la gură – Senatul e pe închidere și nu au apucat să voteze proiectul nostru.

– Ce dacă? – zice Iorga, lasă să rămână pentru sesiunea de toamnă; doar a trecut de Parlament, nu?

– Ce spuneți? – îi spun tremurând –  pentru noi e o chestiune vitală.

Nu răspunde și intră în sală; dar deodată întrerupe discursul lui Hossu și spune:

– Domnule Președinte, cred că acolo mai este și proiectul armenilor, puneți-l și pe el la vot…

          Mihail Sadoveanu, care cunoaște problema și se dusese să reocupe fotoliul președintelui, spune:

          –Da! Domnule Prim Ministru, acum dăm citire.

          Și se dă citire și se votează proiectul nostru, cu 2 voturi contra și 82 voturi pentru. Eparhia noastră e creată. Bate miezul nopții…

          Legea pentru Înființarea Eparhiei Armeano-Gregoriene din România ( promulgată la 31 iulie 1931 și publicată în Monitorul Oficial Nr.177 din 3 August 1931)

În timp ce făceam demersurile pentru crearea eparhiei noastre, eram obligați să prezentăm o bază legală. Inițial erau foarte firave bazele acelea. Era necesar să dovedim că am avut eparhie și în trecut, însă noi nu aveam dovezi. Cele mai importante date pe care le aveam era faptul că la Chișinău am avut o eparhie constituită legal și întrucât Basarabia făcea parte acum din România, prin urmare eparhia ce avea acum să ia naștere era un fel de continuare a aceleia. Au fost necesare cercetări minuțioase ca în trecutul Țărilor Românești să găsim clerici care având sediile la Suceava, Iași și apoi București au păstorit comunitățile armenești din ambele principate. Cu aceste date am pornit demersurile pentru crearea eparhiei noastre, și pe ele s-a sprijinit Iorga atunci când a propus [legea] Parlamentului. Fără autoritatea lui Iorga, crearea Eparhie Armene, în 1931, nu ar fi fost acceptată, dacă am fi fost obligați sa prezentăm argumente [ cu privire la existența ei anterior].

          Recunoastere legală a eparhiei avea să vină ulterior, atunci când s-a descoperit acel document valoros, care venea să dovedească existența unei străvechi Eparhii Armene în Moldova. Profesorul P.P. Panaitescu a fost acela care la Lvov a descoperit Hrisovul domnitorului Alexandru cel Bun din anul 1401, 30 iunie, prin care unui episcop armean pe nume Hovhannes, i se confereau  drepturi spirituale asupra comunităților armene din Moldova , cu bisericile lor și cu preoții acestora. Suceava fiind un oraș cu sediu episcopal.

Hrisovul lui Alexandru cel Bun din 1401

          Acest Hrisov,  publicat alături de un studiu dedicat, devenea un document excepțional pentru trecutul comunității  noastre și permitea celui care scrie aceste rânduri să aibă un punct de plecare  pentru a stabili activitatea și a altor clerici armeni, ca șefi spirituali din această regiune și să stabilească succesiunea lor, deși cu unele întreruperi mai scurte sau mai lungi.

          Iorga, de fapt proclama o a doua recunoaștere a eparhiei noastre dupa 530 de ani de la prima.

          Dar pentru ca eparhia să ia ființă cu adevărat era necesar să fie validat și regulamentul său. Acest lucru era posibil numai atunci când Iorga era în guvern, deoarece el era cel care putea să nu permită tărăgănările. Zece ani la rând am întâmpinat piedici deoarece demersurile de-abia ajunse la un anume stadiu iată că se   schimbau Camerele.

          Erau deci necesare noi demersuri și toată grija lor era pe umerii mei. Corpul Executiv Eparhial, la acea dată și era și nu era.

          Din nou, deci, mă înham la lucru.

          Nu era de ajuns să fiu doar „omul lui Iorga”; era nevoie și de o reprezentare oficială ca să pot acționa în numele eparhiei pe lângă o instituție sau alta, sau să urmăresc cutare sau cutare problemă.

          Este drept, eram înca din 1922 secretar general onorific al Corpului Executiv Eparhial, dar nu s-a apelat la minister până în acest moment și funcția mea nu era validată, după cum nu era validat nici Corpul Executiv Eparhial la rândul său și nici episcopul Husic nu era consacrat, încă, drept șef spiritual al eparhiei.

          S-a început cu mine, deoarece eu eram cel  care, prin forța lucrurilor, eram zilnic în contact cu funționarii. S-a trimis o adresă semnată de episcopul Husic pe data de 16 iulie 1931, către Ministerul Cultelor ca funcția mea să fie validată. Încă nu aveam cetățenie română, dar cererea de acordare a cetățeniei o făcusem demult și Iorga însuși ceruse ca să se treacă peste stagiul  necesar, eu fiind un om folositor țării.

          După o lună, pe 17 august, Iorga, în calitate de Ministru al Cultelor, îmi valida funcția, validare pe care ministerul, în 15  septembrie, o comunica și episcopului Husik.

          Venise acum rândul validării Arhiepiscopului Husik.

          La 9 august 1931 merg la Președinte, până la Valeni. Duc cu mine două memorii, primul prin care se cerea validarea regulamentului, iar al doilea prin care se solicita ca Husik să fie recunoscut ca Șef  Eparhial (Aracinort) în funcția sa. Al doilea memoriu este nelegal, deoarece este necesar să  fie validat mai întâi regulamentul, apoi să se convoace Adunarea Reprezentanților Eparhiali, să aiba loc alegeri, să fie ales Aracinortul, și numai după aceea să urmez validarea. Dar episcopul Husik e nerăbdător și îngrijorat, cunoscător al atmosferei din mediul său.

          Iorga își pune acordul prin semnătura sa pe ambele memorii. Așa era Iorga. Citea doar  pe deasupra   hârtiile duse de mine și imediat își dădea aprobarea. Cele două memorii la aduc personal la București și la prezint la Minister pentru a li se da curs la amândouă.

          La 3 septembrie mă prezint iarăși la Minister și îl rog călduros pe  ministrul adjunct, părintele Nae Popescu, ca să accelereze studierea regulamentului nostru eparhial în comisia de resort.

          Regulamentul este prezentat celor 3 revizori ministeriali, –Savin, Ienșu, și Păcescu. Și împreună cu ei muncim fără întrerupere 7 ore asupra regulamentului. Articol cu articol este comentat, până ce capătă o formă finală. În acest fel multe articole se ameliorează. Aprobarea ministrului nu este suficientă ca ministerul să-și însușească un act  nou. Mai trebuie consultați și revizorii generali care au și ei opinia lor. Munca asta a noastră se încheie la 23 septembrie.

          La 28 septembrie regulamentul nostru este trimis la Consiliul Legislativ, în forma sa îmbunătățită. La 30 septembrie am o întrevedere cu Primul Președinte al Consiliului legislativ Ionescu-Dolj și solicit  să înceapă mai curând studierea regulamentului nostru. Explic faptul că eparhia noastră, deși deja recunoscută  este o entitate  moartă fără un regulament.

          La 7 octombrie se trimite în scris către Consiliul Legislativ că am dreptul să aprob orice modificare pe care o va introduce în regulamentul nostru Consiliul Legislativ. Ședința Consiliului are loc la 10 octombrie, în prezența revizorului General al Ministerului Cultelor, prof. Ion Savin. Sunt prezent și eu. După o cercetare amânunțită, Consiliul Legislativ își exprimă opinia sa pozitivă și aduce modificări la 6 puncte. Regulamentul astfel modificat este din nou prezentat celor trei Revizori Generali, care, în prezența mea la 22 octombrie verifică încă odată și semnează comunicarea despre noua formă a regulamentului eparhial. După câteva zile mă duc la ușa Contenciosului.  La 24 octombrie acolo se verifică din nou regulamentul, însă cei 4 membrii ai săi cer Consiliului Legislativ reintroducerea unor articole înlăturate, ca ele să fie reintroduse în regulametul eparhial.

          La 31 octombrie mă prezint din nou la Iorga ducându-i personal noul nostru regulament în forma sa cea nouă, pentru ca să-l supună validării Consiliului ministerial. La 16 noiembrie sunt iarăși la el acasă; am trecut personal pe la Consiliul de Ministri și aduceam cu mine Jurnalul pe care îl semnează imediat și pe care îl duc înapoi; acesta trebuie să se plimbe pe la alți 6 miniștri ca să capete formă legală; semnează: C.Hamangiu, Valer Pop, V.Vâlcovici, G.Ionescu-Sisești, generalul Amza și Ion Constantinescu. La 19 noiembrie este gata Jurnalul Consiliului de Miniștri, pe care îl duc personal la sediul Cultelor ca să se poată redacta Decretul. Pe 21 noiembrie duc decretul redactat la Consiliul de Miniștrii de unde urmează să fie trimis la Palat spre semnare. Primul Ministru îl semnează pe 25 noiembrie, conferind astfel Eparhiei Armene din România  Regulamentul constitutiv.

Decretul pentru aprobarea și promulgarea Statutului Organic și Administrativ al Eparhiei Armeano-Gregoriene din România

          În ziua următoare primesc personal decretul semnat și-l duc la Ministerul Cultelor.

          Pe 2 decembrie Iorga aprobă ca să fie tipărit gratuit în Monitorul Oficial. După două zile îl iau din nou de la Ministerul Cultelor și-l duc la Monitorul Oficial care îl tipărește pe 7 decembrie.

            Avem Eparhia noastră și legea noastră.

          În timp ce aveau loc demersurile pentru formalitătile de validare a regulamentului, își urma cursul și problema stabilirii aracinortului. La un moment dat se opun cenzorii ministerului, mai cu seamă Prof. Ion Savin, care spune că mai înainte trebuie să  se întrunească Adunarea Reprezentanților și acolo prin vot să fie ales un Aracinort și numai după aceea să fie contactat guvernul pentru validare, pentru că un cleric trimis de Catolicos, ca șef eparhial, nu are valoare legală, de vreme ce eparhia are acum un regulament al său. Husik e la curent cu toate acestea și face nopți albe de îngrijorare. Atunci găsesc eu o cale de ieșire. Prezint cenzorilor generali decizia Adunarii Reprezentanților din 15 septembrie 1922, prin care se exprima dorința ca Arhimandritul Husik să fie ridicat la grad de episcop. Și deoarece în limba română episcop si aracinort au aceași semnificație, cenzorii generali, deși cam sovăielnic, admit că Husik deja a fost ales de o Adunare a Reprezentanților. Și astfel la 10 septembrie 1931 Consiliul Ministerial validează pe Husik drept aracinort, lucru care este consacrat de înca un decret regal din 27 octombrie.  Iar la 5 noiembrie apare în publicația oficială decretul regal. Dar mai era o formalitate: jurământul lui Husik. Pe 24 noiembrie alerg toata ziua; la Președinție, la Ministerul Cultelor, la Palat. Trebuie completate formalitătile legate de jurământ.

          În ziua urmatoare ne prezentăm la Palat, împreună cu Aracinortul – ne însoțește preotul Nerses Keropian – care trebuie să primească jurământul în fața  Suveranului și a lui Iorga, în sfârșit, episcopul  Husik  depune juramântul său legal.”

Traducere din limba armeană de ARPIAR S.

din volumul Cu Nicolae Iorga, de H.Dj. Siruni (1972)

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *