1990 –2010: 20 de ani de la „Ianuarie Negru“

Integrarea Karabaghului în teritoriul Azerbaidjanului sovietic (cu statut de regiune autonomă, la 7 iulie 1923) nu a rezolvat conflictul teritorial armeano-azer. Oricum, calculele cu bătaie lungă ale lui Stalin (pe atunci comisar al naţionalităţilor) şi ale Biroului Caucazian nu urmăreau nicidecum adoptarea unei soluţii juste, ci visau la răspîndirea comunismului în Turcia. Tocmai pentru a-i mulţumi pe turci, Stalin a decis decupajul teritorial care a transformat Karabaghul într-o enclavă, fără legătură terestră cu Armenia. Ne putem întreba de ce, dacă nu pentru a uşura dezarmenizarea regiunii? +i totuşi, epurarea etnică ce a funcţionat în Nahicevan (unde în anii ’20 armenii nu erau majoritari şi unde în 1988, în momentul izbucnirii mişcării pentru Karabagh, nu mai erau aproape deloc armeni) nu a dat acelaşi randament şi în Karabagh. Procentajul populaţiei armeneşti a scăzut, dar nu suficient de mult pentru a asigura controlul ferm al azerilor asupra regiunii. Chiar şi în anii frăţiei dintre popoarele sovietice, armenii au considerat Karabaghul ca fiind pămîntul lor. Fără să facă aluzii de apartenenţă teritorială, revistele din Armenia sovietică publicau reportaje despre armenii din Karabagh. Karabagh ce se afla în „Azerbaidjanul frăţesc“.

Odată cu relaxarea regimului, odată cu glasnostul gorbaciovian, armenii au fost primii care au crezut în autenticitatea deschiderii propovăduite de Gorbaciov şi au crezut că pot să-şi ceară drepturile naţionale fireşti. Dar, pe lîngă refuzul Moscovei de a-i face dreptate Karabaghului, armenii s-au trezit şi în faţa urii dezlănţuite a azerilor. Pe 27 februarie 1988, ca reacţie (extrem de rapidă) faţă de revendicările armeneşti formulate şi susţinute în masă de populaţia Erevanului în aceeaşi lună, la Sumgait – oraş industrial aflat la nord de Baku – este declanşat primul pogrom antiarmenesc din istoria recentă a Azerbaidjanului. În cele cîteva zile de violenţe au murit 32 de armeni. Oficial. Neoficial, circa 200. Descrierile din certificatele de deces întocmite de autorităţile sovietice ar înfiora pe oricine. Sălbăticia la care au fost supuşi armenii din oraş (mai ales femeile supuse, multe dintre ele, şi batjocurii sexuale, înainte de a fi omorîte) amintesc de vremurile pe care le credeam rămase în negura istoriei. Şi totuşi, în 1988 aveau loc masacre! Lucru fără precedent în Uniune, fapt care a şi paralizat, pentru început, intervenţia autorităţilor sovietice.

În noiembrie 1988, la Kirovabad (al doilea oraş ca mărime din Azerbaidjan, astăzi Ghiandja), forţele sovietice i-au împiedicat (cu preţul vieţii unor soldaţi) pe azeri să comită un pogrom pe scară largă împotriva armenilor.

După pogromul de la Sumgait (pe care autorităţile sovietice s-au străduit, printr-un reflex bine ştiut al regimului, să-l treacă sub tăcere) nimeni nu credea că aşa ceva se mai poate repeta. Nici armenii rămaşi în Azerbaidjan nu credeau. Dacă ar fi crezut, ar fi plecat înainte de a mai fi devenit, încă o dată, ţinta pornirilor criminale ale gloatelor din oraşele azere. +i totuşi, sălbăticia s-a repetat chiar şi în capitala Baku, la aproape doi ani de la Sumgait. În cîteva zile Baku s-a golit de locuitorii săi armeni care, în faţa violenţei de tip medieval, au fugit lăsînd totul în urmă. Lăsîndu-şi şi morţii: pînă la 100, după unele surse apropiate de autorităţi, circa 300, după altele. Început pe 13 ianuarie 1990, pogromul de la Baku a durat o săptămînă şi a fost oprit, în cele din urmă, de intervenţia armatei sovietice. Trupele sovietice, conduse de bine cunoscutul general Alexandr Lebed, au luat oraşul cu asalt, salvîndu-i, astfel, pe armeni. Semn al panicii în care se aflau atît armenii, cît şi autorităţile sovietice, după reprimarea atacatorilor azeri, armenii nu au părăsit Baku pe uscat, ci au fost evacuaţi peste Marea Caspică, spre Krasnovodsk, în Turkmenistan.

A fost sau nu organizat, cine şi cum a pus la cale pogromul de la Baku? Caracterul organizat al pogromului cu greu poate fi combătut – către această concluzie conduc durata şi tiparul repetat al violenţelor –, iar implicarea Frontului Popular din Azerbaidjan (independentist) este certă. Poate nici autorităţilor (sovieto-)azere locale nu au fost străine de eveniment. Altfel, de ce nu a intervenit miliţia locală? Poate de frică. Sau din simpatie faţă de „cauza“ masacratorilor. Sau poate din ambele motive. Caracterul organizat al măcelului de la Baku este susţinut şi de declaraţiile unor observatori străini: „Acţiunea nu a fost în întregime (sau poate deloc) spontană, de vreme ce atacatorii aveau liste cu armenii şi adresele acestora“, spune raportorul Human Rights Watch, Robert Kushen.

Şi pentru armeni, şi pentru azeri ianuarie 1990 a rămas în memoria colectivă drept „ianuarie negru“. Pentru armeni a fost „negru“ din cauza pogroamelor antiarmeneşti de la Baku, iar pentru azeri din cauza propriilor morţi (mai multe zeci) rămaşi după intervenţia armatei sovietice (care a pierdut, de asemenea, zeci de soldaţi în înfruntările de pe străzile capitalei azere). Armată sovietică a cărei intervenţie, destul de tîrzie, i-a salvat pe armeni. Dar care, aşa cum s-a văzut mai tîrziu, a intrat în Baku, de fapt, mai ales ca să înăbuşe mişcarea independentistă condusă de Frontul Popular din Azerbaidjan ce ameninţa să înlăture autoritatea sovietică. Front Popular al cărui militanţi au constituit motorul pogroamelor. Pentru că, pentru Frontul Popular din Azerbaidjan, ura faţă de armeni şi aspiraţia la independenţă erau nedisociate. Ba dimpotrivă, prima pornire o determina pe a doua.

Sumgait, Kirovabad, Baku: prin brutalitatea şi caracterul lor criminal, violenţele antiarmeneşti din Azerbaidjan au fost şi sînt privite de armeni drept o continuare a masacrării armenilor începută în Imperiul Otoman la sfîrşitul secolului XIX şi culminată cu genocidul din 1915. Expresie a barbariei şi a urii împotriva armenilor, pogroamele din Azerbaidjan au fost acoperite de voalul dezinformării sovietice şi, în consecinţă, nu au fost aduse la timp şi complet la cunoştinţa opiniei publice internaţionale şi nici condamnate pe plan mondial. Cultul urii împotriva armenilor a continuat în Azerbaidjan şi în anii ce au urmat. Să ne amintim doar de cazul asasinării cu toporul, în somn, în februarie 2004, a tînărului ofiţer armean, Gurghen Markarian, de către Ramil Safarov, locotenent azer cu care Markarian era coleg la cursurile de limbă engleză organizate de NATO la Budapesta, în cadrul programului Parteneriatul pentru Pace. În Azerbaidjan nimeni nu a condamnat crima, iar prea mulţi l-au privit pe Safarov drept un erou ce a răzbunat morţii azeri din Karabagh. Pentru nu puţini azeri Safarov întrupează spiritul patriotic şi de luptă. Dar fapta sa nu a fost decît o crimă pe cît de abominabilă, pe atît de comună şi oarbă, ce a curmat două vieţi: pe cea a victimei şi pe cea a criminalului, deopotrivă (Safarov fiind condamnat de justiţia ungară la închisoare pe viaţă).

Aşa cum nu au uitat masacrele din Armenia istorică sau de la Constantinopol, armenii nu au uitat şi nu vor uita nici cele petrecute la Sumgait, Kirovabad sau Baku. La douăzeci de ani de atunci, binecunoscutul mare maestru al şahului, Gari Gasparov, originar din Baku (cu mamă armeancă şi tată evreu) îşi aminteşte: „Nu voi uita nicodată acea zi. Oroarea inimaginabilă a cuprins Baku. Bandiţii ştiau exact unde locuiau armenii. Oamenii erau jefuiţi şi ucişi. Bărbaţi, femei şi copii erau bătuţi pînă la moarte în curţile lor, fete tinere erau violate şi arse de vii. Desigur, hotărîsem deja să părăsesc Baku, dar încercam să găsesc o cale să-mi salvez familia, rudele şi prietenii. Telefonul suna fără încetare, oamenii sunau implorînd să fie salvaţi“.

Alţi refugiaţi armeni de la Baku au fost marcaţi de experienţe mult mai crude: „Mi-am pierdut fratele de 16 ani, pe care l-au ucis în mod bestial“, spune Eleonora Avanesova. „L-au răpit seara din curte, iar după cîteva ore au sunat şi au cerut o sumă uriaşă. Suma creştea de la oră la oră. Dimineaţa am găsit cadavrul fratelui meu într-un parc din Baku. Avea şapte lovituri de cuţit. Am fugit în Armenia. Era 25 decembrie“. Eleonora Avenesova se arată convinsă că „dacă nu ningea în ianuarie, ar fi continuat să-i omoare în masă pe armeni“.

„Odată, o femeie îi povestea unei mulţimi adunate că în Armenia bărbaţii se poatră urît cu femeile azere, în timp ce la Baku armenii nu păţesc nimic“, spune, la rîndul său Robert Haceatrian, arătînd că atmosfera era încinsă şi mai mult de refugiaţii azeri care îşi aţîţau conaţionalii. Urmarea incidentului relatat de Haceatrian a fost că un prieten de-al său a fost bătut pînă la sînge, supravieţuind, totuşi, în mod miraculos.

Şi totuşi, oamenii s-au purtat omeneşte chiar şi atunci: „E greu să-ţi aminteşti, a fost groaznic. În viaţă nimic nu e întîmplător, iar aceasta a fost o operaţiune planificată dinainte. O organizase statul, cei de sus, în timp ce au fost azeri de rînd care erau împotriva acestor lucruri. Au fost vecini azeri care în zilele pogromului au închis uşi şi ferestre, au fost azeri care m-au ajutat, ziua stăteam în casa mea, iar noaptea la vecinul azer. Ei m-au salvat, m-au condus pînă la gară“, povesteşte o altă refugiată, Nora Babahanova. Amintirile ei vorbesc despre relaţii normale între oameni normali aruncaţi în vîrtejul anormal al urii şi absurdului. Da, absurd, pentru că pogroamele nu au rezolvat şi nu vor rezolva, niciodată, nimic. Sute de armeni din Azerbaidjan şi-au pierdut viaţa în cel mai brutal mod imaginabil în 1988, la Sumgait, şi în „ianuarie negru*“ din 1990. Dar chestiunea Karabaghului a rămas nerezolvată, iar armenii şi-au cîştigat libertatea prin luptă. Pentru că – ceea nu au ştiut sau nu au putut să înţeleagă cei care au comis masacrele – cei vînaţi în pogromuri nu erau aceiaşi armeni cu cei care îşi revendicau libertatea la Stepanakert sau Martakert. Iar oroarea pogromurilor şi cruzimea inamicului nu a dus nicicînd la abandonarea cauzei, ci la o şi mai mare hotărîre. La hotărîrea celui disperat, la dîrzenia celui care nu are nimic de pierdut, la eroismul celui care ştie că ori învinge, ori moare. Este starea de spirit pe care au avut-o martirii armeni din Karabagh.

by Vartan Martaian