„Am rămas un sentimental, așa mi-e firea.” – Interviu cu Gheorghe Lazarovici, administrator al Bisericii Armene din Botoșani

            Orice scurtă discuție cu domnul
Gheorghe Lazarovici se transformă într-o lecție de leadership,  într-o poveste despre cum să fii puternic în
situațiile în care ești aruncat fără veste peste bord sau pur și simplu faultat.
Obișnuit să-i fie umbrite meritele, a trecut peste toate și a înțeles că
faptele bune ies la iveală oricum. Sârguincios, muncește zilnic cu spor, cu
bucurie, uitând că este de peste douăzeci de ani pensionar. Nu spune lucruri
incomode, caută doar să-i apropie pe cât mai mulți de biserică. Chiar și cei
care clevetesc la adresa lui trebuie să recunoască faptul că reușește să
rezolve rapid și cu seninătate problemele.

– Sunt impresionată să constat că aveți optzeci de
ani, lucrați și participați cu drag la toate evenimentele din comunitate.

– Sunt
administratorul Parohiei Bisericii Armene din Botoșani și am obligația să mă
ocup printre altele de organizarea manifestărilor. Am grijă să iasă totul bine
pentru că iubesc ordinea  și măsura. Cei
care vizitează cimitirul armenesc din Botoșani sunt surprinși de frumusețea
monumentelor funerare și de felul cum este îngrijit totul. În 2018, în
octombrie, în cadrul evenimentelor dedicate Centenarului Marii Uniri, a fost
comemorat, printre alții, Ioan Missir, fost primar al Botoșanilor și scriitor
care se odihnește în acest cimitir. Am avut grijă să organizez slujba de
parastas și întâlnirile legate de această comemorare. Avem datoria să-i cinstim
și să-i pomenim pe cei care au făcut enorm pentru orașul nostru. Soția
scriitorului, Titia Missir, din familia Manoliu, care este înmormântată alături
de soțul ei, era prietenă a mamei mele. Am rămas un sentimental, așa mi-e
firea.

– În perioada 1978-1989 ați fost președinte al
comunității armenilor din Botoșani. Cum ați ajuns în această funcție?

– Prin aceste locuri, în nordul Moldovei, consider că am rămas singurul armean sută la sută. De patruzeci de ani am în mână actele parohiei, un registru pentru botezuri, unul pentru cununii și unul pentru înmormântări. În registrul pentru botezuri, la numărul 33 figurează numele meu. M-am născut la 14 martie 1939. Părinții mei se numeau Cristea și Zamfira Lazarovici. Am fost botezat la 23 aprilie de răposatul preot paroh Mesrop Baronian.  Am locuit cu părinții pe strada Vânători, la numărul 36 pana in 1945 , apoi pe Calea Nationala 401 intr-o casă cumparată de parinții mei de la sora mamei, Zizica Iliescu. Dar numai până la sfârsitul anului 1948 când parinții mei au fost nevoiti sa fugă pentru că urmau sa fie condamnați. Au lăsat o casă cu trei apartamente mobilate si cu lucruri de valoare care au fost ulterior vândute la licitație .

Tatăl meu a fost ultimul proprietar al Fabricii de Bere din localitatea Cișmea, situată aproape de Botoșani.  Fabrica a fost construită de Anton Brăileanu, un antreprenor de origine armeană. Un evreu, Leon Spodheim, i-a vândut în 1940 tatălui meu această fabrică renumită pentru că producea o bere de excepție. Gustul băuturii, care la acea vreme devenise un brand, se datora apei locale cu proprietăți deosebite.  Lângă fabrică tata a înfiintat și o fermă de porci, iar mama avea o stupină în curtea casei de pe Calea Natională. Pentru a-și dezvolta afacerile, tata a făcut un împrumut la bancă, dar în 1948 i-au fost naționalizate toate bunurile (inclusiv casa în care locuiam  pentru care ulterior am plătit chirie timp de 27 de ani)  și nu a mai putut restitui banii împrumutați. A fost condamnat, dar a fugit împreună cu familia în țară. În 1954 a fost grațiat și a avut domiciliu forțat în Botoșani împreună cu mama. La doi ani de la naționalizare, Fabrica de Bere a fost demolată, utilajele au fost duse la Iași, iar cărămida a fost folosită la alte construcții. Astfel regimul comunist a distrus nu numai un brand, dar și destinul familiei noastre. Tatăl meu, Cristea Lazarovici, a rămas orfan la 3 ani.  Inteligența și puterea de muncă l-au ajutat să se ridice în rândul oamenilor de afaceri.  Colaboratorii îl prețuiau pentru abilitatea sa de a scoate bani și „din piatră seacă”. A făcut politică liberală, a fost primar al comunei Albești, a făcut parte din delegatia botoșănenilor la funeraliile Regelui Ferdinand,  în 1927. A fost cooptat în comisia Curții cu Juri din cadrul Tribunalului Botoșani, fiind chiar președintele acesteia. Este important să precizez faptul că în perioada 1943-1948 tatăl meu a fost președintele comunității armene, după care a fost nevoit sa fugă, luându-și soția și copilul. Mama, Zamfira, era nepoata lui Mihalache Bâznoșanu, cel care a avut 8 copii, cărora le-a lăsat prin testament terenuri, păduri și consțrucții.

– Cum ați reușit să vă continuați studiile după anul
1954?

– Am absolvit
liceul și am ajuns maistru frigotehnist. O vreme pentru că eram fecior de
fabricant și de moșier am fost considerat dușman al poporului, deși munceam
cinstit. Am făcut parte din brigăzile artistice, cum era moda atunci, am cântat
la acordeon, în 1969 m-am însurat și în 2019 am aniversat cincizeci de ani de conviețuire,
înțelegere si dragoste, lasând in urma noastră doi copii. Soția mea, Elisabeta,
deși româncă, se străduiește să nu lipsescă de la slujbele religioase ale
bisericii armene.

– Cum ați devenit președinte al comunității armene?

– În 1978, după moartea lui Anton Trancu am fost ales președinte al comunității armene. Am respectat mereu tradițiile locale.  La prăznuirea Sfântului Iacob, în luna decembrie, în curtea Bisericii Sfânta Treime organizam un mare madagh la care participau cu plăcere și mulți români  din tot orașul.  Arhimandritul Zareh Baronian, plecat la cele veșnice în 2017, era uimit de calitatea produselor noastre tradiționale care se pregăteau. Pe vremuri, străbunicul meu, Mihalache Bâznoșanu, care era cel mai bogat om din Botoșani, oferea pentru această sărbătoare mai multe vite, făină pentru lipii și alte produse. Acum restaurantul pregătește bucatele care doar seamănă cu cele tradiționale.  Ne bucurăm întotdeauna, la această mare sărbătoare, de faptul că de la un timp încoace slujba este oficiată de Episcopul Datev Hagopian împreună cu preotul Radu Holca.

– Comunitatea armeană în perioada când ați fost președinte era mai mare?

– În momentul de față numărul enoriașilor a scăzut foarte mult. In alte vremuri erau mulți armeni care făceau cinste orașului, oameni cu putere financiară ale căror donații erau importante pentru biserică. Astăzi generozitatea e o floare rară. Tot atunci au avut loc lucrări de sistematizare a orașului, au fost exproprieri, a fost demolată casa parohială cu o suprafață a construcției de cinci sute douăzeci de metri pătrați și un teren de două mii de metri pătrați. Ne-am opus, dar a fost în zadar. Am fost presedintele comunității până în 1989. Acum sunt doar administratorul parohiei. În prezent, în Botoșani suntem fericiți că avem Biserica Sfânta Maria care a fost reabilitată.  În același timp ne întristează faptul că Biserica Sfânta Treime a avut de suferit, s-a prăbușit cupola în 1991 și trebuie realizate ample lucrări de consolidare. Cât am fost președinte m-am străduit să îi rog pe enoriași să spijine comunitatea pentru a efectua reparațiile necesare, pentru a întreține cimitirul. Responsabilitatea este mare când ai o asemenea funcție pentru că în urma ta, totul trebuie să fie impecabil.

– Ca administrator cu ce vă ocupați?

– Urmăresc încasarea
chiriilor de la imobilele pe care le avem, dar este destul de dificil pentru că
unii plătesc la timp și alții nu. Trebuie achitate impozitele, facturile
utilităților, întocmite actele, plătite la timp salariile angajaților. Avem
două case închiriate. La Casa Bolfosu, trasformată în zilele noastre în centru
comercial, am pus o placă din marmură pe care sunt mândru tare că scrie Casa Comunițătii Armene.  Am făcut toate demersurile pentru a fi
reabilitată. Am rezistat patruzeci de ani pentru că am dorit să rezolv
problemele imediat. Am fost alături de toate echipele de muncitori ca să nu
lucreze de mântuială.

– Ce v-ați mai fi dorit să realizați și nu ați reușit?

– Cred că mi-am
făcut datoria față de armeni, dar am durerea asta mare cu Biserica Sfânta
Treime.  Pur și simplu nu îmi vine să
cred că nu putem menține ce au făcut înaintașii în timpuri mai grele. Mi se
umple inima de bucurie când vin mulți vizitatori la sediul Filialei UAR din
Botoșani sau la Biserica Sfânta Maria, la câte o sărbătoare. Trebuie să primim
oaspeții cum se cuvine. Și la Biserica Sfânta Maria mai sunt multe de făcut,
trebuie restaurată pictura, suntem în legătură în acest scop cu Haig Azarian. E
necesar ca să urgentăm toate aceste lucrări. Voi mai munci cât o să mă țină
Dumnezeu pentru binele armenilor.

– Din 25 iunie 2016 președinte al Filialei din
Botoșani a Uniunii Armenilor este fiul dumneavoastră, Cristian Lazarovici.
Dintre reușitele sale putem aminti câteva?

– Trebuie să fim uniți
pentru a avea succes. Fiul meu are multe proiecte frumoase, acum avem un sediu
nou al Filialei UAR care a fost inaugurat la începutul anului 2018 și unde am
organizat expoziții permanente. Este o coincidență fericită faptul că sediul se
află pe strada Armeană, într-o casă armenească. Aici serbăm Crăciunul, iar lecțiile
de limba armeană se desfășoară săptămânal  si tot aici se pun la cale evenimentele. Fiul
meu se adresează mereu tinerilor care trebuie să cunoască si să păstreze
obiceiurile armenilor din Botoșani.  

– Astăzi cine sunt pilonii comunității armene de aici,
din nordul Moldovei? Eroii din trecut îi știm, au fost omagiați în 2018 chiar
în cadrul unor acțiuni organizate  în
Botoșani.

– Toți trebuie să
fim buni soldați. Dacă avem o misiune, ea trebuie îndeplinită. E greu să fii
pilon. Privesc spre fiul meu cu încredere și nădejde, mai ales pentru că în
2019 UAR aniversează o sută de ani de la înființare. La cimitir am îmbunătățit
mereu totul, am reparat monumentele funerare care nu aveau moștenitori,  vreau să fac o alee și să urgentăm procesul
de restaurare pentru Biserica Sfânta Maria. Multe dintre aceste monumente au
fost realizate de sculptori și meșteri pietrari din Viena, Geneva, Milano,
Cernăuți. Am fost lângă armeni de câte ori a fost nevoie împreună cu epitropul
Gică Damian cu care mă consult mereu. Îi îndemn atât pe tineri, cât și pe cei
mai puțin tineri să fie aproape de nevoile bisericii noastre, din păcate vorbele
mele nu au ecou.  Trebuie mereu amintită
însă contribuția comunității noastre la ridicarea Teatrului Mihai Eminescu.
Revin la numele lui Mihalache Bâznoșanu  pentru a menționa faptul că a donat o parte
considerabilă din averea sa la construcția acestui teatru.

– Cum privește actualul primar eforturile comunității?

 În cadrul manifestărilor organizate de Primăria
Municipiului Botoșani cu ocazia Centenarului Marii Uniri, primarul Cătălin
Flutur mi-a înmânat într-un cadru festiv o plachetă omagială, felicitând astfel
întreaga comunitate armeană din Botoșani. Este o mândrie pentru toți locuitorii
faptul că în orașul nostru se află cea mai veche biserică apostolică din
România și noi avem datoria de a o păstra.  

– Mulțumesc pentru faptul că am putut încheia această
discuție cu zâmbetul pe buze, vă urez să aveți putere în continuare și sper să
mă invitați, în 2019, la prăznuirea Sfântului Apostol Iacob pentru a gusta și
cititorii din aromele acestei sărbători.   

Interviu realizat de Andreea Barbu

Fotografii
de dr. Mihai Florin Șoldănescu

by Andreea Barbu