Mihai Stepan Cazazian

ZILELE CULTURII ARMENE la CONSTANȚA (Ediția a III-a)

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

           IMG_3664

                Filiala Constanța a Uniunii Armenilor din România a organizat în zilele de vineri, 10 octombrie a.c. și sămbătă, 11 octombrie a.c. a III-a ediție a ZILELOR CULTURII ARMENE.  Un numeros public  – armeni și români – din toată țara a participat la acest eveniment. Filialele din București, Pitești, Gherla, Dumbrăveni, Bacău, Tg.Ocna, Galați, Tulcea, Babadag  ne-au făcut onoarea de a-și trimite reprezentanții.

Ziua întâi –  lansare de carte: ”Flori de laur” de Luiza Terzian      

IMG_3637 

Într-o toamnă timpurie și răcoroasă Luiza Terzian ne-a aprins și încălzit inimile cu o plachetă de versuri, adunate sub titlul „Flori de laur” , creație ce ne impresionează prin absoluta ei sinceritate, ca și prin talentul autentic al autoarei. Am remarcat de la început o structură compozițională sinusoidală, cu largi depresiuni de tristețe și rare culmi de vagă speranță, desfășurându-se ca într-un spațiu mioritic blagian.  O strategie interesantă, consecvent urmărită de autoare este identificabilă din conținuturile celor 42 de piese, descinzând parcă, una din cealaltă, într-o coerență evidentă, fiecare text explicându-l pe precedentul; astfel, printr-o ciudată coeziune, alcătuiesc un fel de roman liric de idei, în care dezbaterea poetică, efectuată cu inteligență și subtilitate se fixează asupra unor teme majore ale existenței: Timpul, Iubirea, Divinitatea, Sensul vieții. Motivul central – după însăși mărturisirea autoarei – este iubirea, fie că este „. . . iubirea de Dumnezeu, de părinți sau de jumătățile noastre găsite ori pierdute. . . ” Tema iubirii, dragă poeților dintotdeauna, care au acordat iubirii primat asupra rațiunii, căci „limpede nu vezi decât cu inima” (Antoine de Saint-Exupery), propune iubirea ca pe o cale de acces spre absolut, la fel de valabilă ca oricare alta, subliniind caracterul filosofic al creației.  Într-un limbaj accesibil, dar și elevat fără ostentație, poeta pare că stă de vorbă cu ea însăși; e clasica „imagine în oglindă”, o ceremonie la care cititorul nu este invitat, totuși participă printr-un abuz tolerat de convențiile artei literaturii. Mesajul este, în genere, limpede, doar pe alocuri încifrat, dar fără coduri de nedezlegat: e suficient să găsești prima cheie, pentru ca încuietorile celorlalte încăperi să sară automat.    În „Absurd”, poemul care deschide seria „tristelor”, autoarea simte dureros constrângerile unei lumi închise, finite, ca în „Plumb”ul lui George Bacovia, căci la fel ca și acolo, oricât și-ar lărgi, prin sforțări supraumane, perspectiva, mărginirea se păstrează. Sufletul poetei, tânjind după libertate, nu poate evada. Termenii antitetici din strofa întâi exprimă clar aceasta, strofa fiind construită în întregime din aparente nonsensuri și paradoxuri: „Sper și disper, mă revolt conformist, / Imposibil sfidez existențe-n derivă, / Sunt și nu sunt, agresiv, pesimist,/  Ermetic și liber într-o lume captivă.”  Revolta „conformistă” a poetei, atitudine tipică a rebelului încătușat, impresionează și transmite tulburător – chiar prin asocierea imposibilă a termenilor –  aceleași sentimente de neputință și disperare pe care le încearcă ea însăși. Trăirea este autentică, de aceea este și convingătoare, dar observația și experiența autoarei nu lasă loc speranței. Poate de aceea, știind că răzvrătirea este din capul locului sortită eșecului, atitudinea protestatarului nu este mânioasă, furibundă, ci calmă și resemnată. Poezia aceasta – de altfel, ca și celelalte care diversifică, dezvoltă și aprofundează aceeași temă- este sublimarea tragică a trăirii eroului liric, trecut deznădăjduit, printr-o existență prea strâmtă ca să-i cuprindă dezmărginirea. Foarte inspirat a pus poeta acest text la început, ca un fel de prefață, căci este reprezentativ pentru toate celelalte, conținând tema-generic: condiția dramatică a omului în univers, creat dual prin concepție – din materie și spirit – : materia îl coboară spre o lume inferioară, spiritul îl înalță, tinzând să-și depășească limitele:  „Mă lupt cu absurdul – mă aflu absurd.”    În „Tăcere”, „Nu-mi mai ești” „Tinerețe”, „Așteaptă-mă”, „Marea”„De dor”, „Căutare”, poeta execută variații originale pe aceeași temă; iar în momentul când credeam că am descifrat mesajul pesimist al creației, în „Probabil”, ultima piesă, autoarea se îndoiește de toate îndoielile anterioare și admite ezitant posibilitatea existenței fericirii: „Probabil trăiesc, probabil iubesc, / Probabil fericirea există. . . ”

Evenimentul s-a bucurat de participarea compozitorului Adrian Mihai, care ne-a încântat cu compoziții proprii inspirate din motive folclorice armenești, executate la duduk – instrument tradițional armean – . O surpriză deosebită a venit chiar din partea autoarei cărții ce se lansa, Luiza Terzian, care ne-a emoționat până la lacrimi cu binecunoscutul cântec „Ov, sirun, sirun”, acompaniată la duduk de A.Mihai  și cu vechea și trista baladă „Dele Yaman”. De asemenea, micuța Anaida Sarchizian ne-a citit o frumoasă compoziție proprie, apreciată la rândul ei de public.

vezi mai multe fotografii pe https://www.facebook.com

   Ziua a doua – lansare de carte: „Jocul celor o sută de Frunze și alte povestiri” de Varujan Vosganian   

IMG_3774

Critica literară a apreciat déjà „Cartea șoaptelor” drept o epopee a secolului XX și o carte identitară pentru poporul armean. Autorul consideră însă, că „fiecare popor (. . . ) își are o Carte a șoaptelor a sa. Ea trebuie doar povestită” și – în continuare – își explică transparent opera, deslușindu-i mesajul: „Jocul celor o sută de Frunze…”  este inițierea în realismul magic al unei Cărți a șoaptelor a poporului român. Cele șase povestiri ale volumului vorbesc despre neliniștile, căutările și incertitudinile noastre, despre atâtea traume încă nevindecate. „Jocul celor o sută de Frunze …” ne previne că dacă memoria, ca stare de luciditate, nu se regăsește în prezentul și chiar în viitorul nostru, viitorul nu va fi decât o reîntoarcere în trecut.”                                        Chiar de la începutul lecturii se pune în evidență dimensiunea lirică a operei. Fiecare povestire – așa cum le numește autorul: povestiri – are un nucleu epic, dincolo de care există când mai evident, când mai vag, atitudinea autorului, trăirea acestuia, poziția lui.                                                                        Cartea nu  oferă o lectură ușoară, îndeosebi pentru cel neinițiat în arta literaturii. Narațiunea se desfășoară pe două straturi, uneori distincte, alteori tulburi. Acțiunea se derulează în timpi diferiți: pe de o parte, în prezent, pe de alta, în trecut.  Ne aflăm când în realitatea concretă, când – prin asociație de idei – în trecutul pe care această realitate îl sugerează. În cazul Radei memoria afectivă este permanent la îndemână. Întâmplările din decembrie 1989, care au dus-o până în pragul morții, ba chiar puțin mai avea ca, aflată la un pas de moarte, să treacă dincolo prin indiferența și nepăsarea „cioclilor” însărcinați să care discret morții la Străulești. A fost și a rămas marcată pentru totdeauna de sinistra întâmplare. În fiecare moment al vieții spectrul trecutului n-o părăsește, apare spăimos de câte ori realitatea prezintă o asemănare oricât de neînsemnată cu coșmarul trăit cu două decenii în urmă. Totuși nu se poate vorbi de un flux al memoriei, de un flux continuu, ci de iviri sporadice,  cu, dar și fără legătură cu incidentele din actualitate. Conversația însăși este dublată de dialogul interior, așa cum imaginile reale interferează cu reprezentările din aminitire. Portretele adaugă permanent detalii , prinzând contur și relef din acumularea progresivă a trăsăturilor. Se creează ușor, firesc o relație între om și cadru, între om și alți oameni, între om și propria îmbrăcăminte. Pavel Avădanii, minerul venit la București să înapoieze medalionul smuls de la gâtul victimei sale devine una cu hainele sale, care „se molipsiseră de oboseala lui.” Apar și alte asocieri neașteptate, surprinzătoare care fac farmecul și originalitatea acestei povestiri.  După douăzeci de ani, bătăușului care venise „să salveze revoluția” de legionari și drogați, tot nu-i este clar de ce a venit în capitală, de ce a lovit oameni necunoscuți, a fost drept sau nu să facă asta? Nici lui nu-i este clar ce caută acum cu medalionul în mână la aceea care ar fi vrut să pună înăuntru chipul copilului pe care-l aștepta și pe care nu-l va mai avea niciodată. Nu știe, căci nu poate avea acces la înțelegerea faptului că atunci, demult, când ea era o necunoscută, o străină, pe care își făcea o datorie, poate, un titlu de glorie s-o lovească, după ce a văzut-o la televizor, i-a aflat numele și a dobândit identitate, nu mai poate suporta idea că a tâlhărit-o. În fond, e un om cinstit, sigur, „un om cumsecade”, cum o femeie cumsecade e și vecina Gavrilescu, administrator de bloc, cea care l-a părât la poliție. Și astfel, linia de demarcație dintre cei buni și cei răi își pierde claritatea, devine nestatornică. Simbolurile, și aici, ca și în „Statuia comandorului”(de același autor) sunt multiple și cu semnificații originale. Astfel, medalionul, piatra, copacul, cătușele, frunzele, legătura de leuștean (care dă și titlul povestirii) vorbesc în limbajul lor specific celor ce-i pot înțelege. Nu putem ignora analiza deosebit de competentă și aprecierile critice pertinente efectuate de moderatorul acțiunii, domnul Angelo Mitchievici, președinte U.S.R. – filiala Dobrogea.

IMG_3851

IMG_3788

Spectacolul care a urmat a uimit și încântat întreaga asistență. Adrian Mihai – muzician – : Studiu pentru duduk; Corul comunității rușilor lipoveni (Ghindărești); Cântece bulgărești – solo voce:Teodora Carpuz; Pian: Aram NIță, Daria Sarchizian, Antonia Tassu; Cristina Odabașean – solo voce; Dansuri: dansuri macedonești (ansamblul FLURIA); dansuri grecești (trupa ELPIS); Dansuri armenești (ansamblul HAYAKAGHAK – GHERLA)

vezi mai multe fotografii pe https://www.facebook.com

       Arșaluis Gurău

 

 

 

  • 34
  •