Mihai Stepan Cazazian

ZIARUL LUMINA / Armenia, o țară esențialmente filocalică

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share
Armenia, o țară esențialmente filocalică

Marile mănăstiri și biserici din primul mileniu creș­tin – bisericile Sfintelor Ripsime și Gaiane din Echmiadzin, templul parțial ruinat al Puterilor Cerești din Zvar­noț, ori cele din perioada Re­nașterii Armene – Sanahin, Haghpat, Gegard, Keciaris, Noravank, Tatev – străjuiesc ca niște fortărețe platourile și vârfurile montane ale țării. Multe dintre ele au rămas în Armenia de Vest, teritoriu turcesc, pe care localni­cii îl deplâng și astăzi, cu același sentiment al nedreptății istorice. Mai toate sunt ocrotite de UNESCO și, în ciuda vechimii, sunt destul de bine conservate, grație profesionalismului cu care au fost construite, calității materialelor (granit, bazalt, tuf vulcanic) și concepției arhitectonice, care le‑a conferit o îmbinare de robus­tețe, sobrietate și armonie unice în lume. Chiar dacă din cele mai multe ansambluri a rămas o singură biserică sau un complex de două‑trei biserici, impresionante prin severă frumusețe, dispunerea lor strategică pe vârfuri de munte îmi dă senzația (trăită și în Georgia) că întreaga țară se află de două mii de ani în stare de apărare activă, transformată pentru veacuri în stare de asediu: al limbii, al teritoriului, al credinței.

Peste tot se simte trecerea perșilor, arabilor, mongolilor, turcilor, a sovieticilor. Lupta pentru salvgardarea culturii și con­științei creștine a avut în Caucaz inten­sități nemaiîntâlnite în restul Europei. Păstrate în muzee, icoane cu rotunde obra­zuri asiatice încercau în timpul invaziilor mongole să îmblânzească satârele păgânilor, care nu se ridicau asupra unor chipuri asemenea lor. Cu Pruncul în brațe, Maica Domnului își înclina ochii oblici spre a implora îngăduința năvălitorilor!cruce

Dar icoanele și fresca sunt rare în bisericile armenești: predomină volumetriile iscusite ale arhitecturilor boltite, în care sunt maeștri neîntrecuți, decorațiuni­le în piatră – basoreliefuri de o rară și elevată frumusețe, și celebrele hachkaruri, crucile masive de piatră dantelată, rarefiate ca aerul și grele ca toată istoria lor.

Timp de multe sute de ani, rugăciunea s‑a stins dintre zidurile de piatră ori a pâlpâit cu lungi întreruperi. Abia de 25 de ani ea renaște într‑un stat suvernan, spulberând mitul apatiei religioase a armenilor (mit încurajat de sovietici, dar sugerat și de filmul‑cult al lui Atom Ego­yan, Calendar). Multe mănăstiri și biserici și‑au reluat viața liturgică, altele au regim de muzeu, altele, parcă nepăzite de nimeni (ca Saghmosavank, nu departe de Erevan) tronează singure în peisaje pustii. Oricine le poate vizita, dacă reușește să ajungă la ele pe drumurile puțin circulate, cu marcaje puține și greu descifrabile. Adesea am fost întâmpinată de nunți. Ca și în Georgia. Armenilor, ca și gruzinilor, le place să‑și celebreze marile momente ale vieții în locuri încărcate de istorie sacră, oricât ar fi ele de greu accesibile și lipsite de servicii de recreere.

preotMi‑a rămas întipărit chipul unui călugăr, părintele Mihail de la Mănăstirea Tatev, și cântarea lui de o emoție spiritualizată, cum numai la ortodocși credeam că pot întâlni. Un chip voios și o privire blândă, jovială și caldă, care m‑a făcut să mă simt ca acasă. O privire cum nu mă așteptam să găsesc într‑o mănăstire promovată pentru spectaculozitatea peisajului montan, dominat de o prăpastie ameți­toare, deasupra căreia este amplasată, ca o cetate inex­pugnabi­lă. Astăzi ajungi la Tatev pe firul celei mai lungi linii de teleferic din lume. Fondată în 848, distrusă în sec. al XII-lea de selgiucizi, care au ars peste zece mii de manuscrise, a devenit în sec. al XIII-lea Reșe­dință episcopală și un important centru de învățământ și manuscrise, cu vreo 600 de călugări, filosofi, pictori, muzicieni, caligrafi, găzduind și o universitate care a produs nume importante ale culturii armene. În sec. al XIX-lea era încă o dioceză activă. A fost închisă de regimul sovietic. Numele și‑l datorează, se presupune, patronului său, Sfântul Eustație, ucenicul Apostolului Tadeu, care, ca și învăță­torul său, a propovăduit în Armenia și și‑a dat mucenicescul sfârșit în apropierea mănăstirii. Ipoteze mai romanțate leagă toponimul de rugămintea de „a zbura”, adresată lui Dumnezeu de unul din meșterii mănăstirii, izolat de domnitorul său pe acoperiș, amintind de povestea meșter­u­lui Manole. Astăzi complexul numără trei biserici și mai păstrează rămășițe ale frescei originale (sec. al X-lea), cu un Hristos Pantocrator monumental și o suită de sfinți, impresionanți prin coloritul aerat și o prospe­țime picturală, rar întâlnite în cadrele fixe ale canonului. Copii ale frescelor de la Tatev sunt expuse la Galeria Națională de Artă din Erevan.

În puținele lor producții iconografice, armenii au știut să confere canonului, pe lângă desăvârșirea vizuală, libertatea lăuntrică a trăirii frumoase în Dumnezeu, bazată pe interiorizare mistică, dar și deschidere spre aproapele, rar întâlnită în școlile bizantină și slavă, dar prezentă la georgieni. O iconografie rafinată și spontană, uneori ludică, dezinvoltă și esențialmente filocalică. Această libertate și deschidere, ancorate mereu în Spirit, știința de a fi simultan copil și bătrân, băștinaș și străin, înfrânt și biruitor, ludic și hieratic, pe care le întâlnim în icoane, par a fi marca identitară și cheia de rezistență a Caucazului.

Elena Dulgheru, 31 Octombrie 2015

http://ziarullumina.ro

  •  
  •