Redactor

Vizite armeneşti

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

De mic am cunoscut bunicii, atât materni cât şi paterni, ce mi-au ocrotit copilăria, fiind febleţea bunicăi Tinca Alaci (vezi foto), născută Hacighian. De ce fac aceste precizări ? Fiindcă în Focşaniul anilor patruzeci , o însoţeam în vizitele pe care le făcea prietenelor şi cunoscuţilor de generaţie.

Vizitele se făceau după anumite convenienţe, fiecare familie având stabilită ziua de primire, când uşile erau deschise celor  ce binevoiau să le onoreze casa pentru a mai face conversaţii şi a forfeca noutăţile cotidiene.

Nu pot spune că am cunoscut toate familiile armeneşti, dar pe cele vizitate le ţin minte chiar cu unele amănunte. Fiindcă, cu acele ocazii şi la acea vârstă de nouă-zece ani, eram receptiv şi învăţam să mă comport în societate, pentru a nu dezminţi laudele bunicii, ce se mândrea cu aşa nepot.

Mai frecvent ne duceam la Mari Alaci de pe strada Gării, unde se aduna protipendada mai ales femenină, căreia îi sărutam mâinile, declinându-mi numele celor ce le întâlneam pentru întâia oară. Trataţiile, erau servite de sufragioaică, ce aducea tava cu dulceţuri şi paharele de apă aburinde ori şerbeturi de trandafiri preparate în gospodărie, cât şi nelipsitele ceşcuţe cu cafea neagră “Arabica”. Uneori se serveau şi prăjituri preparate în “laboratoarele” casei, prilej de a destăinui cu mândrie reţetele infailibile ce aduceau laudele degustătoarelor, fiecare casă avand secretul său de fabricaţie.

După observaţiile mele de atunci, doamnele erau supuse unor adevărate suplicii, fiind obligate să ţină farfurioarele cu ceşcuţele de cafea într-un echilibru cât de cât stabil, pentru a nu pierde nici un strop din preţiosul elixir,sau din paharul cu apă, în care după caz era introdusă linguriţa cu şerbet .

La fel de simandicoase erau şi vizitele făcute la familiile Ferhat sau Missir ce durau destul de mult , noroc că nu erau prea dese. Mai puţin protocolare, dar nu lipsite de maniere, erau cele făcute la Lizica Aburel sau Mari Codreanu ori la Familia Pruncu cu ocazia onomasticilor sau a unor sărbători. Destul de frecvent mergeam la fratele bunicii, Garabet Hacic, căsătorit cu Aglaia, în aceiaşi curte locuind şi Aneta Burdea cu cei doi copii Maricuţa şi Iacobică Vartan, mai vârstnici ca mine.

Conversaţiile se refereau la consecinţele cutremurului recent (1940) ce răsese Târgul Panciului de pe faţa pământului (precum Zimnicea în 1977) şi adusese în proptele jumătate din casele Focşanilor, cât şi alte nenorociri din capitală unde se prăbuşise blocul Carton. Se mai discutau, de către domni, strategiile frontului şi a politicii “înalte” ale Mareşalul Antonescu, ce curmase ascensiunea legionarilor. Eu eram prea mic pentru a-mi da cu părerea şi a-mi exprima opiniile. Iar doamnele forfecau pe şoptite can-canurile zilei, referitoare la cine cu cine şi ce se mai punea la cale, prin iatacurile conjugale.

Bineînţeles, vizitele aveau reciprocitate şi Bunica primea vizitele, joia după ora şaisprezece şi se prelungeau cât cei veniţi se simţeau bine. De sărbătorirea onomasticilor sau a anilor, se servea şi masa cu mult fast şi atenţii pe măsură

În acea atmosferă am crescut până în anul 1948 când, fortuit am părăsit Focşaniul copilăriei. Am revenit , adeseori cu placere şi nostalgie pentru a-i vedea pe parinti şi fraţi.

Uneori mă abat pe la cimitirului armenesc, unde le aduc o pioasă reculegere celor ce se odihnesc în pace de trei generaţii şi care mă privesc cu bunăvoinţă din albumul de familie.

Alexandru  ALACI

  •  
  •