Mihai Stepan Cazazian

VIEŢILE LUI HAGOP SIRUNI

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

Mai întâi  el s-a născut la Atapazar şi era să moară la Bolis. S-a născut din nou acolo şi era să moară în Siberia. S-a născut iarăşi la Erevan şi a murit, la 83 de ani, la Bucureşti. Apoi chiar la Bolis fiind el a parcurs drumuri care erau croite pentru mai multe existenţe decât cea dăruită lui de destin: nu a fost doar poet, pedagog, prozator, eseist dar şi dramaturg, editor a mai multor publicaţii pe care le-a iniţiat, animator a unor mişcări culturale şi patru ani a trăit în ilegalitate. Iar atunci când a fost în puşcăriile turceşti a condus—de acolo—publicaţii sau puneri în scenă a unor piese scrise de el însuşi. Activitatea lui din Bucureşti, unde îşi află a doua patrie, este marcată de aceiaşi ubicuitate pe ogorul literelor dar şi a prinosului în viaţa comunităţii, pe care trebuie că a iubit-o din suflet, de vreme ce i-a iertat infamiile legate de deportarea sa fără noimă, după ce riscase angajându-se la demersuri pentru salvarea tocmai a celor care aveau să se manifeste ignobil cu maximă ingratitudine. El însă nu s-a supărat pe sat pentru câteva oi rătăcite.

Toate acestea cititorul le poate regăsi în tardiv apăruta carte ce cuprinde povestea vieţii sale, povestită, fragmentar şi cu modestie, de el însuşi, de fratele său şi de Henrik Bahcinian în scurta sa introducere. Este vorba de volumul NOTE AUTOBIOGRAFICE, de Hagop Siruni, apărut în 2006 la Erevan în editura Sarkis Hacenţ.Volumul de 352 de pagini, cu numeroase fotografii, unele inedite, aduce un plus de informaţii, care se adaugă la cele cunoscute deja.(vezi foto).

Aceste materiale documentare erau la Paris, în păstrarea fratelui său Kevork. Apoi, la rugămintea acestuia ,respectată postum, au ajuns la Erevan. Aici, în plin comunism nimănui nu-i putea trece prin cap să publice un autor care executa o penitenţă sub supravegherea atentă a lui Beria. Iată de ce paginile acestea abia acum ies la lumină. Prin grija celor trei nepoţi de frate, dar mai cu seamă a lui Patrice Djololian. Un sprijin moral notabil a acordat şi ES  Hamlet Gasparian, actualmente Ambasador al Armeniei în România.

Siruni a  început să scrie de pe băncile şcoli, manifestându-se ca poet: primul volum în 1908. Dar încă din 1907 era deja prozator  publicând o serie de povestiri în publicaţiile vremii. Apoi  a devenit dramaturg sub influenţa colegului să de şcoală, viitorul actor Vahram Papazian. Era o reacţie la teatrul turc unde roiau actori talentaţi armeni dar care nu avea nici o atracţie printre spectatorii armeni. Siruni devine apoi un organizator al vieţii teatrale şi literare  din Bolis. El, în acelaşi timp, s-a avântat şi în domeniul criticii literare şi artistice.  Scrierile lui privind creaţiile lui Medzarenţ, Zohrab, Komitas, V.Papazian sunt demne de reţinut. În puţinul timp care îi mai rămânea el trudea pe ogorul traducerii operelor artistice şi ştiinţifice, scria lucrări de filologie şi primele studii privind vechile manuscrise .

Siruni a excelat mai cu seamă în domeniul scrierilor istorice. Moştenirea literară lăsată de el surprinde nu numai prin profunzimea ei dar şi prin volumul care echivalează cu cel al unui institut de cercetare (Levon Şaroian, în  prefaţa unui volum de Siruni apărut la Istambul în 2003). O deosebit de valoroasă contribuţie este lucrarea masiva în trei volume BOLISUL ŞI ROLUL SĂU  unde se perindă sub ochii cititorului cinci secole de istorie armeană derulată la Bolis.

Nu mică a fost truda lui pe tărâm publicistic. Şcolar încă, el scoate periodicul manuscris Yeraz. Dar ulterior, Siruni a editat şi redactat circa 20 de periodice din care memorabil este cotidianul Azatamard  de la Bolis, care a apărut ani îndelungaţi sub redacţia sa. Pentru articolele publicate aici el a fost arestat şi a făcut puşcărie ispăşind ataşamentul său la cauza armeană. Nu putem uita periodicul literar-artistic scos de el la Bolis- Navasart   împreună cu Daniel Varujan. În paginile periodicelor Siruni se manifestă şi ca analist politic  analizând amănunţit viaţa comunitară sub toate aspectele.

Dar Siruni a desfăşurat şi activitate pedagogică   şi cea de conferenţiar, între altele şi la Ketronagan.

În fine, el nu putea să nu fie şi un energic activist social, înfiinţând societăţi culturale, ale absolvenţilor, sau cursanţilor, organiza dese adunări jubiliare sau serate pentru tineret, era membru a societăţii editorilor armeni, comitetului Komitas, societăţii dramatice armene, liga armenilor, membru în comitetul naţional armean, comitetul eparhial etc.

Siruni, evident, nu putea ocoli mişcarea sportivă.  La sugestia lui apare periodicul Marmnamarz  (Gimnastul) primele numere redactându-le chiar el. Apoi a participat la activităţile comitetelor HMEM (Homenetmen) precum şi la organizarea jocurilor olimpice armene din anii 1911-1914.

În plan politic Siruni are relaţii cu toate partidele armene, fără a se manifesta nici o clipă de pe platforma fanatismului unor membrii a acestora.

Toate acestea Siruni le realizează până la vârsta de 30 de ani.

Cititorul tânăr să se oprească din lectură pentru câteva clipe şi să reflecteze la cele citite…Cititorii maturi…pot trece mai departe.

La 30 de ani Siruni debarcă pe malurile dâmboviţene. Aici, având o arenă mult mai mică, el totuşi continuă aceiaşi activitate neobosită. Prietenia lui cu Nicolae Iorga dă roade pe mai multe planuri. Inspirat de acesta Siruni dă tiparului Biserica Armeană pe pământ Românesc, Cu Nicolae Iorga, Mişcarea armenilor pe harta Europei,  apoi el analizează lucrările savanţilor români care s-au preocupat de aspecte ale culturii armene, precum V.Bănăţeanu, Gh.Balş, B.Haşdeu, A.Panu, traduce o parte din lirica marelui Mihai Eminescu, extrage şi traduce din izvoarele vechi armene şi turce materiale servind la elucidarea unor pagini din istoria României, publică ziarul şi anuarul ARAZ, apoi revista şi anuarul ANI, organizează expoziţii de  artă şi cultură armeană, înfiinţează împreună cu V.Meştugean şi A.Tomasian şi alţii Biblioteca Centală Armeană din Bucureşti.etc etc.

Urmează 10 ani de întuneric Siberian graţie deportării lui ilegale (nici autorităţile române, nici comandamentul armatei roşii nu au avut amestec în această fatală eroare: zeloşii turnători armeni s-au adresat direct organelor NKVD (ulterior devenit KGB) ştiind probabil ce fac).

Revenit în ţară în 1955 Siruni , la vârsta de 65 de ani, deşi găseşte casa şi famila ruinată iar manuscrisele lăsate în grija  unui armean din provincie, şi care reprezentau munca a 40 de ani de muncă a savantului, iremediabil pierdute, profund marcat, el reia cu aceiaşi energie munca sa fiind încadrat aproape imediat la Muzeul de Istorie a Oraşului Bucureşti. În schimb mediile armeneşti se fereau de cel care se reîntorsese din exilul siberian. Cu excepţia Aracinortaranului unde Siruni avea uşa mereu deschisă. La MIOB  Siruni studiază arhiva lui Manuc Bey inaccesibilă armenologilor, deşi era scrisă cu litere armene, şi nici turcologilor, deşi era scrisă în turcă. Siruni era singurul care întrunea cele două competenţe. El clasifică dar şi traduce peste 600 de documente ale acestei arhive. Nu se mulţumeşte doar cu atât şi trece la valorificarea documentelor similare aflătoare în arhivele statului şi ale Academiei, precum şi în colecţiile particulare. Astfel descoperă la Câmpulung arhiva nepotului de frate a lui Manuc Bey (Tigran Pruncul) cuprinzând informaţii deosebit de valoroase. Siruni extinde cercetările privind materialele legate de Manuc Bey şi în ţările vecine, descoperind documente la Moscova şi Leningrad. Apoi s-au primit documente de la Erevan, Chişinău şi de la Viena (Măhitarieni).

În anul 1956 participă la fondarea Societăţii Române de Orientalistică . Scrie o serie de articole pentru revista Ecimiadzin. În 1961 MIOB primeşte noi documente în limba armeană din arhivele de stat din Cluj, Suceava, Iaşi, Botoşani, Bacău, şi Siruni este din nou angajat. În acelaşi an este invitat la Muzeul Militar Central pentru descifrarea inscripţiilor unor arme din colecţie. Astfel Siruni descoperă sabia lui Sinan paşa, pe care acesta a pierdu-o în 1556 la Călugăreni. Scrie un studiu despre călători armeni prin ţările române (Minas Tohateţi, Hagop Tohateţi, Simeon Lehaţi, şi o Cronică Anonimă de la 1651).

Am putea continua prezentând în continuare deosebit de interesantul şi bogatul material cuprins în acest volum în aparenţă mic, dar deosebit de dens. Dar ne oprim aici.Menţionăm numai că indicele de nume pomenite în text, şi care se află la finele lucrării cuprinde 650 de referinţe.

O viaţă de om, a cărui activitate ar fi suficientă pentru mai multe vieţi obişnuite.

Poate că unii din cititorii noştri ar dori să citească în întregime acest volum tradus în limba română. Dacă ei îşi vor exprima această dorinţă editura Ararat va reflecta la această posibilitate.

Arpiar Sahaghian

 

  •  
  •