Mihai Stepan Cazazian

VEȘNICĂ POMENIRE

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

01

”Հոգիները կ’ուսանեն / Լոկ, ճախրանք ու թռիչք,

  Մինչ մարմինները մահվան/  Տենդը կը սորվին.”

(գրեց: Թ. Տոնոյան, „Սուրբերու աչքերը”)

                                                            („Sufletele încă se zbat / Volte și zboruri să-nvețe,

Pentru ca trupurile lor să se deprindă/Cu frigurile morții.”)

(T.Donoyan, „Ochii Sfinților”)

            E o vreme mohorâtă și ploioasă. Ceața îți pătrunde, fără îndurare, oasele. Pâlcuri de oameni tăcuți și îndoliați – armeni din Constanța, câți am mai rămas – unii cu câteva fire de flori în mână,  se îndreaptă spre biserica armenească „Sfânta Maria”. E joi, 24 aprilie, anul 2014; e ziua când se împlinesc 99 de ani de la ՄԵԾ ԵՂԵՐՆԻՆ  sau  ՑԵՂԱՍՊԱՆՈՒԹՅՈՒՆԸ, adică genocidul comis de Imperiul Otoman împotriva armenilor. E ziua de comemorare a marelui măcel, când peste un milion și jumătate de armeni – populație pașnică și oricum asuprită, locuind pe propriul pământ – ocupat de invadatorii otomani – au pierit în cele mai cumplite și inimaginabile moduri.Peste doar un an va fi un secol de suferință, de negare, de frustrare pentru supraviețuitorii ce continuă să spere că se va face dreptate pentru ei și rudele lor martirizate. Istoria curge indiferentă peste rănile sângerânde ale urmașilor acelora care, inexplicabil ori miraculos, au reușit să se salveze din infernul cruzimii și al morții. Timpul nu are puterea să vindece rănile trecutului, căci Timpul n-a adus nicio schimbare în mentalitatea asasinilor, nici în percepția unora dintre marile puteri ale lumii, orbiți de interesele lor financiare, cu privire la această crimă colectivă. Dar și tenacitatea victimelor este pe măsură: încă mai așteaptă asumarea faptelor spre a putea ierta. Căci nu vom uita. Cum am putea uita?

SAM_4951

           SAM_4955

Lumânările ard… Multe lumânări… S-a făcut cald în biserică de la lumânări… ori, poate, de la focul nestins din sufletele noastre. Predica părintelui Oshakan rememorează o istorie dureroasă, tristă. Coborâm în curtea bisericii, unde se află un monument închinat memoriei victimelor genocidului. Se depun coroane: una, din partea bisericii – garoafe roșii, multe garoafe roșii – ca mari picuri de sânge, cealaltă, în culorile tricolorului armenesc, din partea U.A.R., filiala Constanța. Aici, la monument, se oficiază slujba de parastas. Ploaia a încetat și ea; nici vântul nu mai bate. Toți observă asta. Nimeni nu comentează. După slujbă, intrăm în sală pentru o mică pomană. Fiecare a adus câte ceva. Halvaua tradițional-armenească, din griș, a pregătit-o doamna Aida Eluchian; și filiala U.A.R.(președinte: Hacic Garabet) și-a adus, ca întotdeauna contribuția.

Cum ieșim, începe din nou să plouă: ploaie măruntă, tristă, obosită. „Sunt lacrimile morților noștri”, observă cineva. „Da, așa e – vine confirmarea – nu vor înceta să plângă, până nu li se va face dreptate…”

„Արարածները ամեն/ Մոլորյալ էն միշտ,

Բայց Արարիչը կը հսկէ  / Աշխարհի ամեն վիհ.”

                                                                        „Făpturile toate/ Încă plutesc derutate.                                                                                                           Dar Creatorul veghează/ Peste prăpăstiile toate.”

                                                                                                (Traducerea versurilor: A. Gurău)

 

  •  
  •