Mihai Stepan Cazazian

VARUJAN VOSGANIAN / O poveste cu emigranţi

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

fila8

Atitudinea mea in ce priveşte soarta emigranţilor, în general, nu poate fi decât aceea de compasiune. Acum aproape o sută de ani bunicii şi străbunicii mei erau, la rândul lor, apatrizi căutând un stat care să-i primească. De aceea, doresc să vă povestesc cum s-a întâmplat că bunicii mei au ajuns în România şi au rămas aici.

În urma masacrelor din Imperiul Otoman din timpul Primului Război Mondial, armenii supravieţuitori au căutat să se salveze mergând încotro vedeau cu ochii. Iar o parte din cei care n-au fost supuşi masacrelor în masă în anii 1915-1916, (aşa cum s-a înâmplat cu familia bunicii mele dinspre tată) au emigrat în timpul războiului greco-turc din 1922, război însoţit de persecuţii împotriva creştinilor din partea autorităţilor turceşti.

O mare parte a supravieţuitorilor s-a îndreptat către ţinuturile arabe. O alta s-a îmbulzit pe punţile vapoarelor, spre porturile Europei. Iar unul din porturile de destinaţie, alături de Varna, Pireu sau Marsilia, a fost Constanţa. În România acelor ani au venit, prin portul Constanţa, între 10 000 şi 20 000 de emigranţi apatrizi, dintre care mulţi primiseră un paşaport Nansen, emis de Liga Naţiunilor. Pus în faţa unei situaţii complicate şi în faţa insistenţelor liderilor comunităţii armene din România, Guvernul a acceptat să primească pe emigranţi, dar numai în baza unor condiţii pe care să le îndeplinească toţi cei care cerea azil politic în România. Anume, să existe o instituţie a comunităţii armene care să certifice faptul că solicitatorii dreptului la azil sunt creştini, de etnie armeană, că sunt supravieţuitori ai masacrelor din Anatolia şi, în plus, să garanteze că, odată primiţi, azilanţii vor respecta legile ţării. În consecinţă, în 1919 s-a înfiinţat Uniunea Armenilor din România care oferea, în urma unor cercetări prealabile, certificatul de etnie. Primul ei preşedinte a fost Grigore Trancu-Iaşi, devenit puţin după aceea ministrul muncii. Astfel de certificate emise de UAR se mai găsesc încă în posesia noastră şi ele pot fi consultate.

Existau şi alte proceduri ad-hoc pentru identificarea supravieţuitorilor genocidului armean. De pildă, atunci cănd bunicul meu Setrak Melichian, a reuşit să o găsească într-un azil pentru orfani din Siria, pe sora lui mai mică Satenig (ceilalţi membri ai familiei bunicului au fost ucişi) ea a venit la Constanţa însoţită de un reprezentant al respectivei instituţii. Călătoria s-a efectuat pe cheltuiala bunicului meu. Cum calitatea de supravieţuitoare a genocidului era neîndoielnică dar, totuşi, fata nu avea niciun fel de acte, condiţia ca Satenig să-i fie încredinţată bunicului meu a fost următoarea: cei doi vor întocmi, separat, o listă cu numele rudelor, părinţi, bunici, fraţi, surori. Cele două liste au fost confruntate, au fost găsite identice şi astfel bunicul şi-a putut prelua sora mai mică şi ea primit drept de azil în România.

Aşadar, dreptul la azil nu se dădea decât în urma unor cercetări prealabile, prin atestarea neîndoielnică a calităţii pentru care se cerea azilul şi anumite instituţii recunoscute de stat garantau în privinţa integrării sociale a azilanţilor. Astfel încât nu existau dubii cu privire la provenienţa ori scopurile solicitanţilor de azil politic.

certificat

  •  
  •