Vartan Martaian

VARTAN MARTAIAN / LA 101 ANI: APRILIE 2016

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

1610933_753263194772757_3362046760186330677_nȘi iată că inevitabilul s-a produs: Azerbaidjanul a atacat. Ofensiva azeră împotriva Karabaghului lansată în noaptea din 1 spre 2 aprilie va rămîne cunoscută în istorie ca Războiul de Patru Zile ori Războiul din Aprilie. Nu trebuie să mire pe nimeni că aceasta s-a produs tocmai acum, întrucît nici un om cu simțul realității nu își făcea iluzii cu privire la evoluția situației de „nici pace nici război” de pe teren. Singura întrebare care se punea era nu „dacă”, ci „cînd” se va simți Azerbaidjanul suficient de puternic și sigur pe sine ca să atace. Ajuns la apogeul puterii sale financiare, cu un buget militar care depășește întregul buget anual al Armeniei, cu achiziții enorme de arme care deja se găsesc în arsenalul său, Azerbaidjanul nu mai poate spera de acum încolo la mai mult de atît. În plus, retorica belicoasă din ultimii ani, cînd au răsunat și declarații de felul celei cum că Azerbaidjanul poate spulbera nu numai Karabaghul, dar și Armenia cu Erevan cu tot în cel mult două săptămîni, expunerea ostentativă pentru ochii publicului a recentelor achiziții de armament întru sublinierea superiorității militare asupra armenilor, armenofobia cultivată la nivel de stat (reconfirmată – dacă mai era nevoie după glorificarea lui Safarov pentru măcelărirea în somn a unui ofițer armean – prin decorarea cu mîna lui Ilham Aliev a unui militar azer care s-a fălit în aceste zile de aprilie pe internet cu un trofeu la care numai ISIS poate rîvni: capul tăiat al soldatului armean Kiaram Sloian, de etnie iezdi) și, nu în ultimul rînd, scurgerea mandatelor succesive ale cvasi-monarhului Ilham Aliev fără ca nimic din promisiunile emfatice făcute în fața propriului popor să se împlinească (în fond, prin ce altceva va rămîne în istorie Ilham Aliev, dacă nu prin performanța demnă de regimul nord-coreean de a prelua funcția de președinte printr-un mecanism cvasi-ereditar?), la care se adaugă recenta degringoladă economico-financiară provocată de scăderea prețului petrolului, impuneau din partea lui Ilham Aliev întreprinderea unei acțiuni concrete. Aliev știe foarte bine că, fără sperietoarea armenească, regimul său ar putea fi oricînd măturat de la putere, iar reaprinderea războiului din Karabagh îi cimentează poziția de lider absolut al țării. În plus, nu ne putem îndoi de sinceritatea convingerii generale existente în Azerbaidjan cum că Arțahul este al lor și de sinceritatea urii față de armeni. Altfel de unde pînă unde mutilările, decapitările, tăierea urechilor victimelor lor armenești, practici tribale cu care sau mîndrit azerii în războiul de patru zile?

Așadar, declanșarea Războiului din Aprilie nu trebuie să mire pe nimeni, așa cum nu trebuie să ne mire atunci cînd se produce un cutremur într-o cunoscută zonă seismică. Ba dimpotrivă, ținînd cont de factorii și circumstanțele amintite, declanșarea războiului, spre deosebire de un cutremur, era foarte previzibilă. Cînd ar mai fi putut declanșa Azerbaidjanul un război, dacă nu acum? Peste un an, cînd s-ar putea ca bugetul militar să-i scadă drastic? Peste un an, cînd Armenia va intra în posesia armelor comandate în Rusia prin creditul oferit de guvernul rus? Dezechilibrul militar de astăzi oferă Azerbaidjanului momentul cel mai propice pentru a încerca ceva pe teren. Dar ce? A fost Războiul de Patru Zile un adevărat război între armeni și azeri? Cu siguranță nu. A fost un mini-război, care a semănat mai mult cu o tatonare. Nici una din părți nu și-a utilizat la maximum potențialul militar. Și totuși, după cum arată date obținute din ordinele de luptă azere, Azerbaidjanul spera la o spargere a frontului și la un mare succes, poate chiar ocuparea Stepanakertului. Cu toate acestea, însă, și-a menajat grosul forțelor. Oare de ce? Nu vrea Aliev să joace totul pe o carte, de teamă că va pierde și că va fi răsturnat de pe tron, precum predecesorii săi Mutalibov și Elcibey? Războiul din Aprilie are multe necunoscute și multe întrebări, cel mai probabil, vor rămîne fără răspuns. Însă anumite raționamente pot fi făcute și anumite concluzii pot fi trase în urma lucrurilor știute. Știm că ofensiva azeră s-a produs pe toată lungimea frontului, cu trei direcții principale de atac: nord-Martakert, sud-Martuni-Horadiz și centru-Aghdam. Știm că, datorită surprizei, azerii au înregistrat succese inițiale mai substanțiale în nord și sud, deși se pare că intensitatea cea mai mare a ofensivei a fost pe direcția centru. Știm că armenii au revenit și au recucerit pozițiile pierdute în nord, inclusiv satul Taliș, lăsînd în mîna azerilor cîteva poziții a căror valoare tactică nu justifica pierderi umane suplimentare. Mai știm că azerii au folosit pe scară mare drone sinucigașe israeliene – o noutate absolută în analele militare – de care nici nu se știa că se află în arsenalul lor. Și mai știm că de partea armeană s-au înregistrat aproape o sută de victime, în timp ce de partea azeră numărul pierderilor proprii este secret de stat. Iar după numai patru zile luptele încetează în urma medierii Moscovei. Oare de ce? Ce l-ar fi împiedicat pe Aliev să continue ofensiva și să ocupe părți însemnate din Karabagh, dacă ar fi avut într-adevăr succesele notabile pe teren cu care se laudă asurzitor? De ce să accepți o încetare a focului, cînd ești convins că îți copleșești adversarul? Pentru că, cel mai probabil, nu este așa. Concluzie pe care o întărește și refuzul ferm de a avansa o cifră oficială a pierderilor. Majoritatea analiștilor sînt de acord că pierderile azere sînt cel puțin duble față de cele ale armenilor. Și totuși, Aliev a fost oarecum reținut: Azerbaidjanul a amenințat că va bombarda Stepanakertul, dar nu a făcut-o. De ce, de vreme ce are un enorm arsenal cu bătaie lungă cu care ar putea lovi orașul? Oare de ce se teme Aliev? Că doar nu de oprobiul internațional ce l-ar atrage bombardarea civililor! E foarte probabil ca Azerbaidjanul să nu își facă mari iluzii cu privire la o rapidă victorie militară și, prin acest conflict moderat, să urmărească doar distrugerea statu-quoului și forțarea mediatorilor internaționali să preseze Armenia să facă anumite concesii. Orice speculație este deschisă, dar nici una nu poate oferi un răspuns pertinent cu privire la intențiile Azerbaidjanului. Cert este că azerii își agită armele în continuare, încetarea focului este doar parțială, cu numeroase izbucniri violente, iar concentrarea de trupe azere în apropierea frontului este, după cum spune ministerul apărării de la Erevan, mult mai mare ca în zilele ofensivei din aprilie. De vreme ce ipoteza influențării negocierilor este zdruncinată de refuzul Armeniei de a negocia sub amenințarea războiului, ce ar urma să facă Azerbaidjanul prin concentrările de trupe, dacă nu să lanseze o nouă ofensivă? Acum, cît încă Armenia nu a primit armamentul rusesc mult așteptat.

Nu putem ști ce ne rezervă viitorul, dar Războiul de Patru Zile ne-a arătat cît de mult s-a schimbat esența caracterului armenesc în acești aproape 25 de ani de independență. Soldații de 18-19 ani din prima linie au dat lumii adevărate lecții de eroism și camaraderie. Odată cu îmbătrînirea generației de voluntari care au luptat la începutul anilor ’90 dăruirea și dîrzenia în luptă nu s-au diminuat deloc, ba dimpotrivă, exemplul seniorilor a fost depășit de cei tineri. Indiferent ce va fi, indiferent de cît de copleșitoare forțe ar arunca în luptă Azerbaidjanul, indiferent cine va fi, într-un final, cel victorios, putem spune că armenii s-au vindecat de „frica de turc”, că armeanul de astăzi nu mai este cel din 1915 și că, nici de va fi ca ultimul armean să piară, „aprilie 1915” nu se va mai repeta. Este, poate, cea mai prețioasă lecție pe care noi cu toții am primit-o de la soldații-copii care au luptat în Karabagh în aceste zile de aprilie 2016.

Vartan  MARTAIAN

 

  •  
  •