Redactor

Urmele unei culturi apuse…

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

De-a lungul timpului, Suceava a fost un exemplu de convieţuire cu alte etnii şi de împletire  a culturilor atât occidentale, dar mai ales orientale. O dovadă vie a acestui fapt este actuala Stradă Armenească, care păstrează în special urmele comunităţii armene. Pentru a înţelege mai bine interesul nostru vizavi de această stradă este necesar să parcurgem istoria acesteia.

Identitatea unei străzi este dată în primul rând de locuitori şi mai apoi de construcţii. În cazul nostru, numele acesteia este strâns legat de comunitatea care a întemeiat-o.

În plinul invaziei tătarilor asupra Armeniei, în 12391, o parte din populaţia autohtonă se îndreaptă în special spre Polonia şi Moldova. Un alt exod şi cel mai important pentru Suceava este cel din 1313, dupa marele cutremur care a devastat capitala Armeniei, Ani, urmat de exodul din 13422, cauzat de aceeaşi factori.

Comunitatea armeană s-a organizat în oraşul nostru sub spectru religios, fiind puşi sub jurisdicţia episcopului armean din Liov, Ohannes, la data de 18 august 13883. Această dată reprezintă prima menţiune a armenilor în Suceava, cât şi a oraşului însuşi.         Având în sânge arta negoţului, s-au remarcat cu uşurinţă, intrând în atenţia domnitorilor ; aceştia le-au acordat privilegii, activitatea negustorească a armenilor reprezentând unul dintre factorii care i-au conferit Sucevei statutul de oraş comercial. Un argument îin acest sens îl reprezintă hrisovul emis de Alexandru cel Bun în 1407, prin care le dădea dreptul să se stabilească în Suceava comercianţilor armeni din Polonia4.

Această politică de atragere a armenilor a fost continuată de Ştefan cel Mare şi unii dintre urmaşii săi. Istoria armenilor din Suceava a fost marcată, însă, şi de persecutarea acestora de către domnitori precum: Ştefan Rareş, Alexandru Lăpuşneanul, Ştefan Tomşa şi Gheorghe Duca.

A fost imperios necesar să amintim începuturile armenilor ca şi comunitate în Moldova, în special în Suceava, deoarece aceasta reprezintă de fapt începuturile Mahalalei Armeneşti, cu precădere ale Uliţei Mari Armeneşti.

Cel mai vechi nucleu de locuire al armenilor, conturat cel mai târziu la începutul secolului al XV-lea, legat direct cu amplasamentul târgului de jos îl reprezintă Uliţa cea Mare Armenească (azi Strada Armenească), a cărei poziţii a fost delimitată de cele două biserici armeneşti: Sfânta Cruce – 15215 şi Sfântul Simeon – 15136, denumirea fiind consemnată în izvoare la 15977. Uliţa în discuţie se prelungea până în piaţa de jos, unde a existat o biserică armenească ce din secolul al XVI-lea nu a mai funcţionat, una dintre pietre cu inscripţia datată în 1428, fiind mutată la actuala Biserica Sfânta Cruce8. Aceste informaţii întăresc ideea vechimii acestei artere. Această biserică din mijlocul oraşului a fost identificată cu Sfânta Maria şi se află la circa 120 metri nord – vest de Sfântul Dumitru ( în 1880, cu ocazia amplasării unor construcţii pe locul de azi al halei de carne, în piaţa de legume, s-au scos la iveală fundaţiile unei biserici armeneşti)9. Astfel putem presupune că Uliţa Armenească podită cu calapod încă din 1563, avea ca limită inferioară în secolul al XV-lea biserica Sfânta Maria din zona pieţei mari ( azi hala de carne ), iar ca limită superioară prin extinderea teritorială a Cartierului Armenesc, biserica Sfântul Simeon din secolul al XVI-lea. Remarcăm că în 1693 biserica era susţinută de 150 de familii. Registrul din 178510 care consemnează pentru prima dată Mahalaua Armenească, menţiona următoarele străzi de casă: de la 70 la 112 ( Fosta Uliţă Mare Armenească ), Uliţa Armenească cu numerele de casă de la 121 la 143 ( Uliţa Sfântul Simeon ) şi Uliţa Plăcintarului ( azi Cărămidăriei şi M. Kogălniceanu ) cu numerele de casă de la 141 la 18111.

Pentru că la început am afirmat că locul cel mai important îl deţin oamenii si activităţile întreprinse de ei, ar fi interesant să aruncam o privire asupra modului de trai al armenilor (întemeietorii străzii) şi ocupaţiilor acestora în trecut.                                                  Simeon Dbir Lehati, un armean sărac din Caffa a trecut prin Suceava în primăvara anului 1608. Acesta observa că în oraş se găseau 300 – 400 case de armeni, amintind şi bisericile menţionate mai sus, iar populaţia este catalogată drept primitoare, cu frica lui Dumnezeu si iubitoare de semeni.
            Ion Draguşanul, în lucrarea sa Suceava, sub povara istoriei, le face o descriere interesantă: Despre Cartierul „Armenilor paşnici”, care aveau case cu cerdac dinainte şi fete oacheşe şi frumoase se spunea că erau negustori chiaburi si isteţi, mai ales băcani, cu prăvălii în vatra târgului. Unii ţineau şi hanuri, precum şi cofetării întocmite după gustul vremilor acelea unde vindeau îngheţată, şerbeturi şi plăcinte turceşti, rahat, alviţă, dulceaţă şi alte bunătăţi. Ei singuri mai păstraseră vechiul port al işlicelor mari cât o baniţa, de aveau de ce face haz târgoveţii români; se imbrăcau cu giubea şi anteriu şi se încălţau cu târlici, iar armencele mai ţineau în modă neîndemânosul crinolin,       ce-nfoia rochia ca o turlă de biserică.

Deşi în Suceava au existat şi grupuri de saşi, unguri, ruşi si greci, locul cel mai însemnat l-a deţinut până foarte târziu comunitatea armeană, numeroasă fiind şi în secolul al XVII-lea (3000 locuitori) şi îşi va păstra individualitatea şi după includerea Bucovinei la Imperiul Habsburgic. Judecând după indicaţiile precise cuprinse in documente, dar şi după datele onomastice, negustorii băştinaşi şi cei armeni par să fi ocupat o poziţie dominantă în raport cu ceilalţi negustori; aceasta cel puţin până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Mulţi dintre negustorii suceveni, băştinaşi sau stabiliţi aici, aveau case, pivniţe, dughene si locuri de casă în hotarul târgului. Aşa, de pildă, documentul din 1599, ni-l înfăţişează pe mesergiul şi negustorul Drăgan Donovac din Suceava, ca proprietar de case pe Uliţa cea Mare Armenească, de dughene în târg şi trei misarniţii, precum şi de locuri de fâneaţă în hotarul oraşului, prisaca si doua heleşteie12. Fiind multă vreme în fruntea patriciatului sucevean, istoria armenilor este legată de cea a Sucevei, având un rol însemnat în viaţa economică şi culturală a oraşului.

Bucurându-se de libertate religioasă, armenii şi-au construit propriile lăcaşuri de cult. Mănăstirea Zamca este menţionată încă din 141513 ca reşedinţă a episcopului Avedik. Acesteia i-a urmat mănăstirea Hagigadar, zidită in 151214.

Anul următor, 1513, rămâne în istorie ca anul construirii Bisericii Sfântul Simion.(anexa 1, fig. 1, 1a, 1b).Această perioadă a reprezentat un moment crucial în afirmarea comunităţii armene, căci pornind de la Biserica Sf. Simion, s-a format centrul acestora. Biserica a fost construită de un anume Donig la intrarea cimitirului vechi. Acesta este un tezaur de pietre tombale şi monumente istorice cu caracter documentar. Din acest cimitir a fost dezgropat un clopot din inscripţia căruia reiese că datează din 1244 şi provine de la mănăstirea Tatev din sudul Armeniei, în prezent clopotul fiind instalat şi folosit la Hagigadar. La biserica Sf. Simion, se păstrează o piatră tombală, inscripţionată din 1573 cu următoarele cuvinte: Acesta este mormântul preotului Hovannes, protopopul bisericii, care este fiul lui Donig, ctitorul acestei biserici.

Biserica a fost extinsă în 1606, odată cu construirea turnului clopotniţă15. Pe cheia de boltă a arcadei sale estice este menţionat anul construcţiei. Tot atunci a fost refacută clădirea bisericii de către Sima, care în armeană înseamnă Simion, el devenind şi patron spiritual al bisericii, fiind numită Sfântul Simion.

Cu referire la numele Turnului Roşu apare o legendă. Aceasta spune că la sfârşitul secolului al XVII-lea, trupele poloneze ale regelui Ioan III Sobieski, cantonate la Mănăstirea Zamca, s-au luptat cu trupele turceşti şi moldoveneşti. Luptele s-au purtat pe Strada Armenească în dreptul turnului. Astfel, se spune că această culoare roşiatică a sa este dată de sângele vărsat în acea bătălie. Clopotele turnului impresionau prin sonoritatea lor datorită cantităţii mari de argint ce le alcătuiau. Se spunea că atunci când trage clopotul de la Sfântul Simeon, să tot mori.

Revenind însă, la datele istorice, acestea spun că în  anul 1813, biserica Sf. Simion si biserica Sf. Nicolae au dat spaţiu pentru depozitele armate imperiale16. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea , cunoscuta familie armeană, Hadzi, a efectuat lucrări de reparaţie a bisericii. În semn de răsplată, în anul 1926, soţii Christea şi Mathilde au primit două pietre de mormânt. Biserica Sf. Simion a fost folosită ca lăcaş de cult până în anul 1969 când a fost închisă din cauza degradării şi a împuţinării numărului de armeni. În urma unui protocol cu Episcopia Armeană Gregoriană din Bucureşti, Arhiepiscopia Ortodoxă a Sucevei şi Rădăuţilor a luat biserica Sf. Simion în folosinţă, însă, în prezent este  folosit doar paraclisul amplasat în spatele bisericii.

Biserica Sfântul Simion formează o pârghie fictivă a centrului de locuire al armenilor împreună cu biserica Sfânta Cruce. Aşezată la baza Străzii Armeneşti, lângă actuala autogară, construcţia sa datează din 1521 şi constituie unul din cele mai impozante lăcaşuri de cult armeneşti. (anexa 1, fig. 2, 2a)

Pe lângă tradiţia armeană locală, inscripţia de pe uşa bisericii reprezintă o certitudine că aceasta a fost clădită de armeanul Christo Hanco (Hacic Hankoian) în 1521, în timpul domniei lui Ştefăniţă cel Tânăr (1517-1527), pe rămăşiţele unei alte biserici armeneşti din lemn. Se bănuieşte că sepultura făuritorului s-ar afla în interiorul bisericii, însa incertitudinea este datorată căptuşelii cu lemn a întregii duşumele. Un alt argument al datării lăcaşului este piatra zidită în peretele de sud al naosului, inscripţionată cu litere armeneşti pe care se poate desluşi anul 1521.

Impresia generală asupra a tot ceea ce ii priveşte pe armenii din Suceava este cea că ei au trăit intr-o mare de libertate şi de fast însă istoria le-a scos în cale şi piedici, fapt relevat de spiritul de neîngăduinţă manifestat în timpul domniei lui Stefan Rareş, când, în ziua Adormirii Maicii Domnului, acesta porunceşte dărâmarea sau închiderea tuturor bisericilor armeneşti din zona Moldovei, confiscarea sau arderea obiectelor de cult şi închiderea episcopului armean împreună cu preoţii. Astfel, Biserica Sfânta Cruce a fost afectată, însa va fi refăcută ulterior de mai multe ori.

Ceea ce face din această clădire poate o adevărata operă, nu doar un lăcaş de cult de armeni în cinstea lor, sunt numeroasele păţanii acumulate de-a lungul timpului, chiar de la înfiinţarea ei.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, biserica armenească cu  hramul „Sfânta Treime” a fost distrusă în totalitate, îngropând sub dărâmaturi pe soţia negustorului Ioan Capri, proprietarul grădinii în care se afla biserica. În amintirea epitropului armean Hovhannes Capri, descendenţii acestei familii au zidit din pietrele bisericii apuse, în 1776 o capelă cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, sprijinită de zidul sudic al Bisericii Sfânta Cruce.

Curtea bisericii a găzduit şi o şcoală primară armeană construită în 1824, care purta următoarea inscripţie: Această şcoală, cu tot cu mobilierul ei, a fost zidită spre a lăuda pe Domnul, cu mijloacele proprii naţiunii armene din oraşul Suceava, în anul, după Hristos 1824, după calendarul armean 127317.   (Anexa 1, fig 3, 3a, 3b, 3c)

Începutul secolului al XX-lea a însemnat pentru Biserica Sfânta Cruce povara căii ferate urbane Iţcani-Areni, ce trecea la câţiva metri depărtare de zidurile bisericii, gara aflându-se de cealaltă parte a Străzii Armeneşti, pe locul actualei autogări. Această povară a culminat în vara anului 1918, atunci când trepidaţiile au cauzat prăbuşirea turlei de deasupra naosului, care a căzut înăuntru, din pricina trenului care a sguduit si clădirea liceului18.Târziu, in 1935, naosul si altarul bisericii au fost restaurate.

Despre turnul-clopotniţă amplasat în faţa bisericii nu există informaţii privind data zidirii, însă putem spune cu certitudine că este sărăcăcios ca înălţime şi sprijinit de două contraforturi. Şi el a avut de-a face cu lucrările de restaurare, sub acest pretext introducându-se într-un zid o piatră de mormânt.

Biserica Sfânta Cruce a adăpostit de-a lungul vremii numeroase obiecte de patrimoniu precum: o perdea cu icoane cusute din Sfânta Scriptura, aflată la sfârşitul secolului al XIX-lea în Biserica Sfântul Simion. În podul bisericii se afla la începutul secolului al XX-lea un clopot vechi spart, adus de armeni în timpul migrării lor. În interiorul bisericii se păstrează lespedea funerară a diaconului Asvadur, datată în 1522. Acesta fusese îngropat la temeliile bisericii, unde se mai găseau alte două morminte mai vechi, piatra sa de mormânt fiind descoperită alături de alte două pietre de mormânt şi de trei schelete omeneşti în timpul săpăturilor făcute în partea de nord a cartierului românesc Sfântul Dumitru, la 11 iunie 186019. În curtea bisericii au fost mutate în secolul al XIX-lea mai multe pietre de mormânt din fostul cimitir al bisericii armeneşti Sfânta Treime, acestea sunt foarte vechi, având inscripţiile: Arhidiaconul Asvadar Rertica il Ghiai, decedat 997 (1548), Preotul Grigorie, decedat 1026 (1577), Mateu, vameş, decedat 1061 (1612), Grigorie Nigara, baron de Capri 1713.

Biserica Sfânta Cruce, fiind renovată, în prezent este folosită pentru celebrarea liturghiilor armeneşti, având hramul Înălţării Sfintei Cruci, sărbătorită în fiecare an pe 14 septembrie.  (anexa 1, fig. 4)

În curtea bisericii Sf. Cruce se află şi sediul  Uniunii Armenilor din România. (anexa 1, fig. 5). Aceasta s-a constituit la 25 ianuarie 1919, cu scopul de a-i ajuta pe armenii refugiaţi în România după Genocidul din 191520. După 1990, comunitatea armeană a reînfiinţat Uniunea Armenilor, dorind să păstreze moştenirea culturală şi spirituală a armenilor de pe aceste meleaguri. În prezent, preşedintele Uniunii la nivel naţional este Varujan Vosganian, de asemenea şi reprezentant al armenilor în Senat. În Camera Deputaţilor, aceştia sunt reprezentaţi de Varujan Pambuccian.

La nivelul oraşului Suceava, preşedinte actual este dr. Foit Ioan, filiala Suceava ocupându-se cu păstrarea valorilor armeneşti.(anexa 1, fig. 5). Având în vedere că Suceava a fost unul dintre cele mai importante centre armeneşti, filiala acestui oraş al Uniunii Armenilor este de o mare importanţă. Puţine oraşe din această ţară deţin patru lăcaşuri de cult armeneşti. Acest lucru demonstrează atât influenţa armenilor asupra Sucevei cât şi influenţa Sucevei asupra armenilor.

Un plan din anul 1907 arată că în jurul Bisericii Sfânta Cruce se găseau pieţele de fructe, de cereale şi lemne, cu hanurile  La para de Aur, şi La Trei Coroane şi Şcoala Armenească, precum şi Cafeneaua Armenească.  (anexa 1, fig. 6)

Acest din urmă local public a fost construit cu ajutorul bogatei şi influentei familii Prunkul. Cafeneaua  Armenească (al cărei plan de construcţie, datat 6 iulie 1897, s-a păstrat în fondul documentar Primăria Oraşului Suceava de la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale).(anexa 1, fig. 7, 8). Construită nu doar pentru comunitatea armeană, aceasta constituia locul de intâlnire al armenilor ortodocşi (în 1910 potrivit recensământului austriac erau 201 şi catolici 31)21. Inaugurată fiind cam în acelaşi timp cu darea în folosinţă a liniei ferate urbane Iţcani – Suceava (1898) care trecea prin faţa sa, a beneficiat de faptul că staţia Răspântia ce se afla chiar vis-a-vis (pe locul unde se află azi Autogara Suceava) asigura clientela.                                                                                      Aşa cum ne-am obisnuit până acum, membrii si vestigiile comunităţii armene au jucat un rol important în viaţa culturală a Sucevei, în cazul acesta, istoria Cafenelei Armenesti împletindu-se cu cea a Societăţii Muzeul. Artefactele descoperite de arhitectul Karl A, Romstorfer, prin săpăturile efectuate la Cetatea de Scaun a Sucevei au fost, la un moment dat, adăpostite într-una din incăperile Cafenelei armeneşti. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că Varteres Prunkul a fost unul dintre fondatorii Societăţii Muzeul Suceava.                                                          

Cafeneaua Armenească nu a avut însă parte de o istorie îndelungată. A funcţionat cu adevarata ei menire până la sfârşitul perioadei interbelice după care a avut diverse destinaţii între care şi cea de depozit. În anii 1950 – 1960 imobilul naţionalizat a găzduit o filatură, aşa numita  Aţărie  sau Fabrica de Aţă. Peisajul urbei a fost, însa, privat de acest local care sublinia identitatea etnică a mahalalei.

Putem spune că Strada Armenească a fost şi un loc de convieţuire paşnică între cei ce au format-o, armenii, şi alte comunităţi. Acest fapt este susţinut de actuala casă ce poarta numărul 16. Spre sfârşitul secolului al XX-lea, aceasta se afla în proprietatea unui evreu pe nume Goldenberg. Din 1997, clădirea poartă pecetea Forumului Democrat al Germanilor din România. Această instituţie a luat fiinţă în 1990, fiind un continuator al comunităţii germane care a venit în Suceava din 1775, odată cu ocuparea Bucovinei de către Imperiul Austriac. Iniţial, Forumul şi-a avut sediul pe Strada Ştefan cel Mare, însă din 1997, şi-a mutat sediul pe Strada Armenească. Acesta este sediul regional pentru zona Bucovinei având nouă filiale în oraşe precum Câmpulung, Gura Humorului etc. Această clădire a fost cumpărată cu ajutorul Ministerului de Externe German. În prezent, în Suceava mai trăiesc în jur de 5000 germani, ei fiind uniţi prin acest Forum. Pe lângă valorificarea elementelor germane ale Sucevei, această instituţie reprezintă punctul de legătură dintre acest oraş şi Germania.

Lângă cladirea cu numărul 16, se păstrează o altă urmă a comunităţii germane din Suceava: Biserica Evanghelică.(anexa 1, fig. 9, 10) Aceasta a fost ridicată în anul 1928 pe terenul donat de cunoscuta familie Hadzi. Biserica evanghelică e reprezentat locul de întâlnire dintre etnicii germani. În anul 1944, odată cu ocupaţia sovietică, majoritatea germanilor au emigrat spre ţara de origine, întrucât erau persecutaţi sau trimişi în Uniunea Sovietică, în lagărele de muncă. La împlinirea a 75 de ani de la construire, biserica germană a fost resfinţită şi sărbătorită de către enoriaşi.

În prezent, datorită numărului mic de germani de confesiune evanghelică din Bucovina, în biserică se mai ţine doar câte o slujbă pe lună. Aparţine de parohia din Bistriţa, şi din acest motiv, preotul paroh împreună cu enoriaşii din Pojorâta, Moldoviţa şi alte localităţi, vin lunar să se roage în acest lăcaş de cult.

Deasupra intrării în biserică, stă scris în caractere gotice mesajul:  Ein feste Burg ist unser Gott. Aceste este titlul unui cântec religios compus de Martin Luther, ce are traducerea literară: Dumnezeul nostru este o cetate puternică. Dacă dinăuntrul ei nu se mai aud cântece de preaslăvire a lui Dumnezeu, rămâne de datoria bisericii să cânte aceste versuri fiecărui trecător ce se opreşte în faţa sa, încercând să desluşească mesajul ce-i pecetluieşte intrarea.

Întorcându-ne la condiţia materială a arterei, spunem că Nicolae Iorga afirma, despre casele Străzii Armeneşti, următoarele: Aceste case au acoperişuri de şindrilă, cu stâlpi formând o balustradă la faţadă, aceste case văruite cu ferestre mici pătrate, frumos rânduite, alcătuiesc un şir de clădiri model.

Datate în general la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi al XIX-lea, casele de la numărul 13,14,18,19,20 au suferit numeroase remanieri de faţadă şi uneori chiar de planimetrie, în special în ultimele două decenii.

Foişorul este elementul principal al caselor, acesta se rupe de streaşina casei, creând un volum separat mai mic în raport cu restul acoperişului, fiind tratat în stil clasicizant. Amplasarea la o depărtare medie faţă de stradă, precum şi distanţele dintre locuinţe creau spaţii destinate curţii sau livezii. Foişorul este în general pătrat şi deschis, sprijinindu-se pe patru-şapte stâlpi în funcţie de mărimea lui. Este amplasat în dreptul tinzii de acces, protejând intrarea principală. Tavanul foişorului se realizează din scânduri scurte, profilate cu şănţuire marginală îngustă, continuă, asamblate în V, dispunere care creează un desen original.

Lăsând deoparte arhitectura, să aruncăm o privire asupra personajelor ce au locuit aceste case. Cea care atrage cele mai multe priviri ale trecătorilor este Vila Maria, cu numărul 37, unde a trăit Liviu Macovei, născut la 25 martie 1923, fiu al şefului Curţii funciare de la Tribunalul Suceava.(anexa 1, fig. 11). A fost încorporat şi trimis la şcoala de ofiţeri de cavalerie, imediat ce a absolvit bacalaureatul. Epilepsia, datorată unui accident la cap în timpul unei manevre militare, l-a răpus, astfel ca la 13 septembrie 1953 s-a stins din viaţă. Acesta a înfiinţat în anul 1940 un comitet menit sa ajute refugiaţii din Cadrilater, numit Tineretul roman antirăzboinic. În contextul celui de-Al Doilea Război Mondial Vila Maria a găzduit si doi ofiţeri superiori SS germani.

Vecina Vilei Maria, casa cu numărul 3 a fost proprietatea cântăreţei de muzică populară Angela Moldovan ( Angela Borş) între 1940-1944. Tot aici a funcţionat şi Biroul de Metrologie, al cărui şef era tatăl Angelei Borş.

O personalitate importantă ce îşi avea căminul pe Strada Armenească este fostul director al liceului Ştefan cel Mare, Ştefan Pavelescu, la casa cu numărul 29.(anexa 1, fig 12). Născut la 14 ianuarie 1898 în comuna Stupca, a urmat cursurile Facultăţii de Litere si Filozofie de la Universitatea din Cernăuţi, va fi licenţiat pentru limba română şi este încadrat profesor suplinitor la liceul, la care va fi numit mai târziu director. În 1942 este numit inspector cultural pentru judeţul Suceava, va fi publicist şi mare amator e teatru. Această casă a avut ca oaspeţi unele personalităţi precum: familia Teodoreanu, ambii fii ai Mărioarei Raţiu (sora lui Ciprian Porumbescu), poeta Otilia Cazimir. Schimbându-şi domiciliul la Timişoara, Pavelescu o va vinde inginerului Sorin Manoliu.

Doctorul profesor universitar Ioan Zugrav a trăit si a decedat în casa cu numărul 27.(anexa 1, fig. 13) Luându-şi doctoratul în teologie şi specializare, urmând cursurile la Institutul Catolic de la Ecole de Chartes, din Paris. În perioada interbelică este numit profesor universitar la Facultatea de Teologie. Va colabora la Candela si Junimea Literară. A decedat pe 20 iulie 1982 în oraşul Suceava.

Profesorul Nicodim Iţcus, fost inspector şef al Inspectoratului Şcolar al Bucovinei si-a dus şi el veacul la casa cu numărul 4. A fost pe rând preşedintele societăţii academice studenţeşti Arboroasa, profesor şi apoi director al liceului Laţcu Vodă din oraşul Siret, profesor la Liceul Pedagogic din Suceava şi director. Va deveni membru al societăţii Tudor Flondor şi al Societăţii pentru Cultura si Literatura romana in Bucovina. A colaborat la Contemporanul, Cronica , Curentul, Glasul Bucovinei, publicând numai articole despre învăţământ. La 8 decembrie 1985 a răposat în oraşul Suceava

O altă casă cu istorie de pe Strada Armenească este Casa Seserman.(anexa 1, fig. 14). Conform spuselor actualilor locuitori, Samuil şi Viorica Ungureanu, casa datează din 1736, fiind cea mai veche casă din oraşul Suceava. Casa este construită în acel stil specific armenesc, ca şi casa nr. 46. Ea este locuită de soţii Cepoi de 44 ani, după ce au cumpărat-o de la familia Prunkul.(anexa 1, fig 14a). Casa a fost şi renovată, însă a fost nevoie de respectarea unor condiţii impuse de autorităţi datorită vechimii imobilului.

Casa  cu numărul 47, găzduieşte o familie de origine armeană.(anexa 1, fig. 15, 15a, 15b, 15c). A fost construită în 1856 de către comerciantul Alaci Ştefan şi soţia sa, Ana. Acestora le-a urmat fiul lor, Alaci Teodor, care a fost profesor de astronomie la Liceul Ştefan cel Mare. Din 1985, casa este locuită de fiul profesorului, fiind păstrată într-o foarte bună condiţie.

 

 

Deplasându-ne înspre Turnul Roşu, observăm că este înconjurat de bariere de protecţie. Acestea au fost instalate la începutul secolului al XXI-lea datorită riscului ridicat de prăbuşire. Astfel, maşinilor de mare tonaj le-a fost interzis să circule prin acea zonă datorită trepidaţiilor iar clopotele au amuţit întrucât vibraţiile de rezonanţă duceau la fisurarea turnului.

Odată cu anul 2004, în acest lăcaş de cult au început lucrările de restaurare de către firma Restaco. Deşi s-a interzis circulaţia utilajelor grele în zonă, Turnul Roşu şi întreaga stradă Armenească a fost agresată, în 2009, de picamere, excavatoare şi camioane, odată cu lucrările de reabilitare a reţelelor de apă şi canalizare. Chiar şi în faţa acestor agresiuni, Turnul Roşu a rămas în picioare, făcând cinste perioadei medievale a Sucevei.

Lucrările de restaurare efectuate în 2010, au adus surprize arheologilor. În interiorul bisericii, sub platforma altarului, s-a scos la iveală o tainiţă care a trezit interesul cercetătorilor. Interiorul acesteia nu adăpostea nimic, ceea ce a dus specialiştii la părerea că aceasta a fost golită înainte să fie închisă. Tot în urma lucrărilor din 2010, s-au descoperit urme de pictură murală interioară. În ciuda faptului că documentaţiile referitoare la biserica Sf. Simion precizează inexistenţa picturii interioare, arheologii au scos la iveală, prin îndepărtarea tencuielii de pe pereţii naosului, urme de pictură murală destul de bine conservate. Un alt fapt intrigant este existenţa treptelor şi pardoselii făcute din lepsezi de mormânt, cu inscripţii din armeana veche. Treptele pot fi observate în partea stângă a turnului( privit din faţă).(anexa 1, fig. 16). Acestea duc spre intrarea în turn iar inscripţiile sunt evidente şi demne de admirat.

Strada Armenească a fost şi este în continuare martoră la indiferenţa autorităţilor, care au călcat în picioare trecutul istoric al acesteia prin lucrările de înlocuire a conductelor, necesare, dar făcute într-un mod neglijent şi dăunător atât  căminelor, cât şi locuitorilor acestora, cărora li s-a restricţionat accesul la unele necesităţi precum apa rece, cablu sau semnal la telefon. Aceste lucrări au afectat şi pereţii caselor, şi aşa îmbătrânite de povara anilor.

Încărcaţi cu greutatea a tot ce e modern, mulţi păşesc pe această stradă, fără, însă, a cunoaşte istoria ce o apasă. De la biserica Sfânta Cruce aflată în intersecţia aglomerată, până la Turnul Roşu, străjuit de bariere de protecţie, întreaga Stradă Armenească mai ţine pe picioare acea istorie ce a dus la formarea oraşului de azi.

Chiar neştiind povestea acestei străzi, poţi să îţi dai seama de caracterul său aparte. Mărginită de doi exponenţi ai comunităţii armeneşti, strada îşi păstrează farmecul prin arhitectura caselor vechi. Măsurile luate pentru consolidare au fost puţine în raport cu importanţa străzii în viaţa Sucevei. Strada Armenească ar mai trebui păstrată ca un colţ de onoare pentru comunitatea armeană ce a ridicat urbea la rang de oraş comercial.

Veacuri la rând s-au scurs şi iată-ne astăzi păşind pe urmele trecutului. Întâmpinaţi de ospitalitatea locuitorilor străzii, care s-au dovedit a fi vii enciclopedii, am reuşit să descoperim şi ceea ce cuvintele mute ale documentelor n-au putut să redea.Şi chiar dacă n-au mai ramas decât amprentele a ceea ce a fost, pentru cei ce au vrut să-l cunoască, trecutul s-a deschis ca o carte la pagina potrivită. Povestea acestei străzi stă în picioare ca o dovadă vie asupra căreia, cu povara a cinci secole în spate, veghează cele două biserici-simbol ale acestei culturi…apuse.

Realizat de:  Filipoaia Irina

                     Huşman Andrei- Ionuţ

                     Tofan Denise- Christa

Profesor coordonator: Dranca Bogdan

Colegiul Naţional Ştefan cel Mare, Suceava

Note bibliografice:

  1. Sergiu Selian – Schiţă istorică a comunităţii armene din România, ed. Ararat, Bucureşti, 1991
  2. Idem1.
  3. Armenii în Suceava – schiţă narativă , biblioteca Bucovinei ” I.G Sbiera”, Fundaţia culturală a Bucovinei, Suceava 1998
  4. Dimitrie Dan – Armenii ortodocşi din Bucovina, editura Zamca Bucureşti 2010
  5. Dr. Ioan Emil Emandi- Habitatul urban şi cultura oraşului
  6. Idem5.
  7. Catalogul documentelor moldoveneşti, Supliment I, Bucureşti, 1975
  8. H. Dj. Siruni- Bisericile Armene în Ţările Române
  9. Idem5.
  10. Idem5.
  11. Idem5.
  12. Idem7.
  13. Idem4.
  14. Idem4.
  15. Idem1.
  16. Idem3.
  17. Idem4.
  18. Idem4.
  19. Enciclopedia Liberă, www.wikipedia.org
  20. Broşura Uniunea Armenilor din România, Editura Ararat.

Revista Ararat, anul XXI, nr. 13-14 (442-443), 1-31 iulie 2010

  • 40
  •