Mihai Stepan Cazazian

Unchiul Bergi

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Unchiul Bergi se dichisise și era pe punctul să plece la întâlnirea cu o fată. Se grăbea. Și-a scos bicicleta când Varujan, frate-său cu zece ani mai mic, l-a văzut și s-a dus direct la maică-sa, bunica mea pe care nu am cunoscut-o, să-l pârască pe frate-său că pe el nu-l plimba niciodată cu bicicleta. Chipurile i-ar fi promis. Unchiul Bergi a zis că n-a promis nimic. Bunica nu și-a pierdut timpul cu investigațiile.
”Nu pleci nicăieri până nu-l duci pe frate-tău până la barieră,” i-a zis, și unchiul Bergi, de voie de nevoie a trebuit să-l ia pe cadru pe Varujan. Acum, bariera era la doi kilometri de casă, la ieșirea din Ploiești spre Câmpina. De la un kilometru deja se putea vedea. ”Vezi bariera?” l-a întrebat unchiul Bergi pe frate-său de șase ani. ”O văd.” ”Atunci ne întoarcem.”
A muncit de la șaisprezece ani la un garaj. L-au luat în armată mecanic de întreținere. A fost norocos ca unitatea lui să nu fie trimisă pe front. Avea la el o lingură de lemn. Când le dădea ciorba fierbinte, el o termina primul și se înființa la supliment. Cine ajungea prea târziu nu mai avea ce primi. Era ca o vulpe de ascuțit la minte. Bicicleta aia a sta în pivnița din subsol până când am aflat de ea, și m-am rugat cu cerul și pământul de unchiul Bergi să mi-o dea mie. Până la urmă l-am convins. A fost greu să răzbată până la ea. Mai avea acolo piese pentru două Trabant-uri și o Skoda și multe altele, puse claie peste grămadă. Am văzut și o pereche de cizme militare. Le-am probat și-mi veneau perfect. Le-am vrut și p-alea. Lui unchi-miu i se rupea inima, da mi-a dat și bicicleta, și cizmele. Tare greu se mai despărțea de ele. Cizmele le-am purtat o dată, leam azvârlit sub pat și acolo au rămas. N-am mai știu nimic de ele. Mama le-o fi azvârlit la gunoi. Iar bicicleta am dat-o pe o chitară care n-avea decât trei corzi. Săracul unchiul Berci știa el ce știa: ‘dai, n-ai.’
La Herculane mergea pe o conductă când a dat de o viperă care se încălzea la soare. A luat-o la fugă înapoi pe conductă, dar vipera s-a luat după el. A sărit să-l muște. Norocul lui că avea cizmele de ofițer. A scăpat teafăr să ajungă să-mi zică de isprava asta. Erau cizmele pe care mi le dăduse mie. D-aia ținea atâta la ele.
Frate-său, Varujan, tatăl meu, a ținut foarte mult la unchiul Bergi. Îmi aduc aminte cum aproape în fiecare seară stăteau de taifas la telefon cu orele, de o exaspera pe mama. Își spuneau ce făceau la servici și dacă cumva făceau și politică o dădeau pe armenește, chipurile ca să nu-i înțeleagă ăia care ascultau pe fir. Așa am ajuns să recunosc imediat când se vorbește armenește, fără a știi o boabă. Bunicii mei au fost imigranți. Au venit cu nimic, și au reușit să construiască o casă, să pună mâncare pe masă, și să crească doi băieți, care mai târziu aveau să devină unul inginer, Bergi, și unul medic, Varujan, tatăl meu. Tata s-a dus la șaptezeci și doi de ani, unchiul Bergi la nouăzeci și șase. Poate că acum vor ajunge să tăifăsuiască după pofta inimii.
Bănuiesc că ar avea ce-și spune unul altuia. Întotdeauna au avut.
Dumnezeu să-i odihnească.

Suzane, Irene, Rick, Edouard și Michael – cât vom fi, veți avea un colț din sufletul nostru.

  •  
  •  

One Response to Unchiul Bergi

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *