Cristina Manuc

Un volum românesc despre Genocidul armenilor

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share


Genocidul armenilor devine, încet-încet, o temă de studiu (şi de interes) inclusiv pentru tinerii români de origine etnică nearmeană. Anul acesta, la Editura Lumen din Iaşi, a apărut un volumaş – la origine, se pare, o teză de licenţă – scris de o tînără absolventă de istorie din Iaşi, Alexandra Coţofană, despre această tragedie a secolului XX. Perspectiva provocatoare este asumată încă din titlu: Genocidul din Armenia. Ideologie şi negare. De remarcat faptul că, pe coperta a patra, editorul a ţinut să-şi ia măsurile de precauţie printr-o notiţă potrivit căreia „Conţinutul acestui volum nu reprezintă în mod necesar punctul de vedere al Editurii Lumen sau al finanţatorilor”… Prima frază e, de asemenea, lămuritoare în simplitatea ei casantă: „Genocidul armenesc se diferenţiază de toate celelalte din istorie prin faptul că a rămas nerecunoscut”. Analiza istorică este redusă la esenţial, lăsînd cîmp liber unei alte analize – la fel de pasionante -, aceea a ideologiilor guvernului otoman din epocă şi a principalelor coordonate ale fenomenului negaţionist turc. „Lucrarea analizează cum „adevărul” devine „adevăruri”, scrie autoarea, atrăgînd, de fapt, atenţia asupra unui tip de relativism istoric periculos deopotrivă sub raport politic şi etic. Radicalismul perspectivei sale transpare şi din cifra victimelor pe care o avansează, trimiţînd către ipoteza maximală: „Armenocidul, 1.500.000 de oameni morţi. Bărbaţi, femei, copii, bătrîni, fără criterii de selecţie, fără scuze”.  Dimensiunea etică a demersului este permanent inclusă, şi ea transpare, vibrant, din fiecare pagină, inclusiv din cifre şi sistematizări. Lucrarea nu este una amplă, dar e, potenţial, explozivă, şi nu putem decît să regretăm faptul că ea a apărut la o editură practic necunoscută, cu o redactare practic inexistentă. E drept, naivităţile stilistice nu lipsesc – ele trădează lipsa de experienţă a tinerei autoare dar, pe ansamblu, nu sunt supărătoare, chiar dacă unele pasaje par traduse din limba engleză. Primul capitol – Istoric armenesc în Imperiul Otoman – explorează fără înconjur cauzele şi „raţiunile” Genocidului pe fundalul discursurilor panislamiste, panturce şi panturanice, examinează situaţia armenilor în Imperiul Otoman şi influenţa conflictului ruso-turc, pentru a încheia cu rediscutarea unor fenomene ulterioare precum „genocidul alb” şi Operaţiunea Nemesis. Al doilea capitol lărgeşte rama contextuală, cu trimiteri atît către „rolul celorlalţi înainte de război”, către intervenţia tardivă, apoi tăcerea Marilor Puteri şi, nu în ultimul rînd, către raporturile între „mica republică” (Armenia postbelică) şi „Marile Imperii”. Ultimul subcapitol (Şi vina?) strînge firele demersului într-o analiză – pasionată şi pasionantă – a discursului negaţionist contemporan, în care – ca şi în alte puncte ale cărţii – putem identifica amprenta filozofică a lui Michel Foucault şi a reflecţiilor sale despre cunoaştere şi putere în discurs. Contextualizările şi analizele geo-politice sunt simple, dar eficiente: „SUA au nevoie de Turcia pentru situaţia din Iraq şi Afganistan. Tot SUA au populaţie de origine armenească pe care nu o pot dezamăgi…” Foarte interesantă este analiza „problemei armeneşti” în campania prezidenţială a lui Barack Obama, pe fundalul marilor dezbateri despre recunoaşterea Genocidului armean în Senatul şi Camera Reprezentanţilor din Statele Unite ale Americii. Există, într-unul dintre ultimele subcapitole, şi o listă a statelor şi a „instanţelor intrenaţionale” care au recunoscut Genocidul din 1915. Pe teren românesc, nu avem, să recunoaştem, prea multe analize comparabile la acest nivel… Există chiar şi evaluări ale literaturii autohtone de specialitate, vezi, între altele, comentariile despre volumul lui Sergiu Selian, comentat inclusiv în această pagină, cu cîteva ocazii. Dar, probabil, cele mai incitante pagini sunt cele despre „tacticile de negare de-a lungul anilor” a Genocidului. Reproducem cîteva fragmente despre acest odios mecanism propagandistic al relativizării ororii: „Punerea la îndoială şi minimalizarea statisticilor (…), Crimele nu au fost realizate voit. Oamenii au murit din cauza foametei, migraţiei sau bolii, nu au fost ucişi. (…) Raţionalizarea morţilor ca rezultat al unui conflict intercultural. Armenii şi turcii nu puteau împărţi teritoriile în aceleaşi relaţii, avînd în vedere că armenii îşi doreau independenţa şi nu mai doreau să fie cetăţeni de mîna a doua ai Porţii. (…) Învinovăţirea forţelor ieşite de sub control pentru realizarea crimelor. Turcii îi acuză foarte des chiar pe Kurzi de masacre. (…) Evitarea antagonizării victimelor, care s-ar putea retrage din procesul pacificării celor două state.(…) Argumentul că intenţia celor care instrumentează masacrele nu este genocidul, ci doar epurarea etnică. (…) Învinovăţirea victimelor. Este poate tactica ce insultă cel mai mult, care susţine că, în realitate, armenii i-au masacrat pe turci. (…) Susţinerea faptului că pacea şi reconcilierea sunt mai importante decît acuzele aduse pentru genocid”.

Nu ştim ce va mai scrie de-aici înainte Alexandra Coţofană şi ce proiecte profesionale are. Volumul de faţă arată, în mod vădit, o autoare curajoasă, implicată şi informată, cu nerv analitic şi spirit sistematic. Să sperăm că pasiunea şi inteligenţa sa, puse în slujba investigării Genocidului din 1915 şi a mecanismelor negării acestuia vor fi valorificate şi mai departe pe aceeaşi linie.

  •  
  •  

2 Responses to Un volum românesc despre Genocidul armenilor