Mihai Stepan Cazazian

UN RUMANAHAY S-A ÎNĂLȚAT LA CERURI…

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

…Eram patru armeni la Liceul de Baieți Nr 2  În anii aceia.  Fostul Liceu Matei Basarab și actualul Colegiu Național Matei Basarab. Bedrosian, Ghiulbenkian, Jeamgocian și subsemnatul. Toți în clasa   VII-a A. În total erau D clase. Nu intru în detalii dar armenii au fost administrativ împrăștiați în cele patru clase. Era mafia comunistă care opera ocult. Părinții s-au sesizat și au protestat cu mijloacele ce le mai aveau. Bedrosian și Ghiulbenkian au rămas în A. Iar Măgârdici Jeamgocian și eu în B respectiv C. Așa l-am cunoscut pe Miky, cum îi spuneau prietenii.

El locuia în același  cartier cu mine așa că de regulă mergeam de la școală acasă pe același drum și mai schimbam impresii. Era sportiv iar eu nu. El făcea drumuri lungi cu bicicleta, juca tenis și frecvent ducea racheta la reparat și înota. Mă lua la ștrand vara, mergeam la ștrandul Tieretului lunea când   se schimba apa și băgau clor pentru dezinfecție.

Avea un hobby – filatelia. Tatăl său dl. Agasi îi cumpărase un catalog filatelic Zummstein și albume clasoare iar seriile de timbre pe care le avea în colecție erau destul de valoroase. A încercat să mă atragă în filatelie dar pe mine nu m-a pasionat domeniul. Visa să obțină un Maurițius sau Cap de Bour. Nu știu dacă a reușit.

Spre sfârșitul liceului era neliniștit cu intrarea în facultate care, independent de ce cunoștințe acumulate în liceu aveai, era decisă de factori politici, mai ales origine socială. 

Când am ajuns în dreptul scuarului cu tei m-a ajuns Miki din urmă și m-a invitat să stăm pe o bancă să discutăm „ceva”. Era ultima zi de școală urma o vacanță mult așteptată și mă întrebam ce avea el așa de deosebit de comunicat tocmai acum. Și aici, unde nu ne putea auzi nimeni.

– Uite, zice tu faci cum vrei. Eu m-am decis. Sigur dacă vom fi împreună va fi mai bine, orișicât…

-Unde? De ce?

-Știi că acum mai avem doi ani si candidăm pe la facultăți. Acum va fi din ce în ce mai strict. Pe partea politică. Părinții tăi și ai mei nu sunt membri de partid…

-Păi da ‘ pe noi ne-a băgat la UTM…

-Acu’ toți sunt băgați volens nolens acolo și? E vorba să  ne îmbogățim dosarul…

-Dosarul? …

-Adică actele ce le vom depune atunci la admitere în facultate…

-Păi și cum…?

– Fii atent…Se pleacă la muncă voluntară pe valea Doftanei. E prin Comitetul Raional. Mi-a spus Raicu. Mai sunt ceva locuri. Avem acolo masă  și casă. E pentru cam o lună. Acu e vară. P’ormă o să conteze că am participat. E! Ce zici? Tre’ să ne hotărâm iute că peste trei zile se pleacă cu autobuzul de la clubul pionierilor.

-Păi noi suntem pionieri!?

-Nu mă…de acolo se pleacă. Am zis se ocupă raionul. A! Bagaj minim! Doar trei patru săptămâni…Mda…Cred că noi tre să mergem…

– Bun. Te-nscriu deci și pe tine. Deci peste trei zile acolo în spatele bisericii în curtea cu grilaj. Ne vedem acolo.

…Peste trei zile eram într-un autobuz cam rablagit plin cu tineri si tinere alături de Miky. Mergeam agale prin oraș dar pe șosea a prins viteză. Am aflat și de ce mergeam. Niște ploi cu viituri spălaseră  terasamentul liniei de cale ferata îngustă de pe valea râului  Doftana și acum noi urma să decupăm din mal o fâșie pe care să poată fi montată noua cale ferată. Am trecut de localitatea Doftana și ne-am îndreptat spre necunoscut. Am oprit la liziera unei păduri.

Fetele, sosite și din alte părți, au fost cazate într-o clădire de cărămidă. Băieții într-o baracă improvizată de crengi și de dormit trebuia să dormim tot pe crengi peste care era pusă niște iarbă.  Dormeam nas în ceafă nemișcați iar la un moment dat cineva  spunea sonor „atenție , acum, gata!” și toți ne întorceam pe partea cealaltă simultan. Altfel nu era chip. Pe spate nu se dormea că nu era loc. Acoperișul de frunze nu știu dacă ținea la ploaie pentru că timp de 20 de zile nu a plouat.

Noi mergeam pe „șantier” dimineața cu un sfert de pâine neagră și o cărămidă de slănina cu șorici și o ceapă mare. Mai luam și câte o sticlă de apă cu noi. Foamea și aerul tare făcea să mâncăm tot.Trebuia să dăm jos din mal trei metrii cubi de pământ zilnic. Aveam doar târnăcoape mari și grele. Soarele ne pârlea nemilors. Brigadierul venea de ne controla activitatea. Fetele nu făceau nimic. Ele nu puteau nici să ridice tărnăcopul. Noi nu aveam voie să ne apropiem de clădirea lor. Seara  aveam masa cu varză călită și ceva șorici prin el. Apoi dormeam buștean.

Norma era de trei metrii cubi de pământ pe zi de om. Era clar că neantrenați și neobișnuiți cum eram nu aveam  cum să fim EROI  AI  MUNCII  VOLUNTARE.  

Echipa de trei în care eram era alcătuită din mine, Miky și un țigan simpatic Danciu. Noi trei am zis că nu vom putea și nici nu ne-am apropiat de malul ce trebuia săpat. Dar brigadierul umbla cu amenințări voalate. Atunci am luat târnăcopul si pe lungimea frontului de lucru am început să sap la baza lui un șanț ce se adâncea sub mal cam 30 cm. Asta nu dura prea mult. Apoi  Danciu se urca sus și înfigea târnăcopul cât putea și trăgea de mâner. Bucăți de mal se prăbușeau lăsând impresia că noi chiar săpasem atât. Brigadierul începu să ne laude. Și așa am scos-o la capăt. Veni si ultima zi și brigadierul ne-a chemat pe mine și pe Miky ca să mergem la Trestieni să luăm „rapoartele brigăzilor” urmând să le aducem la București la Raion.  Așa am priceput că de fapt Raionul își făcea reclamă că se ocupase de celebra muncă „voluntară”  . Veți merge cu mașina, vine acum. Nu a venit. Telefonul, după vre-o oră ne-a  anunțat că nici nu va veni deoarece drumurile erau desfundate de ploi. „Veți merge pe jos, de-a lungul râului Doftana. Nu e prea departe cam 25 Km…” 

Noi am lungit fețele, iar el strigă ;„Sarcină!”  Miki tăcea, Eu nu am spus nimic.  Hai , am zis să mergem. Și am mers. Miki avea o sacoșă iar eu o cutie metalică etanșă rămasă de la o mască germană de gaze, în care înghesuisem toate cele. Asta pentru că la plecarea din București am fost avertizați că nu aveam voie cu bagaje.

Ne-am așternut la drum. Malul nisipos al Doftanei care curgea molcom, cum o fi fost când primăvara doborâse malul cu calea ferată cu tot, ne ducea direct la destinație. Mă uitam la ceas ca să nu ne prindă întunericul pe drum. Peste o oră de mers s-a întunecat și norii începură să ne trimită o ploaie măruntă dar tenace. Mocănească. Ne udăm hainele! Miki era alarmat. Stai liniștit, pe aici nu e nimeni. Mi-am scos repede tot ce era pe mine, afară de teniși și i-am spus să facă la fel. Am îndesat totul în cutia metalică etanșă și am continuat drumul prin ploaie în costumul lui Adam. Aproape de Trestieni după înca două ore și ceva ploaie s-a oprit. Ne-am oprit și noi lângă un mal unde era mai uscat și am scos hainele uscate, prosopul, și am continuat drumul.

La Trestieni am gășit comandamentul brigăzilor voluntare (măi să fie!) și ni s-a dat niște hârtii pentru București. Stai, am zis lui Miki. Păi noi cu ce ne alegem? Am cerut să ni se elibereze niște adeverințe precum că am fost și am luat rapoartele. Pentru Liceu, că ei trebuie să aibe dovezi. (Am zis noi). Am primit adeverințele.

La început de an școlar Stoian, secretarul liceului a pufnit și a zis că pe el nu-l privește chestia asta, să mergem la UTM. Am zis lui Miki, stai blând. Asta ne va trebui la înscriere la facultate, aici nu mai are importanță. Așa am făcut. De aventura noastră la râul  Doftana nu a știut nimeni.

Apoi, am intrat pe la facultăți, eu la chimie  Miky la construcții, am absolvit și lucram pe la institutele de cercetări și proiectări. Miky s-a însurat și a făcut doi băieți, Rafi și Tigran. Fiecare aveam grijile noastre și nu ne prea vedeam. Dar într-o zi, Miky m-a luat din drum în mașină și ne-am oprit pe o bancă într-un scuar să mai stăm de vorbă. Zicea că pleacă cu familia din țară. Povestea de mizeriile administrative pentru obținerea aprobării de plecare definitivă. Invidios, șeful cadrelor îi spuse, povestea Miky, : „ Să știi  că ne pare bine că pleci!” zise securistul. La care Miky i-a întors-o: „Mie și mai mult!” .  Securistul  știa ce spunea. Aflase că părinții lui Miky, decedați, fuseseră anchetați de Securitate. Fără acte de arestare, fără nimic. Erau bănuiți că dețineau aur nedeclarat. Firește că nu era adevărat. Dar din ancheta asta,  lui Agasi Jamgocian i s-a tras moartea iar după o vreme și soția sa, anchetată și ea, a făcut un cancer fatal. „ A fost un denunț calomnios” a spus Miky. „ Și știi cine era ticălosul?” l-am întrebat. „Mda…unul din armenii noștri, cine să fie?”. Adevărul e că Agasi a fost patriot adevărat și poate asta a deranjat pe unii, mai știi?

Miky era un om dintr-o bucată. Vedea mereu latura practică a lucrurilor. Nu-i plăcea să piardă vremea. Dacă avea timp liber – făcea sport.

După ce a plecat peste ocean, nu am mai avut vești de la el. Plecarea lui a mărit golul pe care plecările colegilor și prietenilor, în cele patru zări,  mă înconjoară tot mai mult.

Domnul să-l odihnească în pace !

Arpiar Sahaghian

  • 30
  •