Cristina Manuc

Un periplu cultural prin diaspora armeană

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Anul acesta a apărut la cunoscuta editură L‘Hartmann din Paris un elegant volum al scriitoarei franceze de origine armeană Marie Antoinette Varténie Bedanian, Le Chant des Rencontres. Diasporama (cartea reproduce şi poeme ale lui Charles Aznavour şi Gourguen Mahri). Nota Bene, colecţia „Graveurs de memoire” a editurii a fost creată în mod special pentru un volum al aceleiaşi autoare, Traverse mère de Dieu, 2003, tradus în limba armeană de către scriitorul, criticul literar şi jurnalistul Alexandre Topdjian şi apărut la Erevan în 2007) Conceput într-o manieră liberă, dezinvoltă, la frontiera dintre eseu, poem, jurnal şi memorialistică, volumul de faţă conţine un periplu personal şi cultural, consemnînd momente/întîlniri privilegiate ale doamnei Bedanian – ea însăşi „diasporeană”… – cu diverse personalităţi ale diasporei armene. Textul este alcătuit la modul fragmentarist, din flash-uri, adiţionări de capitole succinte şi secvenţe foarte scurte, instantanee ce prind, dezinvolt şi acut, imagini, portrete, întîmplări de tot felul… Printre protagoniştii „întîlnirilor” – sculptoriţa Ella Melik, marele Charles Aznavour (împreună cu diferiţi membri ai familiei sale, precum sora Aida, fiica Seda ş.a.), cîntăreaţa Liz Sarian, psihanalista Helene Piralian, regretatul poet Ruben Melik – şi cîţi alţii. Dar şi personalităţi nearmene ale literaturii şi artei contemporane: Slavenka Drakulic, Sophie Calle… Paralel (sau simultan?) sunt consemnate, cvasi-diaristic, momente ale vizitei în Armenia (în 2007, cu prilejul traducerii volumului Traverse mère de Dieu), evenimente privilegiate legate de spaţiul armean, dar şi reflecţii de lectură şi despre scriitură, meditaţii pe diverse teme, confesiuni mai intime, mărturisiri adresate direct cititorilor etc. Le chant des Rencontres – „cîntecul întîlnirilor”: titlul cărţii trimite, probabil, şi la rezonanţa „muzicală” pe care aceste evenimente consemnate sur le vif o au în conştiinţa autaorei, reverberînd, în text, la modul liric, incantatoriu. Un fir conducător al volumului este, fără doar şi poate, legat de identitatea armeană a doamnei Bedanian, iar experienţa traumatică a Genocidului din 1915 se regăseşte în multe dintre consemnări. De mare intensitate a relatării este vizita sa în Armenia, cu ocazia unui important Congres al scriitorilor din Diaspora (Armenie. Congres). Iată un fragment: „Chacun de ces Congressistes est le descendent direct des événements de 1915. Chacun d`èux a une hiostoire commune en même temps que singulière.

Ce qu‘ils ont en commun, chacun d‘entre eux est le fruit d‘un homme et d‘une femme miraculeusement rescapés des massacres.  Et comme sauvées par l‘Arche de Noé, leurs graines dispersées a germé et engrossé la terre qui les a accueilli sur différents points du globe”.

Şi o propoziţie la care putem reflecta suplimentar: „L‘écriture n‘est-elle pas le lieu privilégié pour ancrer-encrer, rétabli et reconstituer une Histoire occultée?  În altă secvenţă a volumului, autoarea intră în dialog cu H. Piralian pe marginea experienţei/sechelelor psihice ale traumei genocidare în familiile supravieţuitorilor masacrelor (şi în special în cazul supravieţuitoarelor de sex feminin).  Textul e răvăşitor, iar consideraţiile psihanalistei despre sentimentul feminităţii culpabile ar merita citate in extenso, ca şi elogiul subiacent pe care i-l  aduce Vartenie Bedanian: „Personne avant vous n‘a abordé ce sujet. Personne. Personne n‘a osé traiter comme vous avez su le faire, cette impossibilité de porter, d‘`assumer une grossese en soi, la place étant déja simboliquemment occupée. Vous avez su mettre des mots sur les causes profondes. Ce qui ne signifiepas forcément refus d‘enfant. Votre théorie déculpabilise un monde de femmes. Dans le silence et l‘obscurité de leur être, elles croyaient être des monstres puisque ce qu‘elles vivaient dans leur corps, demeure du secret, n‘était mentionné nulle part. Cet isollement, cette détresse hors-normes, les ont baillonnées, emmurées, les emprisonnant dans une honte indicible engendrant une insoutenable culpabilité”.  O discretă undă feministă, mai vizibilă în capitolul despre artista contemporană Sophie Calle, traversează (şi) aceste notaţiii.

Ar fi destule lucruri de spus, desigur, şi despre componenta memorialistică sau poetică, „intimistă” şi „de atmosferă” a cărţii, despre densitatea muzicală şi ideatică a scriiturii acestei autoare, despre formula „totală”, caleidoscopică în care îşi transcrie trăirile, reflecţiile, experienţele. Despre calitatea „emoţiilor” resimţite în faţa unor opere de artă, despre reverberaţiile în conştiinţă ale cărţilor citite, despre autenticitatea umană ce transpare, firesc, din fiecare pagină, despre modul în care ritmurile interioare ale unei vieţi şi ale memoriei vii se transformă în text. Întreg acest volum se constituie de fapt într-o subtilă addenda confesivă şi într-un fel de halou al precedentului (decicat, după cum se ştie, Genocidului din 1915, care a marcat profund memoria şi destinul familiei autaorei). Dacă Traverse mère de Dieu aducea un omagiu tragismului Istoriei mari şi identităţii armene, Le Chant des rencontres celebrează, preponderent, „mica istorie” personală a scriitoarei, cu o „voce” atît de autentică şi vibrantă.

„Mais qui le sait? Un jour, les mots arménien et Arménie sortiront de l`òmbre…” (M.A. Vartéenie Bedanian).

  •  
  •